Legile vindecării

1.  Acesta e un curs de miracole. Ca atare, legile vindecării trebuie înţelese înainte de-a se putea realiza scopul acestui curs. Să reexaminăm principiile pe care le-am parcurs şi să le aranjăm într-un mod care rezumă tot ce trebuie să aibă loc ca vindecarea să fie posibilă. Căci, de îndată ce e posibilă, ea trebuie să aibă loc.

2.  Toată boala provine din separare. Când se neagă separarea, ea dispare. Căci dispare de îndată ce s-a vindecat ideea ce a adus-o, şi sănătatea mintală i-a luat locul. Boala şi păcatul sunt considerate consecinţă şi cauză, într-o relaţie ce se vrea neconştientizată, atent ferită de lumina raţiunii.

3.  Vinovăţia cere pedeapsă şi i se îndeplineşte rugămintea. Nu în adevăr, ci în lumea umbrelor şi a iluziilor clădită pe păcat. Fiul lui Dumnezeu a perceput ce-a vrut să vadă, căci percepţia e o dorinţă împlinită. Percepţia se schimbă, fiind făcută să ia locul cunoaşterii neschimbătoare. Dar adevărul e neschimbător. Nu poate să fie perceput, ci numai cunoscut. Ce e perceput ia multe forme, dar niciuna nu are înţeles. Adus la adevăr, lipsa lui de sens e foarte evidentă. Ţinut separat de adevăr, pare să aibă înţeles şi realitate.

4.  Legile percepţiei sunt opusul adevărului, iar ce e adevărat despre cunoaştere nu e adevărat despre ce e separat de el. Dar Dumnezeu a dat un răspuns lumii bolii, care se aplică tuturor formelor ei. Răspunsul lui Dumnezeu e veşnic, deşi funcţionează în timp, unde e nevoie de el. Dar, din moment ce este al lui Dumnezeu, legile timpului nu afectează felul în care funcţionează. Răspunsul lui Dumnezeu este în lumea aceasta, dar nu face parte din ea. Căci e real şi îşi are locul unde trebuie să fie toată realitatea. Ideile nu îşi părăsesc sursa, iar efectele lor doar par să fie separate de ele. Ideile aparţin minţii. Ce e proiectat în afară şi pare exterior minţii nu e deloc în afară, ci este un efect produs de ce e înăuntru, şi nu şi-a părăsit sursa.

5.  Răspunsul lui Dumnezeu stă unde trebuie să fie credinţa în păcat, căci numai acolo efectele ei pot fi complet desfăcute şi fără cauză. Legile percepţiei trebuie inversate pentru că sunt inversul legilor adevărului. Legile adevărului vor fi mereu adevărate şi nu pot fi inversate; dar pot fi văzute cu susul în jos. Iar lucrul acesta trebuie corectat acolo unde îşi are locul iluzia inversării.

6.  E imposibil ca o iluzie să fie mai puţin accesibilă adevărului decât celelalte. Dar e posibil să dai unora dintre ele o valoare mai mare şi să fii mai puţin dispus să le oferi adevărului pentru ajutor şi vindecare. Iluziile nu au pic de adevăr în ele. Dar unele par mai adevărate decât altele, deşi e clar că aşa ceva nu are sens. O ierarhie a iluziilor poate să reflecte preferinţa, nu şi realitatea. Ce legătură are preferinţa cu adevărul? Iluziile sunt iluzii şi sunt false. Preferinţa ta nu le dă nicio realitate. Niciuna nu e nicidecum adevărată, şi toate trebuie să cedeze cu aceeaşi uşurinţă la răspunsul dat de Dumnezeu la toate. Voia lui Dumnezeu e Una. Şi orice dorinţă ce pare să contrazică Voia Lui nu are temei în adevăr.

7.  Păcatul nu este greşeală, căci trece de corecţie, în imposibilitate. Însă convingerea că are realitate a făcut unele greşeli să pară pe veci lipsite de speranţa vindecării şi un motiv de condamnare veşnică la iad. Dacă ar fi aşa, Cerului i s-ar opune propriul lui opus, ca el de real. Voia lui Dumnezeu ar fi împărţită atunci în două, şi toată creaţia ar fi supusă legilor celor două puteri opuse, până ce Dumnezeu Îşi pierde răbdarea, dezbină lumea şi Îşi îndreaptă atacul asupra Lui Însuşi. Aşa Şi-a pierdut Mintea, declarând că păcatul I-a furat realitatea şi I-a adus Iubirea, în sfârşit, sub călcâiul răzbunării. Pentru un tablou atât de dement te poţi aştepta la o apărare dementă, dar ea nu poate stabili că tabloul trebuie să fie adevărat.

8.  Nimic nu dă înţeles unde înţeles nici nu există. Iar adevărul nu are nevoie de apărare pentru a-l face adevărat. Iluziile nu au martori, nici efecte. Cine le vede se amăgeşte doar. Iertarea e singura funcţie aici, servind la aducerea bucuriei pe care o refuză lumea aceasta fiecărui aspect al Fiului lui Dumnezeu în care s-a crezut că domneşte păcatul. Poate că nu vezi rolul pe care îl joacă iertarea în încetarea morţii şi a tuturor convingerilor ivite din pâclele vinovăţiei. Păcatele sunt convingeri pe care le aşezi între fratele tău şi tine. Ele te limitează la un timp şi la un loc, şi îţi dau un spaţiu mic, iar lui, alt spaţiu mic. Această separare e simbolizată, în percepţia ta, de un trup care e clar un lucru separat şi distinct. Dar ce reprezintă acest simbol nu e decât dorinţa ta de-a fi un lucru distinct şi separat.

9.  Iertarea înlătură ce stă între fratele tău şi tine. Este dorinţa de a fi unit cu el, nu separat de el. O numim „dorinţă" pentru că mai concepe alte opţiuni şi nu a depăşit încă lumea opţiunilor cu totul. Şi totuşi, e o dorinţă aliniată cu starea Cerului şi neopusă Voii lui Dumnezeu. Deşi nu îţi dă nici pe departe moştenirea ta deplină, ea înlătură obstacolele pe care le-ai ridicat între Cerul unde te afli, şi disponibilitatea de-a recunoaşte unde eşti şi ce eşti. Faptele sunt neschimbate. Dar faptele pot fi negate şi pot fi, aşadar, necunoscute, deşi au fost cunoscute înainte de a fi negate.

