1. E logic să te întrebi cum de-a putut mintea să facă eul. De fapt, e cea mai bună întrebare pe care o poţi pune. Nu are rost însă să ţi se răspundă în termenii trecutului, pentru că trecutul nu contează, iar istoria nu ar exista dacă nu s-ar repeta aceleaşi greşeli în prezent. Gândirea abstractă se aplică la cunoaştere, cunoaşterea fiind total impersonală şi exemplele fiind irelevante pentru înţelegerea ei. Percepţia însă e specifică întotdeauna şi, de aceea, cât se poate de concretă.
2. Fiecare îşi face un eu sau un sine, care e supus unei variaţii enorme datorită instabilităţii sale. De asemenea, fiecare face un eu pentru toţi ceilalţi pe care îi percepe, care e la fel de variabil. Interacţiunea lor e un proces care le alterează pe amândouă, căci nu au fost făcute de sau cu Cel Nealterabil. E important să îţi dai seama că această alterare poate să apară - şi chiar apare - la fel de bine când interacţiunea are loc în minte, cât şi atunci când implică o proximitate fizică. Gândurile îndreptate spre un alt eu pot schimba percepţia relativă la fel de eficient ca interacţiunea fizică. Nu s-ar putea găsi un exemplu mai bun care să arate că eul e doar idee, şi nu fapt.
3. Starea ta mentală ilustrează foarte bine cum a fost făcut eul. Când ai aruncat cunoaşterea e ca şi cum nu ai avut-o niciodată. Acesta e un lucru atât de evident, încât e suficient să îţi dai seama de el ca să vezi că se întâmplă. Dacă se petrece în prezent, de ce e chiar atât de surprinzător că s-a petrecut în trecut? Surpriza e o reacţie logică la nefamiliar, dar nu şi la ceva ce se petrece cu atâta persistenţă. Nu uita însă că mintea nu trebuie să lucreze aşa, chiar dacă o face acum.
4. Gândeşte-te la iubirea animalelor faţă de puii lor şi la nevoia pe care o simt să îi ocrotească. Căci îi consideră parte din ele. Nimeni nu respinge ce consideră parte din el. Tu reacţionezi la eul tău efectiv cum reacţionează Dumnezeu la creaţiile Lui: cu iubire, protecţie şi milă. Reacţiile tale la sinele pe care l-ai făcut nu sunt surprinzătoare. De fapt, se aseamănă în multe privinţe cu felul în care vei reacţiona, într-o bună zi, la adevăratele tale creaţii, la fel de veşnice ca tine. Întrebarea nu e cum reacţionezi la eu, ci ce crezi că eşti. A crede e o funcţie a eului şi, cât timp originea ta e lăsată în voia a ce crezi, o vei privi din punctul de vedere al eului. Când predarea nu va mai fi necesară, pur şi simplu Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu. Credinţa că există un alt mod de-a percepe e cea mai nobilă idee de care e capabilă gândirea eului. Căci face aluzie la recunoaşterea că eul nu e Sinele.
5. Subminarea sistemului de gândire al eului trebuie să fie percepută ca un lucru dureros, deşi nu e deloc adevărat. Copilaşii ţipă cu furie dacă le iei cuţitul sau foarfeca din mână, deşi s-ar putea lovi dacă nu o faci. În acest sens, mai eşti un copilaş. Nu ai un adevărat simţ al conservării şi eşti în stare să decizi că ai nevoie de ce ţi-ar dăuna mai mult. Totuşi, fie că realizezi, fie că nu realizezi acum, ai fost de acord să cooperezi la efortul de-a deveni atât inofensiv, cât şi util, atribute ce trebuie să meargă mână în mână. Atitudinile pe care le ai chiar şi în această privinţă se ciocnesc inevitabil, căci toate atitudinile sunt bazate pe eu. Asta nu va dura. Ai răbdare un pic şi aminteşte-ţi că rezultatul e la fel de sigur ca Dumnezeu.
6. Numai cei ce au un adevărat şi durabil simţ al abundenţei pot fi cu adevărat milostivi. E un lucru evident când te gândeşti ce implică. Pentru eu, a da ceva înseamnă că va trebui să rămâi fără. Când asociezi datul cu sacrificiul, dai numai la gândul că primeşti cumva ceva mai bun şi că poţi, de aceea, să rămâi fără ce dai. „Dă ca să capeţi" e o lege ineluctabilă a eului, care se evaluează întotdeauna în funcţie de alte euri. De aceea, e mereu preocupat de credinţa în carenţă care i-a dat naştere. Faptul că percepe realitatea altor euri e doar o încercare de-a se convinge că el e real. „Stima de sine", în termenii eului, nu înseamnă decât că eul s-a amăgit să îşi accepte realitatea şi este, de aceea, mai puţin prădalnic momentan. Această „stimă de sine" e întotdeauna vulnerabilă la stres, un termen care se referă la orice ameninţare percepută la adresa existenţei eului.
