10 august 2017

Dumnezeu iubeşte într-adevăr lumea reală



1.  Te-am rugat cândva să îţi vinzi averile, să le dai săracilor şi să mă urmezi. Iată ce am vrut să spun: dacă nu investeşti în nimic din lumea aceasta, poţi să îi înveţi pe săraci unde le este comoara. Săracii sunt doar cei ce au investit greşit, şi chiar că sunt săraci! Deoarece sunt într-o stare de nevoie, ţi-e dat să îi ajuţi, din moment ce te afli printre ei. Gândeşte-te ce perfect ţi s-ar învăţa lecţia dacă nu ai fi dispus să le împărtăşeşti sărăcia. Căci sărăcia e lipsă, şi există doar o singură lipsă, din moment ce există doar o singură nevoie.

2.  Să presupunem că un frate insistă să faci ceva ce crezi că nu vrei să faci. Însăşi insistenţa lui ar trebui să îţi dea de înţeles că e convins că în săvârşirea acestui lucru stă mântuirea lui. Dacă insişti să îl refuzi şi ai rapid o reacţie de împotrivire, eşti convins că mântuirea ta stă în nesăvârşirea lui. Prin urmare, faci aceeaşi greşeală ca el şi acorzi realitate greşelii lui pentru amândoi. Insistenţa înseamnă investiţie, iar lucrul în care investeşti e legat întotdeauna de modul în care concepi mântuirea. Întrebarea e întotdeauna dublă:  În primul rând, ce e de mântuit?
                                                       Şi, în al doilea, cum poate fi mântuit?

3.  Când te superi pe un frate, indiferent din ce motiv, crezi că de mântuit este eul şi că e de mântuit prin atac. Dacă fratele tău e cel ce atacă, eşti de acord cu această credinţă; dacă tu eşti cel ce atacă, o întăreşti. Ţine minte că cei ce atacă sunt săraci. Sărăcia lor cere daruri, nu sărăcire suplimentară. Tu, care i-ai putea ajuta, te porţi distructiv, cu siguranţă, dacă accepţi sărăcia lor drept a ta. Dacă nu ai fi investit ca ei, nu ţi-ar trece prin minte niciodată să nesocoteşti nevoia lor.

4.  Recunoaşte ce contează şi, dacă fraţii tăi îţi cer ceva „şocant", fă-o pentru că nu contează. Refuză, şi împotrivirea ta va demonstra că contează pentru tine. Prin urmare, tu singur ai făcut şocantă rugămintea, şi fiecare rugăminte a unui frate este pentru tine. De ce ai insista să îl refuzi? Căci a-l refuza pe el înseamnă a te refuza pe tine şi a vă sărăci pe amândoi. El cere mântuire, ca şi tine. Sărăcia ţine de eu, şi nu de Dumnezeu. Nicio rugăminte „şocantă" nu îi poate fi adresată celui care recunoaşte ce e valoros şi care nu vrea să accepte altceva.

5.  Mântuirea vizează mintea şi se obţine prin pace. Iată singurul lucru ce poate fi mântuit şi singurul mod de a-l mântui. Orice alte reacţii decât cele de iubire provin dintr-o confuzie referitoare la „ce" şi „cum" se mântuieşte, şi acesta e singurul răspuns. Să nu pierzi din vedere acest lucru şi să nu îţi îngădui să crezi, nici măcar o clipă, că există un alt răspuns. Căci precis te vei plasa printre săraci, care nu înţeleg că trăiesc în abundenţă şi că mântuirea a sosit.

6.  Să te identifici cu eul înseamnă să te ataci şi să te sărăceşti. Iată de ce cel ce a ales să se identifice cu eul se simte văduvit. Şi ce simte atunci e depresie sau mânie, pentru că a dat iubirea de Sine pe ura de sine şi a ajuns să îi fie frică de el însuşi. El nu îşi dă seama de asta. Chiar dacă îşi conştientizează neliniştea pe deplin, nu îi percepe sursa în propria lui identificare cu eul şi încearcă mereu să şi-o stăpânească printr-un soi de „aranjament" dement cu lumea. El percepe lumea aceasta mereu în afara lui, căci e un lucru crucial pentru adaptarea lui. Nu îşi dă seama că el face lumea aceasta, căci nu există lume în afara lui.