10.  Mântuirea, desăvârşită şi deplină, nu îţi cere decât o mică dorinţă ca ceea ce e adevărat să fie adevărat; puţină disponibilitate să nu vezi ce nu există; un mic suspin care să îţi exprime preferinţa pentru Cer, şi nu pentru lumea aceasta pe care par să o domine moartea şi devastarea. Ca răspuns voios, creaţia se va ivi în tine, să înlocuiască lumea pe care o vezi cu Cerul, desăvârşit şi deplin. Ce e iertarea, dacă nu disponibilitatea ca adevărul să fie adevărat? Ce poate rămâne nevindecat şi desprins de o unitate ce conţine în ea toate lucrurile? Nu există păcat. Şi fiece miracol e posibil în clipa în care Fiul lui Dumnezeu percepe că dorinţele lui şi Voia lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.

11.  Care e Voia lui Dumnezeu? Voia Lui este ca Fiul Lui să aibă tot. Şi I-a garantat lucrul acesta atunci când l-a creat ca tot. E imposibil să se piardă ceva, dacă ce ai este ce eşti. Acesta e miracolul prin care creaţia a devenit funcţia ta, împărtăşind-o cu Dumnezeu. Ea nu se înţelege separat de El şi, de aceea, nu are înţeles în lumea aceasta. Aici, Fiul lui Dumnezeu nu cere prea mult, ci mult prea puţin. Ar vrea să îşi sacrifice propria identitate cu totul, ca să găsească o mică comoară doar a lui. Şi nu o poate face fără o senzaţie de izolare, de pierdere şi de singurătate. Aceasta e comoara pe care a căutat să o găsească. Şi nu poate decât să îi fie frică de ea. Să fie frica oare o comoară? Poate incertitudinea să fie ceea ce vrei? Sau este o greşeală despre voia ta şi ce eşti de fapt?

12.  Să vedem care este greşeala, ca să poată fi corectată, nu protejată. Păcatul e convingerea că atacul poate fi proiectat în afara minţii în care a apărut convingerea. Aici, convingerea fermă că ideile îşi pot părăsi sursa capătă realitate şi înţeles. Iar lumea păcatului şi a sacrificiului apare din această greşeală. Lumea aceasta e o încercare de-a-ţi dovedi inocenţa în timp ce cultivi atacul. Eşecul ei constă în faptul că te mai simţi vinovat, deşi nu înţelegi de ce. Efectele se văd separate de sursa lor, şi pare să îţi fie imposibil să le controlezi sau previi. Ce se ţine astfel separat nu se poate uni niciodată.

13.  Cauza şi efectul sunt un tot unitar, nu două lucruri separate. Dumnezeu voieşte să înveţi ce a fost mereu adevărat: că te-a creat parte din El şi că asta trebuie să mai fie adevărat pentru că ideile nu îşi părăsesc sursa. Iată care e legea creaţiei: fiece idee pe care o concepe mintea nu face decât să îi sporească abundenţa şi niciodată nu i-o scade. Asta e la fel de adevărat pentru ce doreşte în deşert, cât şi pentru ce voieşte cu adevărat, căci mintea poate dori să fie indusă în eroare, dar nu poate face să fie ce nu e. Iar să crezi că ideile îşi pot părăsi sursa înseamnă să inviţi iluziile să fie adevărate, fără succes. Căci succesul nu va fi posibil niciodată în încercările de a-l induce în eroare pe Fiul lui Dumnezeu.

14.  Miracolul este posibil când cauza şi consecinţa sunt reunite, şi nu ţinute separat. Vindecarea efectului fără a vindeca şi cauza poate doar să mute efectele la alte forme. Aşa ceva nu ar elibera. Fiul lui Dumnezeu nu s-ar putea mulţumi vreodată cu nimic mai prejos de deplina lui mântuire şi scăpare de vinovăţie. Căci, altfel, continuă să îşi ceară un sacrificiu, negând că îi aparţine totul, nelimitat de niciun fel de pierdere. Un mic sacrificiu are exact aceleaşi efecte ca întreaga idee de sacrificiu. Dacă pierderea e posibilă sub orice formă, atunci Fiul lui Dumnezeu e făcut să fie incomplet şi nu el însuşi. Şi nu va ajunge nici să se cunoască, nici să îşi recunoască voia. S-a lepădat de Tatăl lui şi de el însuşi, şi şi-a făcut din Amândoi nişte duşmani nesuferiţi.

15.  Iluziile servesc scopului pentru care au fost făcute. Şi din scopul lor ele derivă orice înţeles par să aibă. Dumnezeu a dat tuturor iluziilor ce s-au făcut un alt scop care justifică un miracol, indiferent ce formă au luat. În fiece miracol stă toată vindecarea, căci Dumnezeu le-a răspuns la toate ca la una. Şi ce e una pentru El precis este totuna. De crezi că ce este totuna este diferit, te induci doar în eroare. Ce Dumnezeu consideră că este una va fi pe vecie una, şi nu ceva separat. Împărăţia Lui este unită: aşa a fost creată şi aşa va fi întotdeauna.

16.  Miracolul doar îţi invocă Numele străvechi, pe care îl vei recunoaşte pentru că adevărul e în memoria ta. Iar fratele tău invocă acest Nume spre eliberarea lui şi a ta. Cerul se răsfrânge asupra Fiului lui Dumnezeu. Nu îl refuza pe Fiul Lui, ca să poţi fi eliberat. Fiul lui Dumnezeu renaşte în fiecare clipă până alege să nu mai moară. În fiece dorinţă de-a răni, alege moartea în loc de ce îi voieşte Tatăl lui. Dar fiecare clipă îi oferă viaţă pentru că Tatăl lui voieşte ca el să trăiască.

17.  Numai în răstignire e pusă izbăvirea, căci nu e nevoie de vindecare unde nu e nici durere, nici suferinţă. Iertarea este răspunsul la orice fel de atac. Aşa se lipseşte atacul de efecte şi se răspunde urii în numele iubirii. Ţie, cui ţi s-a dat să îl mântuieşti pe Fiul lui Dumnezeu de răstignire, iad şi moarte, toată slava de-a pururi! Căci ai puterea să Îi mântuieşti Fiul pentru că aşa a voit Tatăl lui. Şi în mâinile tale stă toată mântuirea, să fie oferită şi primită ca tot unitar.