7. Eul trăieşte literalmente din comparaţii. Egalitatea îi depăşeşte capacitatea de pricepere, iar mila devine imposibilă. Eul nu dă niciodată dintr-un simţ al abundenţei, căci a fost făcut să o înlocuiască. Iată de ce a apărut conceptul de „a căpăta" în sistemul de gândire al eului. Poftele sunt mecanisme de „căpătare", reprezentând nevoia de autoconfirmare a eului. Asta e la fel de adevărat în privinţa poftelor trupeşti, cât şi în a aşa-numitelor „nevoi superioare ale eului". Poftele trupeşti nu sunt fizice la origine. Eul consideră trupul propria lui casă şi încearcă să se satisfacă prin trup. Dar ideea că aşa ceva este posibil o decizie a minţii, care a devenit complet derutată referitor la ce e chiar posibil.
8. Eul se crede complet autonom - un alt mod de a descrie cum crede că şi-a aflat originea. Asta e o stare atât de înfricoşătoare, încât eul nu poate decât să recurgă la alte euri şi să încerce fie să se unească cu ele, într-o debilă tentativă de identificare, fie să le atace, într-o demonstraţie de putere la fel de debilă. Eul nu e liber însă să pună premisa sub semnul întrebării, pentru că premisa este temelia lui. Eul e convingerea minţii că e complet autonomă. Neîncetatele tentative ale eului de-a dobândi recunoaşterea spiritului şi de a-şi stabili astfel propria existenţă sunt inutile. Spiritul, în cunoaşterea lui, nu e conştient de eu. Nu îl atacă, ci nu poate să îl conceapă. Deşi eul e la fel de inconştient de spirit, se percepe respins de ceva mai grozav decât el. Iată de ce stima de sine în termenii eului trebuie să fie o idee delirantă. Creaţiile lui Dumnezeu nu creează mituri, deşi efortul creator poate fi îndreptat spre mitologie. O poate face însă cu o singură condiţie: ce face nu mai e apoi creator. Miturile sunt total perceptuale, având o formă atât de ambiguă şi un caracter axat atât de tipic pe bine şi rău, încât şi celui mai binefăcător dintre ele nu îi lipsesc conotaţiile înfricoşătoare.
9. Miturile şi magia sunt strâns corelate, de vreme ce miturile sunt legate, de obicei, de originile eului, iar magia e legată de puterile pe care şi le atribuie eul. Sistemele mitologice includ, în general, o
descriere a „creaţiei", pe care o asociază cu forma lor particulară de magie. Aşa-numita „luptă pentru supravieţuire" nu e decât lupta eului de-a se conserva şi felul în care îşi interpretează originea. Această origine e asociată cu naşterea fizică, de obicei, căci e greu de susţinut că eul a existat înainte de acel moment în timp. Adepţii mai „evlavioşi" ai eului pot crede că sufletul a existat înainte şi va continua să existe după o cădere temporară în viaţa eului. Unii chiar cred că sufletul va fi pedepsit pentru această cădere. Mântuirea însă nu se aplică spiritului, care nu e în pericol şi nu are nevoie să fie salvat.
descriere a „creaţiei", pe care o asociază cu forma lor particulară de magie. Aşa-numita „luptă pentru supravieţuire" nu e decât lupta eului de-a se conserva şi felul în care îşi interpretează originea. Această origine e asociată cu naşterea fizică, de obicei, căci e greu de susţinut că eul a existat înainte de acel moment în timp. Adepţii mai „evlavioşi" ai eului pot crede că sufletul a existat înainte şi va continua să existe după o cădere temporară în viaţa eului. Unii chiar cred că sufletul va fi pedepsit pentru această cădere. Mântuirea însă nu se aplică spiritului, care nu e în pericol şi nu are nevoie să fie salvat.
10. Mântuirea nu e decât „starea minţii corecte", care nu e starea Unei Minţi a Spiritului Sfânt, dar la care trebuie să se ajungă înainte de-a se restabili starea Unei Minţi. Starea minţii corecte duce automat la următorul pas, căci percepţia corectă e uniform lipsită de atac şi, de aceea, starea minţii incorecte e anulată. Eul nu poate supravieţui fără judecată şi este, prin urmare, lepădat. Mintea are atunci o singură direcţie în care să se mişte. Direcţia ei e întotdeauna automată, căci nu poate fi dictată decât de sistemul de gândire la care aderă.
11. Nu pot sublinia destul de des că procesul de corecţie a percepţiei e doar un expedient temporar. E necesar numai din cauză că percepţia greşită e un obstacol în calea cunoaşterii, în timp ce percepţia acurată e un mijloc ce te ajută să o atingi. Valoarea percepţiei corecte constă tocmai în inevitabila înţelegere că toată percepţia e de prisos. Aceasta înlătură obstacolul cu totul. Te întrebi, poate, cum se poate aşa ceva cât pari să trăieşti în lumea aceasta. E o întrebare logică. Trebuie să fii atent însă să o înţelegi cu adevărat. Cine e acest „tu" care trăieşte în lumea aceasta? Spiritul e nemuritor, iar nemurirea e o stare constantă. E la fel de adevărată acum pe cât a fost dintotdeauna sau pe cât va fi vreodată, pentru că nu implică absolut nicio schimbare. Nu e un continuu, nici nu se poate înţelege prin comparaţie cu un opus. Cunoaşterea nu implică niciodată comparaţii. Iată principala diferenţă dintre ea şi toate celelalte lucruri pe care le poate pricepe mintea.
Curs de miracole
Curs de miracole