7.  Dacă numai gândurile iubitoare ale Fiului lui Dumnezeu sunt realitatea lumii, lumea reală trebuie să fie în mintea lui. Gândurile lui demente trebuie să fie şi ele în mintea lui, dar el nu poate tolera un conflict intern de o asemenea amploare. O minte scindată e în pericol, iar recunoaşterea faptului că are în ea gânduri complet opuse e de-a dreptul intolerabilă. De aceea, mintea proiectează scindarea, nu realitatea. Tot ce percepi a fi lumea exterioară e doar încercarea ta de-a-ţi menţine identificarea cu eul, căci fiecare crede că identificarea e totuna cu mântuirea. Gândeşte-te însă ce s-a întâmplat, căci gândurile chiar au consecinţe pentru cel ce le gândeşte. Ai ajuns în dezacord cu lumea, aşa cum o percepi tu, căci ţi-o socoteşti potrivnică. E o consecinţă necesară a ceea ce-ai făcut. Ai proiectat în afară ce e potrivnic la ce e în interior şi, de aceea, trebuie să îl percepi astfel. Iată de ce trebuie să îţi dai seama că ura ta este în mintea ta, şi nu în afara ei, înainte de-a putea scăpa de ea; şi, tot de aceea, trebuie să te scapi de ea înainte de-a putea percepe lumea aşa cum este cu adevărat.

8.  Am spus mai înainte că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât a dat-o singurului Său Fiu.
Dumnezeu iubeşte într-adevăr lumea reală, iar cei ce îi percep realitatea nu pot să vadă lumea morţii. Căci moartea nu ţine de lumea reală, în care totul reflectă ce e veşnic. Dumnezeu ţi-a dat lumea reală în schimbul celei făcute de tine din mintea ta scindată, o lume care e simbolul morţii.
Căci, dacă ai putea să te separi cu adevărat de Mintea lui Dumnezeu, ai muri.

9.  Lumea pe care o percepi e o lume a separării. Poate eşti dispus să accepţi până şi moartea ca să îţi negi Tatăl. Dar El nu vrea să fie aşa şi, de aceea, nu e aşa. Rămâne, în continuare, adevărat că nu poţi să voieşti în contra Lui; şi, de aceea, nu ai control asupra lumii pe care ai făcut-o. Nu e o lume a voinţei căci e guvernată de dorinţa de-a fi diferit de Dumnezeu, iar dorinţa aceasta nu este voinţă. De aceea, lumea pe care ai făcut-o e total haotică, guvernată de „legi" arbitrare şi nonsensice, fără niciun fel de înţeles. Căci e făcută din ce nu vrei, din lucruri proiectate din mintea ta pentru că te temi de ele. Lumea aceasta însă e doar în mintea celui ce o face, laolaltă cu adevărata lui mântuire. Să nu crezi că este în afara ta, căci - numai recunoscând unde este - vei dobândi control asupra ei. Căci ai control asupra minţii tale, din moment ce mintea e mecanismul de decizie.

10.  Dacă ai vrea să recunoşti că tot atacul pe care îl percepi e în propria ta minte, şi nu în altă parte, i-ai localiza în sfârşit sursa, iar unde începe trebuie să sfârşească. Căci în acelaşi loc stă şi mântuirea. Altarul lui Dumnezeu unde sălăşluieşte Cristos e acolo. Tu ai pângărit altarul, nu şi lumea. Cristos însă a pus pentru tine Ispăşirea pe altar. Adu-ţi percepţiile asupra lumii la acest altar, căci e altarul închinat adevărului. Acolo îţi vei vedea schimbat modul de a privi; acolo vei învăţa să vezi cu adevărat. Din acest loc, în care Dumnezeu şi Fiul Său sălăşluiesc în pace şi în care eşti bine-venit, vei privi în pace şi vei vedea lumea cu adevărat. Dar, ca să găseşti acest loc, trebuie să renunţi la investiţia pe care ai făcut-o în lume, aşa cum o proiectezi tu, şi să Îi îngădui Spiritului Sfânt să extindă lumea reală de la altarul lui Dumnezeu până la tine.

“A Course in Miracles”

Cristosul din tine nu sălăşluieşte într-un trup. Şi totuşi, El e în tine. De aici trebuie să rezulte că nu eşti într-un trup. Ce e în tine nu poate să fie în afară. Şi e clar că nu poţi fi separat de ceea ce e tocmai nucleul vieţii tale. Ce îţi dă viaţă nu poate sălăşlui în moarte. Nici tu nu poţi. Cristos e încadrat într-o ramă de Sfinţenie al cărei singur scop e să Îl facă manifest celor ce nu Îl cunosc, ca să îi cheme să vină la El şi să Îl vadă unde au crezut că sunt trupurile lor. Trupurile lor vor dispărea atunci, ca Sfinţenia Lui să poată fi înrămată în ei.