18.  Să foloseşti puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu aşa cum vrea să fie folosită e doar ceva firesc. Nu este arogant să fii cum te-a creat El, nici să foloseşti ce-a dat ca răspuns la toate erorile Fiului Său, să îl elibereze. Dar este arogant să te lepezi de puterea ce ţi-a dat-o El şi să alegi o mică dorinţă fără sens în loc de ce voieşte El. Darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu este nelimitat. Nu există împrejurare la care să nu poată răspunde, nici problemă care să nu se rezolve în lumina lui plină de har.

19.  Stai în pace, unde te vrea Dumnezeu. Şi fii mijlocul prin care fratele tău găseşte pacea în care ţi se împlinesc dorinţele. Laolaltă, să aducem binecuvântare lumii păcatului şi morţii. Căci ce ne poate mântui pe fiecare ne poate mântui pe toţi. Nu există nicio diferenţă între Fiii lui Dumnezeu. Unitatea pe care o neagă specialitatea îi va mântui pe toţi, căci ce e una nu poate avea specialitate. Şi totul aparţine fiecăruia din ei. Nicio dorinţă nu stă între un frate şi ai lui. A lua de la unul înseamnă a-i văduvi pe toţi. Şi totuşi, a binecuvânta şi unul singur înseamnă a-i binecuvânta pe toţi ca tot unitar.

20.  Străvechiu-ţi Nume aparţine tuturor, după cum şi al lor îţi aparţine ţie. Invocă numele fratelui tău şi Dumnezeu va răspunde, căci Îl invoci pe El. Ar putea oare să refuze să răspundă, când le-a răspuns deja tuturor celor ce Îl invocă? Un miracol nu poate face nicio schimbare. Dar poate face din ce a fost adevărat mereu ceva recunoscut de cei ce nu îl cunosc; şi, prin intermediul acestui mic dar de adevăr, lăsat să fie doar ce este, i se permite Fiului lui Dumnezeu să fie şi el ce e, şi întregii creaţii eliberate i se permite să invoce Numele lui Dumnezeu ca tot unitar.

„A COURSE IN MIRACLES”

Prietenul desemnat

1.  În lumea aceasta, tot ce consideri bun şi valoros şi demn de strădanie poate să îţi facă rău şi îţi va face. Nu pentru că ar avea puterea să facă rău, ci doar pentru că ai negat că nu e decât o iluzie şi ai făcut-o reală. Pentru tine, e reală. Nu e doar nimic. Şi, prin perceputa ei realitate, şi-a făcut intrarea întreaga lume a iluziilor bolnave. Aşa ţi-ai dobândit toată credinţa în păcat, în puterea atacului, în daună şi vătămare, în sacrificiu şi moarte. Căci nimeni nu poate să dea realitate unei singure iluzii, şi să scape de celelalte. Căci cine poate să aleagă să le ţină pe cele pe care le preferă, şi să găsească siguranţa pe care poate să i-o dea numai adevărul? Cine poate să creadă că iluziile sunt unul şi acelaşi lucru, şi să susţină totuşi că până şi una dintre ele e cea mai bună dintre toate?

2.  Nu îţi duce mica viaţă în solitudine, având ca singur prieten o iluzie. Nu e o prietenie demnă de Fiul lui Dumnezeu, nici una cu care ar putea să se mulţumească. Dumnezeu însă i-a dat un Prieten mai bun, în Care stă toată puterea din Cer şi de pe pământ. Iluzia pe care o crezi prietenă Îi ascunde harul şi maiestatea de privirea ta, şi Îi fereşte prietenia şi iertarea de îmbrăţişarea ta călduroasă. Fără El, nu ai prieteni. Nu îţi căuta un alt prieten care să Îi ia locul. Alt prieten nu există. Ce a desemnat Dumnezeu nu are substitut, căci ce iluzie poate să înlocuiască adevărul?

3.  Cine îşi împarte adăpostul cu umbrele chiar că e singur, iar singurătatea nu e Voia lui Dumnezeu. Ai lăsa oare o umbră să uzurpe tronul desemnat de Dumnezeu Prietenului tău, dacă ti-ai da seama că neocuparea lui l-a lăsat gol şi neocupat pe al tău? Să nu îţi faci prietenă nicio iluzie, căci, dacă îţi faci una, nu poate să nu Îi ia locul Celui pe Care Dumnezeu L-a numit Prietenul tău. Şi numai El este adevăratul tău Prieten. Îţi aduce daruri ce nu sunt din această lume; şi numai El, Cel Căruia I s-au dat, poate să Se asigure că le primeşti. Le va aşeza pe tronul tău când Îi vei face loc şi tu pe al Lui.

„A COURSE IN MIRACLES”

Micul impediment

1.  Un mic impediment le poate părea foarte mare celor ce nu înţeleg că miracolele sunt toate acelaşi lucru. Dar tocmai asta îşi propune să te înveţe acest curs. Asta e singura lui ţintă, căci asta e tot ce e de învăţat. Şi o poţi învăţa în multe feluri. Toată învăţarea nu e decât un ajutor să ajungi, sau un impediment să nu ajungi, la poarta Cerului. Nimic nu e posibil între ele. Există numai doi profesori, care îndrumă în direcţii diferite. Şi te vei îndrepta în direcţia în care te conduce profesorul pe care l-ai ales. Nu există decât două direcţii în care poţi să o apuci, câtă vreme rămâne timpul şi alegerea are un înţeles. Căci nicicând nu se va face un alt drum decât cel ce duce la Cer. Şi nu alegi decât dacă să te îndrepţi spre Cer sau, în direcţie opusă, spre nicăieri. Altceva nu ai de ales.

2.  De pierdut, nimic nu se pierde decât timpul, care - în definitiv - este lipsit de înţeles. Căci nu e decât un mic impediment în calea veşniciei, total lipsit de înţeles pentru adevăratul Profesor al lumii. Dar, din moment ce crezi în el, de ce l-ai irosi îndreptându-te spre nicăieri, când poate fi folosit să atingă cel mai înalt obiectiv pe care îl poate realiza învăţarea? Să nu crezi că e greu să ajungi la poarta Cerului. Nimic nu e greu de făcut dacă se întreprinde cu un scop cert, o hotărâre neclintită şi o încredere voioasă, ţinându-ţi fratele de mână şi pasul în ritm cu cântecul ceresc. Dar este greu să te abaţi din drum, singur şi nefericit, şi să o iei într-o direcţie care nu duce la nimic şi nu are niciun scop.

