Iluzia eu-trup

1.  Toate lucrurile conlucrează spre bine. Nu există excepţii decât în judecata eului. Eul exercită o vigilenţă maximă în legătură cu ce îţi permite să conştientizezi, dar nu aşa îşi păstrează coeziunea o minte echilibrată! Eul se dezechilibrează şi mai tare pentru că nu te lasă să îi conştientizezi motivaţia primară şi acordă preponderenţă controlului, în defavoarea sănătăţii mintale. Eul are toate motivele să o facă, potrivit sistemului de gândire care l-a generat şi căruia îi serveşte. Judecata unei minţi sănătoase ar respinge eul negreşit, şi atunci eul trebuie să o desfiinţeze în interesul conservării lui.

2.  O sursă principală a stării dezechilibrate a eului e lipsa lui de discriminare între trup şi Gândurile lui Dumnezeu. Gândurile lui Dumnezeu sunt inacceptabile pentru eu, pentru că arată clar inexistenţa eului însuşi. De aceea, eul fie le distorsionează, fie refuză să le accepte. Dar nu le poate face să îşi înceteze existenţa. El încearcă, de aceea, să disimuleze nu numai impulsurile trupeşti „inacceptabile", dar şi Gândurile lui Dumnezeu, căci ambele reprezintă o ameninţare pentru el. Fiind preocupat în primul rând de propria lui conservare în faţa ameninţării, eul le percepe ca fiind acelaşi lucru. Percepându-le acelaşi lucru, eul încearcă să se salveze de la nimicire, ceea ce i s-ar întâmpla cu siguranţă în prezenţa cunoaşterii.

3.  Orice sistem de gândire care îl confundă pe Dumnezeu cu trupul trebuie să fie dement. Dar confuzia aceasta e esenţială pentru eu, care judecă numai prin prisma ameninţării sau neameninţării la adresa lui. Într-un sens, frica de Dumnezeu a eului e măcar logică, de vreme ce ideea de Dumnezeu spulberă eul. Dar frica de trup, cu care eul se identifică atât de îndeaproape, nu are absolut niciun sens.

4.  Trupul e casa eului prin propria lui opţiune. E singura identificare cu care eul se simte în siguranţă, pentru că vulnerabilitatea trupului e cel mai bun argument pe care îl are să îţi arate că nu poţi fi ceva dumnezeiesc. Iată convingerea pe care eul o susţine cu fervoare. În acelaşi timp însă, eul urăşte trupul, pentru că nu îl consideră suficient de bun să îi servească drept casă. Iată punctul la care mintea se buimăceşte total. După ce i-a spus minţii că face parte din trup şi că trupul e protectorul ei, eul îi mai spune că trupul nu o poate proteja. Mintea întreabă atunci: „De unde să îmi obţin protecţia?", la care eul răspunde: „De la mine". Mintea atunci, pe bună dreptate, îi aminteşte eului insistenţa cu care şi-a afirmat el însuşi identificarea cu trupul, aşa că nu are niciun rost să apeleze la protecţia lui. La asta, eul nu are niciun răspuns real pentru că nu există niciunul, dar are o soluţie tipică. El şterge întrebarea din conştienta minţii. Odată ce nu mai este conştientizată, întrebarea poate provoca nelinişte - şi chiar o provoacă -, dar nu îşi află răspuns pentru că nu poate fi pusă.

5.  Iată întrebarea care trebuie pusă: „De unde să îmi obţin protecţia?" „Caută şi vei afla" nu înseamnă că trebuie să cauţi orbeşte şi cu disperare ceva ce nu ai putea recunoaşte. O căutare semnificativă e întreprinsă conştient, organizată conştient şi dirijată conştient. Obiectivul trebuie formulat clar şi nu trebuie scăpat din minte. A învăţa şi a dori să înveţi sunt inseparabile. Înveţi cel mai bine când crezi că ce încerci să înveţi are valoare pentru tine. Cu toate acestea, nu tot ce ţi-ai dori să înveţi are valoare durabilă. De fapt, multe din lucrurile pe care vrei să le înveţi pot fi alese tocmai pentru că valoarea lor nu va dura.

6.  Eul crede că e în avantajul lui să nu se angajeze la nimic din ce e veşnic, pentru că veşnicul trebuie să vină de la Dumnezeu. Veşnicia e singura funcţie pe care eul a încercat să şi-o dezvolte, dar a eşuat sistematic. Eul rezolvă chestiunea veşnicului printr-un compromis, după cum face cu alte chestiuni ce ating în orice fel adevărata întrebare. Făcându-se preocupat de chestiuni tangenţiale, el speră să ascundă adevărata întrebare şi să o ţină în afara minţii. Trebăluiala cu lucruri neesenţiale, caracteristică eului, are exact acest scop. Preocupările cu probleme anume formulate să fie de nesoluţionat sunt tertipurile preferate ale eului pentru a împiedica progresul învăţării. În toate aceste tactici diversioniste însă, singura întrebare pe care nu o pun niciodată cei ce le iniţiază este: „Cu ce scop?" Iată întrebarea pe care tu trebuie să înveţi să o pui vizavi de toate. Care e scopul? Oricare ar fi, îţi va dirija eforturile automat. Când ai decis scopul, atunci, ţi-ai decis eforturile viitoare; iar decizia aceasta va rămâne valabilă dacă nu te răzgândeşti.

Curs de miracole