3.  Dumnezeu Şi-a dat Profesorul ca să îl înlocuiască pe cel făcut de tine, nu ca să intre în conflict cu acesta! Şi ce înlocuieşte El s-a şi înlocuit. Timpul nu a durat decât o clipă în mintea ta, fără efect asupra veşniciei. Aşa a trecut tot timpul, şi totul e exact aşa cum a fost înainte de-a se fi făcut drumul spre nimic. Minuscula clipită în care s-a făcut prima greşeală, şi toate celelalte din cuprinsul acestei singure greşeli, a conţinut şi Corecţia ei, şi a tuturor celorlalte din cuprinsul ei. Şi, în acea minusculă clipită, timpul a dispărut, căci nu a fost niciodată mai mult de atât. La ce a răspuns Dumnezeu s-a răspuns şi a dispărut.

4.  Pe tine, care mai crezi că trăieşti în timp şi nu ştii că el a dispărut, Spiritul Sfânt te călăuzeşte în continuare prin labirintul infinit de mic şi de lipsit de sens pe care îl mai percepi în timp, deşi a dispărut de mult. Crezi că trăieşti în ce a trecut. Fiece lucru pe care îl vezi l-ai zărit doar o clipită, demult de tot, înainte ca irealitatea lui să fi cedat în faţa adevărului. Nicio iluzie nu mai rămâne fără răspuns în mintea ta. Incertitudinea a fost adusă la certitudine cu atâta timp în urmă, încât ţi-e chiar greu să o ţii la inimă, de parcă s-ar mai afla în faţa ta.

5.  Minuscula clipă pe care vrei să o păstrezi şi să o faci veşnică s-a scurs în Cer prea devreme ca să observe oareşice că a venit. Ce a dispărut prea repede ca să afecteze simpla cunoaştere a Fiului lui Dumnezeu nu poate să mai fie, ca să alegi să îţi fii propriul profesor. Numai în trecut - un trecut străvechi, prea scurt ca să facă o lume ca răspuns la creaţie - a părut să se ivească această lume. Şi asta a fost atâta de demult, pe durata unui interval de timp atât de mic, încât nu s-a sărit nicio notă din cântecul Cerului. Dar, în fiece act sau gând neiertător, în fiecare judecată şi în toată credinţa în păcat, clipa aceea e rechemată, de parcă s-ar putea face iarăşi în timp. Ţii în faţa ochilor o străveche amintire. Iar cel ce trăieşte doar în amintiri nu e conştient unde se află.

6.  Iertarea e marea eliberare de timp. E cheia pentru a învăţa că trecutul s-a sfârşit. Nebunia nu mai glăsuieşte. Nu există alt profesor, şi nici altă cale. Căci ce s-a desfăcut nu mai este. Şi cine, rămânând pe un ţărm îndepărtat, se poate visa peste un ocean, într-un loc şi într-un timp de mult trecute? Poate oare acest vis să fie un impediment real la locul unde se află în realitate? Căci acesta e un fapt şi nu se schimbă, indiferent ce vise are el. Dar tot îşi poate închipui că e altundeva şi altcândva. La extrem, se poate amăgi că închipuirea lui este adevărată, şi poate trece de la simpla închipuire la convingere şi nebunie, pe deplin convins că este unde ar prefera să fie.

7.  Să fie oare acesta un impediment la locul unde este? Un ecou din trecut pe care îl mai aude să fie oare un fapt în ce are de auzit acolo unde e acum? Iar iluziile lui despre timp şi spaţiu, cât de mult pot să schimbe unde este de fapt el? Neiertatul e o voce ce cheamă dintr-un trecut scurs pe vecie. Şi tot ce arată că ar fi real nu e decât dorinţa ca ceea ce s-a scurs să poată fi făcut din nou real şi să fie perceput ca şi cum ar fi aici şi acum, în loc de ceea ce este de fapt acum şi aici. Să fie oare un impediment la adevărul că trecutul tot s-a scurs şi nu mai poate reveni la tine? Vrei să se păstreze oare clipa aceea înfricoşătoare când Cerul a părut să dispară, iar Dumnezeu a devenit un lucru de temut şi un simbol al urii tale?

9.  Uită timpul de groază ce a fost corectat şi desfăcut cu atâta vreme în urmă. Poate oare păcatul să ţină piept Voii lui Dumnezeu? Poate oare de tine să depindă să vezi trecutul şi să îl pui în prezent? Nu poţi să mergi înapoi. Şi tot ce arată în direcţia trecutului nu face decât să te trimită într-o misiune a cărei realizare nu poate fi decât ireală. Tatăl tău Atoateiubitor S-a asigurat că asta e dreptatea ce trebuie să îţi revină. Şi te-a păzit de propria ta nedreptate faţă de tine însuţi. Nu te poţi rătăci, căci nu există altă cale decât a Lui şi nu poţi merge altundeva decât la El.

10.  Oare Şi-ar lăsa El Fiul să îşi rătăcească drumul pe un făgaş ce nu e decât amintirea îndepărtată a unui timp trecut şi scurs? Cursul acesta te va învăţa doar ce e acum. O clipă cumplită dintr-un trecut îndepărtat, acum perfect corectată, nu are nici importanţă, nici valoare. Lasă ce e mort de-a binelea să fie dat uitării cu linişte şi calm. Învierea a venit să îi ia locul. Iar acum faci parte din înviere, nu din moarte. Nicio iluzie trecută nu are puterea să te ţină pe un tărâm al morţii, într-un cavou în care Fiul lui Dumnezeu a intrat o clipă, pentru a fi redat numaidecât Iubirii desăvârşite a Tatălui său. Şi cum poate fi ţinut în lanţuri demult înlăturate şi dispărute pe vecie din mintea sa?

11.  Fiul pe care l-a creat Dumnezeu este la fel de liber cum l-a creat Dumnezeu. Şi a renăscut în aceeaşi clipă în care a ales să moară în loc să trăiască. Nu vrei să îl ierţi acum că a făcut o greşeală într-un trecut de care Dumnezeu nu Îşi aminteşte şi care nu există? Acum pendulezi între trecut şi prezent. Uneori trecutul pare real, de parcă ar fi prezentul. Auzi voci din trecut, de care apoi te îndoieşti. Eşti ca unul care mai halucinează, dar nu este convins de ce percepe. Aceasta e zona de frontieră dintre lumi, puntea dintre trecut şi prezent. Aici se menţine umbra trecutului, dar se recunoaşte vag şi o lumină prezentă. De îndată ce o vezi, nu poţi să uiţi lumina aceasta niciodată. Ea trebuie să te tragă din trecut în prezent, unde şi eşti de fapt.

12.  Vocile ce ţi se nălucesc nu schimbă legile timpului, nici ale veşniciei. Ele vin din ce a trecut de-a binelea şi nu împiedică adevărata existenţă a lui aici şi acum. Lumea reală e a doua parte a halucinaţiei că timpul şi moartea sunt reale, şi au o existenţă ce poate fi percepută. Această iluzie cumplită a fost negată chiar în răstimpul ce I-a fost necesar lui Dumnezeu să Îşi dea Răspunsul la iluzie pentru tot timpul şi pentru toate împrejurările. Şi apoi nu a mai fost şi nu i s-a mai resimţit prezenţa.

13.  În fiecare zi, în fiece minut al fiecărei zile şi în fiecare clipă conţinută în fiece minut, nu faci decât să retrăieşti clipa în care timpul groazei a luat locul iubirii. Aşa că mori în fiecare zi ca să trăieşti din nou, până treci peste fisura dintre trecut şi prezent, care nu e nicio fisură. Iată ce e fiecare viaţă: un interval aparent de la naştere la moarte şi din nou la viaţă; o repetare a unei clipe de mult scurse, ce nu poate fi retrăită. Şi tot timpul nu e decât convingerea nebună că ce s-a isprăvit mai e aici şi acum.

14.  Iartă trecutul şi dă-i drumul, căci a trecut. Nu mai stai pe tărâmul dintre două lumi. Ai trecut mai departe şi ai ajuns în lumea ce stă la poarta Cerului. Nu există impediment la Voia lui Dumnezeu, nici nevoia de-a repeta o călătorie de mult încheiată. Priveşte-ţi fratele cu blândeţe şi vezi lumea în care percepţia urii tale a fost transformată într-o lume a iubirii.

„A COURSE IN MIRACLES”

Unde nu mai e păcatul

1.  În lumea aceasta, iertarea e echivalentul dreptăţii cereşti. Ea traduce lumea păcatului într-o lume simplă, în care dreptatea se poate reflecta de dincolo de poarta în spatele căreia stă nelimitarea totală. Într-o iubire nemărginită nimic nu poate să aibă nevoie de iertare. Şi ce e milă în lume cedează în faţa simplei dreptăţi de dincolo de poarta care dă în Cer. Nimeni nu iartă dacă nu a crezut în păcat şi nu mai crede că are să fie iertat pentru multe. Iertarea devine astfel mijlocul prin care învaţă că nu a făcut nimic care trebuie iertat. Iertarea se opreşte întotdeauna asupra celui ce o oferă, până vede că nu mai are nevoie de ea. Şi aşa e redat adevăratei lui funcţii de-a crea, pe care i-o reoferă propria-i iertare.

2.  Iertarea transformă lumea păcatului într-o lume de slavă, minunată la vedere. Fiece floare străluceşte în lumină şi fiece pasăre cântă bucuria Cerului. Nu e tristeţe aici, nici despărţire, căci toate s-au iertat total. Şi ce s-a iertat trebuie să se unească, pentru că nimic nu stă între ei să îi ţină despărţiţi şi separaţi. Nepăcătoşii trebuie să perceapă că sunt un tot unitar, căci nimic nu stă între ei să îl desprindă pe unul de altul. Şi se contopesc într-un tot unitar, în spaţiul pe care l-a lăsat liber păcatul, recunoscând bucuroşi că ceea ce face parte din ei nu s-a ţinut despărţit şi separat.

3.  Locul sfânt pe care stai nu e decât spaţiul unde nu mai e păcatul. Aici vezi chipul lui Cristos, ivindu-se în locul lui. Cine ar putea să vadă chipul lui Cristos, şi să nu îşi aducă aminte de Tatăl Lui aşa cum este El în realitate? Cine ar putea să se teamă de iubire, şi să stea pe pământul unde păcatul a lăsat un loc să se ridice altarul Cerului, să se înalţe mult deasupra lumii, să ajungă dincolo de univers şi să atingă Inima întregii creaţii? Ce este Cerul, dacă nu un cântec de recunoştinţă, de iubire şi laudă închinat de tot ce s-a creat Sursei creaţiei sale? Cel mai sfânt dintre altare e aşezat unde s-a crezut cândva că stă păcatul. Aici vin toate luminile din Cer, să se reaprindă şi să îşi sporească bucuria. Căci aici li se restituie ce s-a pierdut şi li se reîntregeşte toată strălucirea.

4.  Iertarea nu aduce mici miracole să le aşeze dinaintea porţii Cerului. Aici vine Fiul lui Dumnezeu Însuşi să primească fiecare dar ce îl apropie de casă. Niciunul nu se pierde şi nu e îndrăgit mai mult decât altul. Fiecare îi aduce aminte de Iubirea Tatălui său cu aceeaşi certitudine cu care îi reamintesc şi celelalte. Şi fiecare îl învaţă că lucrul de care i-a fost frică e cel pe care îl iubeşte cel mai tare. În afara unui miracol, ce altceva ar putea să îl facă să se răzgândească, să înţeleagă că nu îi poate fi frică de iubire? În afară de acesta, ce alt miracol mai există? Şi ce altceva mai trebuie să existe, să facă să dispară spaţiul dintre voi?

5.  Unde ai perceput cândva păcatul se va ridica o lume ce va deveni un altar închinat adevărului, şi acolo te vei alătura luminilor din Cer şi vei cânta cântecul lor de recunoştinţă şi laudă. Şi, aşa cum vin

la tine ele să se întregească, tot aşa vei merge şi tu cu ele. Căci nimeni nu aude cântecul Cerului fără să adauge cântecului puterea propriei sale voci şi fără să îl facă şi mai dulce. Şi toţi se prind în cântec la altarul ridicat în punctişorul pe care păcatul l-a declarat cândva al său. Iar ce a fost micuţ cândva a crescut în ditamai cântecul, un cântec în care s-a prins tot universul cu o singură voce.

6.  Acest punctişor de păcat care mai stă între tine şi fratele tău împiedică deschiderea fericită a porţii cereşti. Ce mic este impedimentul ce îţi opreşte accesul la bogăţia Cerului! Şi ce mare va fi bucuria în Cer când te vei alătura straşnicului cor închinat Iubirii dumnezeieşti!

„A COURSE IN MIRACLES”

Zona de frontieră

1.  Complexitatea nu ţine de Dumnezeu. Cum ar putea să ţină când tot ce ştie El e unul, una? El ştie de o singură creaţie, o singură realitate, un singur adevăr şi un singur Fiu. Nimic nu e în conflict cu unitatea. Cum ar putea, atunci, să existe complexitate în El? Ce este de decis? Căci numai conflictul face posibilă alegerea. Adevărul e simplu: e unul singur, fără opus. Şi cum ar putea să intre vrajbă în simpla lui prezenţă, aducând complexitate unde este unitate? Adevărul nu ia decizii, pentru că nu are între ce să se decidă. Şi numai dacă ar avea ar putea alegerea să fie un pas necesar în înaintarea spre unitate. Ce este tot nu lasă loc pentru altceva. Dar magnitudinea aceasta nu intră în sfera acestui curs. Şi nu e necesar să stăruim asupra unor lucruri ce nu pot fi pricepute imediat.

2.  Există o zonă de frontieră a gândirii care stă între lumea aceasta şi Cer. Nu e un loc, iar momentul când ajungi la ea e separat de timp. Aici e punctul de întâlnire în care gândurile se reunesc; valorile contradictorii se întâlnesc şi iluziile toate se depun alături de adevăr, unde sunt judecate neadevărate. Această zonă de frontieră se găseşte imediat cum treci de poarta Cerului. Aici devine pur şi întru totul simplu fiecare gând. Aici se neagă păcatul şi se primeşte, în schimb, tot ce este.

3.  Acesta e sfârşitul călătoriei. Când ne-am mai referit la el până acum am folosit termenul de lume reală. Şi totuşi, există o contradicţie aici, în sensul că termenul presupune o realitate limitată, un adevăr parţial, un segment din univers ce a fost făcut adevărat. Motivul este acela că percepţia nu e atacată de cunoaştere. Ele sunt reunite şi numai una dintre ele continuă dincolo de poarta unde este Unitatea. Mântuirea e o zonă de frontieră în care şi locul şi timpul şi alegerea au încă înţeles, şi totuşi, e limpede că sunt temporare, că nu sunt la locul lor şi că s-a ales deja tot ce este de ales.

4.  Nimic din ce crede Fiul lui Dumnezeu nu poate fi distrus. Dar ce e adevărul pentru el trebuie adus la ultima comparaţie pe care o va face vreodată, la ultima evaluare ce va fi posibilă, judecata finală la adresa acestei lumi. E judecata adevărului la adresa iluziei, a cunoaşterii la adresa percepţiei: „Nu are înţeles şi nu există". Nu e o decizie pe care o iei. Ci simpla enunţare a unui simplu fapt. În lumea aceasta însă, nu există niciun simplu fapt, căci ce e diferit şi ce e acelaşi lucru rămâne o neclaritate. Singurul lucru esenţial pentru a alege vreodată e această distincţie. Şi în ea stă diferenţa dintre lumi. În lumea aceasta, alegerea e făcută imposibilă. În lumea reală, alegerea e simplificată.

5.  Mântuirea se opreşte la un pas de Cer, căci numai percepţia are nevoie de mântuire. Cerul nu s-a pierdut niciodată şi, de aceea, nu poate fi mântuit. Dar cine poate să aleagă între râvna pentru Cer şi râvna pentru iad dacă nu recunoaşte că nu sunt acelaşi lucru? Diferenţa dintre ele constituie obiectivul didactic pe care şi l-a propus acest curs. Nu şi-l va depăşi. Singurul lui scop e să te înveţe ce e acelaşi lucru şi ce e diferit, lăsându-ţi loc să faci singura alegere ce se poate face.

6.  În această lume complexă şi ultracomplicată, nu există o bază pe care să alegi. Căci nimeni nu înţelege ce e acelaşi lucru, şi pare să aleagă acolo unde, efectiv, nu are de ales. Lumea reală este sfera alegerii făcută reală, nu în ce priveşte rezultatul, ci în perceperea alternativelor între care ai de ales. Faptul că ai de ales e o iluzie. Dar în ea stă desfacerea fiecărei iluzii, inclusiv a acesteia.

7.  Nu e oare aidoma funcţiei tale speciale, unde separarea se desface prin schimbarea scopului care a fost cândva specialitatea, iar acum este unirea? Toate iluziile nu sunt decât una singură. Şi în recunoaşterea acestui lucru stă capacitatea de-a renunţa la toate încercările de-a alege între ele şi de-a le face diferite. Cât de simplă este alegerea între două lucruri atât de clar disimilare. Nu e pic de conflict aici. Niciun sacrificiu nu e posibil când e vorba să renunţi la o iluzie recunoscută ca atare. Când unui lucru de-a pururi neadevărat i-ai retractat toată realitatea, se poate oare să îţi fie greu să renunţi la lucrul respectiv şi să alegi ce trebuie să fie adevărat?

„A COURSE IN MIRACLES”

Multe forme, o singură corecţie

1.  Nu e greu de înţeles de ce nu Îi ceri Spiritului Sfânt să îţi rezolve toate problemele. Lui nu I-ar fi mai greu să ţi le rezolve pe unele decât pe altele. Pentru El, toate problemele sunt una şi aceeaşi, pentru că fiecare se rezolvă în exact aceeaşi privinţă şi prin acelaşi procedeu. Aspectele care trebuie rezolvate nu se schimbă, indiferent de forma pe care pare să o ia problema. O problemă poate să apară sub multe forme, şi o va face cât timp va dura. Nu are niciun rost să încerci să o rezolvi într-o formă specială. Ea va reveni şi va continua să revină tot mereu, până se va rezolva o dată pentru totdeauna şi nu va mai apărea sub nicio formă. Numai atunci vei scăpa de ea.

2.  Spiritul Sfânt îţi oferă scăpare de toate problemele pe care crezi că le ai. Pentru El, toate sunt una şi aceeaşi, pentru că fiecare dintre ele, indiferent de forma pe care pare să o ia, cere cu insistenţă ca cineva să piardă şi să se sacrifice ca să câştigi tu. Problema dispare când situaţia se rezolvă în aşa fel încât să nu piardă nimeni, căci a fost o greşeală de percepţie care acum s-a corectat. Pentru El, o greşeală nu e mai greu de adus la adevăr decât alta. Căci nu există decât o singură greşeală: ideea că pierderea este posibilă şi că cineva poate ieşi în câştig de pe urma ei. Dacă asta ar fi adevărat, atunci Dumnezeu ar fi nedrept, păcatul ar fi posibil, atacul îndreptăţit şi răzbunarea dreaptă.

3.  Indiferent de formă, această singură greşeală are o singură corecţie. Nu există pierdere; să crezi că există este o greşeală. Nu ai probleme, deşi crezi că ai. Şi totuşi, nu ai crede că le ai dacă le-ai vedea dispărând una câte una, indiferent de mărime, complexitate, loc şi timp, sau de orice însuşire care percepi că o face pe una să pară diferită de celelalte. Să nu crezi că limitele pe care le impui la ce vezi Îl pot limita cumva pe Dumnezeu.

4.  Miracolul dreptăţii poate corecta toate greşelile. Fiece problemă este o greşeală. Îi face o nedreptate Fiului lui Dumnezeu şi, de aceea, nu e adevărată. Spiritul Sfânt nu califică nedreptăţile ca mari sau mici, majore sau minore. Pentru El, ele nu au proprietăţi. Sunt erori de pe urma cărora Fiul lui Dumnezeu suferă, dar fără niciun rost. Aşa că El înlătură spinii şi cuiele. Nu Se opreşte să judece dacă rana e mică sau mare. Şi nu emite decât o judecată: aceea că a-l răni pe Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie ceva nedrept şi imposibil, prin urmare.

5.  Tu, care crezi că e mai sigur să dai să îţi fie corectate doar unele greşeli în timp ce le păstrezi pe celelalte, ţine minte un lucru: dreptatea e totală. Dreptate parţială nu există. Dacă Fiul lui Dumnezeu e vinovat, atunci e condamnat şi nu merită îndurare din partea Dumnezeului dreptăţii. Dar să nu Îi ceri lui Dumnezeu să îl pedepsească pentru că tu îl consideri vinovat şi vrei să moară. Dumnezeu îţi oferă mijloacele de a-i vedea inocenţa. Să fie oare drept să îl pedepseşti din cauză că nu vrei să vezi ce e de văzut? De fiecare dată când vrei să rezolvi o problemă pe cont propriu sau judeci că nu are rezolvare, o faci mare şi imposibil de vindecat. Negi că miracolul dreptăţii poate fi drept.

6.  Dacă Dumnezeu e drept, nu pot exista probleme pe care dreptatea să nu le poată rezolva. Tu crezi însă că unele nedreptăţi sunt juste, bune şi necesare pentru a te conserva. Aceste probleme sunt cele pe care le crezi mari şi imposibil de rezolvat. Căci sunt unii care vrei să piardă şi nu e niciunul pe care să îl doreşti scutit complet de sacrificiu. Gândeşte-te încă o dată la funcţia ta specială. Ţi s-a dat una singură: să vezi în el deplina lui nepăcătoşenie. Şi nu îi vei cere niciun sacrificiu pentru că nu poţi să voieşti să aibă de pierdut ceva. Miracolul dreptăţii pe care îl invoci se va opri asupra ta la fel de sigur ca asupra lui. Iar Spiritul Sfânt nu va fi mulţumit până nu îl va primi fiecare. Căci ce Îi dai Lui este al tuturor şi, prin faptul că îl dai, El Se poate asigura că îl primeşte, în mod egal, fiecare.

7.  Gândeşte-te, atunci, ce mare îţi va fi uşurarea când vei fi dispus să ţi se corecteze toate problemele. Nu vei păstra niciuna, pentru că nu vei vrea nicio formă de durere. Şi vei vedea rezolvată fiecare mică rană înaintea Spiritului Sfânt şi a blândei Sale viziuni. Căci toate sunt mici în viziunea Lui şi nu merită decât un mic suspin înainte de-a dispărea cu toate, să rămână pe vecie desfăcute şi neamintite. Ce a părut cândva să fie o problemă specială, o eroare fără remediu sau o suferinţă incurabilă s-a transformat într-o binecuvântare universală. Sacrificiul a dispărut. Şi, în locul lui se poate aminti Iubirea lui Dumnezeu, care va risipi toată amintirea sacrificiului şi a pierderii.

8.  Dumnezeu nu va putea fi amintit până dreptatea nu va fi un lucru îndrăgit, în loc să fie un lucru de temut. El nu poate fi nedrept cu nimeni şi nimic, căci ştie că toate câte sunt Îi aparţin şi vor fi mereu, aşa cum le-a creat. Nimic din ce iubeşte El nu poate să nu fie nepăcătos şi inatacabil. Funcţia ta specială deschide larg uşa peste al cărei prag se păstrează intactă şi nepângărită amintirea Iubirii Sale. Şi nu trebuie decât să vrei să ţi se dea Cerul în locul iadului, şi toţi drugii şi zăvoarele ce par să ţină uşa blocată şi încuiată bine vor cădea, pur şi simplu, şi vor dispărea. Căci nu e Voia Tatălui tău să oferi sau să primeşti mai puţin decât ţi-a dat când te-a creat în iubirea cea deplină.

„A COURSE IN MIRACLES”

TRANZIŢIA - „Sacrificiul" unităţii

1.  În „dinamica" atacului, sacrificiul este o idee cheie. E pivotul pe care toate compromisurile, toate conflictele şi toate încercările disperate de-a încheia o afacere avantajoasă ajung la un echilibru aparent. E simbolul laitmotivului că cineva trebuie să piardă. Şi e evident că se concentrează asupra trupului, căci e întotdeauna o încercare de-a limita pierderea. Trupul însuşi e un sacrificiu: o renunţare la putere în numele încercării de-a-ţi rezerva ţie doar un pic. A-ţi vedea un frate într-un alt trup, separat de-al tău, este expresia unei dorinţe de-a vedea o mică parte din el şi de-a sacrifica restul. Priveşte lumea, şi nu vei vedea nimic legat de altceva din afara sa. Toate entităţile aparente se pot apropia sau depărta puţin unele de altele, dar nu se pot uni.

2.  Lumea pe care o vezi are la bază „sacrificiul" unităţii. E un tablou al dezbinării totale şi al lipsei crunte de unire. În jurul fiecărei entităţi s-a ridicat un zid atât de solid în aparenţă, încât ce este înăuntru pare să nu poată ajunge în afară, iar ce e în afară pare să nu poată atinge, nici fuziona cu ce e închis dincolo de zid. Fiecare parte trebuie să o sacrifice pe cealaltă pentru a rămâne ea ceva complet. Căci, dacă s-ar uni, şi-ar pierde identitatea, dar, prin separarea lor, sinele fiecăreia se păstrează.

3.  Bucăţica pe care o îngrădeşte trupul devine sinele, prezervat prin sacrificiul restului. Iar restul trebuie să piardă această bucăţică, rămânând incomplet pentru a-şi păstra intactă propria identitate. În această percepţie de sine, pierderea trupului ar fi, într-adevăr, un sacrificiu. Căci vederea trupurilor devine indiciul că sacrificiul este limitat şi că ceva tot mai rămâne numai pentru tine. Şi, ca să îţi aparţină această bucăţică, se limitează tot ce este în afară, exact cum se limitează tot ce crezi că e al tău. Căci a da şi a primi sunt acelaşi lucru. Iar acceptarea limitelor unui trup înseamnă să îi impui aceste limite fiecărui frate pe care îl vezi. Căci trebuie să îl vezi aşa cum te vezi pe tine.

4.  Trupul e o pierdere şi poate fi făcut să sacrifice. Şi, cât timp îţi consideri fratele un trup, despărţit de tine şi separat în celula lui, ceri sacrificiu de la el şi de la tine. Ce sacrificiu mai mare i s-ar putea cere Fiului lui Dumnezeu decât să se perceapă fără Tatăl lui? Şi ca Tatăl lui să fie fără Fiul Lui? Dar fiecare sacrificiu cere ca Ei să fie separaţi şi unul fără altul. Amintirea lui Dumnezeu precis este negată de i se cere cuiva vreun sacrificiu. Oare ce mărturie la întregimea Fiului lui Dumnezeu se vede într-o lume de trupuri separate, oricât de mult ar sta el mărturie pentru adevăr? Într-o lume de acest fel el este invizibil. Şi cântecul de unire şi iubire nu i se poate auzi nici el. Dar lui îi este dat să facă lumea să pălească în faţa cântecului său şi vederea lui să înlocuiască ochii trupului.

5.  Cei ce vor să vadă mărturiile pentru adevăr în locul celor pentru iluzie nu cer decât să vadă în lume un scop care să îi dea noimă şi înţeles. Fără funcţia ta specială, lumea aceasta nu are pentru tine niciun înţeles. Dar poate să devină un tezaur la fel de bogat şi de nelimitat cum este Cerul însuşi. Aici nu trece nicio clipă în care să nu se poată vedea sfinţenia fratelui tău, pentru a suplini nelimitat fiece strop şi fiece fărâmă de fericire pe care ţi-o aloci.

6.  Poţi pierde din vedere unitatea, dar nu îi poţi sacrifica realitatea. Şi nu poţi pierde ce vrei să sacrifici, nici nu Îl poţi opri pe Spiritul Sfânt de la sarcina pe care o are să îţi arate că nimic nu s-a pierdut. Ascultă, aşadar, cântecul ce ţi-l îngână fratele, şi lasă lumea să pălească, şi ia odihna pe care ţi-o oferă mărturia lui de partea păcii. Dar să nu îl judeci, căci nu vei auzi cântecul propriei tale eliberări, nici nu vei vedea ce i-e dat să dovedească tocmai ca să vezi şi tu şi să te bucuri cu el. Nu fă din sfinţenia lui un sacrificiu închinat credinţei tale în păcat. Odată cu inocenţa lui, ţi-o sacrifici pe a ta, şi mori de fiecare dată când vezi în el un păcat pentru care merită să moară.

7.  În fiecare clipă însă poţi să renaşti şi ţi se poate da din nou viaţă. Sfinţenia lui îţi dă viaţă - ţie, care nu poţi să mori, pentru că nepăcătoşenia lui Îi este cunoscută lui Dumnezeu, şi nu poate fi sacrificată de tine, după cum nici lumina din tine nu poate să fie stinsă din cauză că nu o vede el. Tu, care ai vrea să faci un sacrificiu de viaţă, şi să îţi pui ochii şi urechile să stea mărturie pentru moartea lui Dumnezeu şi a Fiului Său sfânt, să nu crezi că ai puterea să faci din Ei ceva ce Dumnezeu nu I-a voit să fie. În Cer, Fiul lui Dumnezeu nu e întemniţat într-un trup, nici nu e un sacrificiu închinat, în solitudine, păcatului. Iar el, precum este în Cer trebuie să fie de-a pururi şi pretutindeni. E veşnic acelaşi. Renăscut în fiecare clipă, neatins de timp şi ferit de atingerea oricărui sacrificiu de viaţă sau de moarte. Căci nu a făcut nici una, nici alta, şi numai una i-a fost dată de Cel Ce ştie că darurile Lui nu pot fi nici sacrificate, nici pierdute.

8.  Dreptatea lui Dumnezeu se lasă cu blândeţe asupra Fiului Său şi îl fereşte de toată nedreptatea cu care îl năpăstuieşte lumea. Se poate oare să faci o realitate din păcatele lui şi să sacrifici Voia Tatălui în ce îl priveşte? Nu îl condamna văzându-l în închisoarea găunoasă în care se vede el. E funcţia ta specială să te asiguri că uşa se deschide, ca să iasă, să se răsfrângă asupra ta şi să îţi dea înapoi darul libertăţii primindu-l de la tine. Care e funcţia specială a Spiritului Sfânt, dacă nu aceea de a-l elibera pe sfântul Fiu al lui Dumnezeu din închisoarea pe care şi-a făcut-o să se ferească de dreptate? Se poate oare ca funcţia ta să fie o sarcină despărţită şi separată de a Lui?

„A COURSE IN MIRACLES”