1. Înainte de-a dispărea şi ultima rămăşiţă de frică asociată cu miracolele, trebuie lămurită o altă chestiune. Nu răstignirea a stabilit Ispăşirea, ci învierea. Mulţi creştini sinceri au înţeles greşit. Cei liberi de credinţa în carenţă nu ar face o asemenea greşeală. Dacă vezi răstignirea dintr-un punct de vedere răsturnat, pare că Dumnezeu l-a lăsat - şi chiar încurajat - pe unul dintre Fiii Lui să sufere pentru că acesta era bun. Această interpretare deosebit de nefericită, ivită din proiecţie, i-a condus pe mulţi la o cruntă frică de Dumnezeu. Asemenea concepte antireligioase pătrund în multe religii. Dar un creştin adevărat ar trebui să se oprească şi să se întrebe: „Cum se poate?" Chiar să fie Dumnezeu în stare de-un gen de gândire despre care Propriile-I cuvinte au spus clar că e nedemn de Fiul Său?
2. Ca întotdeauna, cea mai bună apărare e să nu ataci poziţia altuia, ci să protejezi în schimb adevărul. Nu e înţelept să accepţi un concept dacă trebuie să răstorni un întreg cadru de referinţă ca să îl justifici. E un procedură dureroasă în aplicaţiile ei minore, dar extrem de tragică pe scară mai mare. Persecuţia are deseori ca rezultat o încercare de-a „justifica" teribila percepţie greşită că Dumnezeu Însuşi Şi-a persecutat Fiul în folosul mântuirii. Până şi cuvintele sunt lipsite de înţeles. A fost o greşeală deosebit de greu de învins pentru că, deşi greşeala în sine nu e mai greu de corectat decât oricare alta, mulţi nu au fost dispuşi să renunţe la ea, datorită valorii ei proeminente ca mecanism de apărare. Într-o formă mai atenuată, un părinte spune: „Mă doare mai tare decât pe tine" şi se simte disculpat că şi-a bătut copilul. Poţi să crezi că Tatăl nostru chiar gândeşte aşa? E atât de esenţial ca toată gândirea de acest fel să fie înlăturată, încât trebuie să ne asigurăm că nu mai rămâne nimic de genul acesta în mintea ta. Nu am fost „pedepsit" pentru că tu ai fost rău. Lecţia total blajină pe care o predă Ispăşirea se pierde dacă e întinată, sub orice formă, de acest gen de distorsiuni.
3. Afirmaţia „A mea este răzbunarea, zice Domnul" e o percepţie greşită prin care cineva îşi atribuie „relele" din trecut lui Dumnezeu. „Relele" lui din trecut nu au nimic de-a face cu Dumnezeu. Nu El le-a creat şi nu El le menţine. Dumnezeu nu crede în răsplată. Nu aşa creează Mintea Lui. El nu îţi pune la socoteală faptele „rele". E posibil oare să mi le pună la socoteală mie? Fii foarte sigur că recunoşti cât de imposibilă e această supoziţie şi cât de total rezultă din proiecţie. Acest gen de greşeală se face răspunzător de o mulţime de greşeli aferente, inclusiv de convingerea că Dumnezeu l-a izgonit pe Adam şi l-a scos cu forţa din Grădina Edenului. Şi tot de aceea poţi să crezi, din când în când, că te îndrum greşit. Am depus toate eforturile să folosesc cuvinte aproape imposibil de denaturat, dar e mereu posibil să suceşti nişte simboluri dacă vrei.
4. Sacrificiul e o noţiune total necunoscută lui Dumnezeu. Ea provine numai din frică, iar cei cărora le e frică pot fi cruzi. Sacrificiul de orice fel e o încălcare a imperativului meu să fiţi milostivi după cum e de milostiv şi Tatăl vostru din Cer. Le-a fost greu multor creştini să îşi dea seama că li se adresează lor. Profesorii buni nu îşi terorizează studenţii. Să terorizezi înseamnă să ataci, iar asta duce la respingerea celor oferite de profesor. Rezultatul e eşecul învăţării.
5. Mi s-a spus - corect - „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii", dar cei ce reprezintă mielul ca pătat de sânge nu înţeleg ce înseamnă acest simbol. Înţeles corect, e un simbol foarte simplu care vorbeşte de inocenţa mea. Lupul şi mielul şezând împreună simbolizează faptul că puterea şi inocenţa nu sunt în conflict, ci trăiesc firesc în pace. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" e un alt fel de-a spune acelaşi lucru. O minte pură cunoaşte adevărul şi asta e puterea ei. Ea nu confundă distrugerea cu inocenţa pentru că asociază inocenţa cu puterea, nu cu slăbiciunea.
6. Inocenţa e incapabilă să sacrifice ceva, pentru că mintea inocentă are totul şi face tot posibilul să îşi ocrotească întregimea. Ea nu poate proiecta. Poate doar să cinstească alte minţi, căci cinstea e salutul firesc pe care îl dau cei cu adevărat iubiţi celor care sunt ca ei. Mielul „ridică păcatele lumii" în sensul că starea de inocenţă - sau de graţie - este o stare în care înţelesul Ispăşirii e cât se poate de evident. Ispăşirea nu o câtuşi de puţin ambiguă. E cât se poate de clară pentru că există în lumină. Doar încercările de-a o învălui în întuneric au făcut-o inaccesibilă celor care nu aleg să vadă.
7. Ispăşirea însăşi nu emană decât adevăr. Ea este, de aceea, chintesenţa inofensivităţii şi revarsă numai binecuvântare. Nu ar putea-o face dacă nu s-ar naşte exclusiv din perfectă inocenţă. Inocenţa e înţelepciune pentru că e inconştientă de rău, iar răul nu există. Dar e cât se poate de conştientă de tot ce e adevărat. Învierea a demonstrat că nimic nu poate distruge adevărul. Binele poate rezista la orice formă de rău, după cum şi lumina spulberă orice formă de întuneric. Prin urmare. Ispăşirea e lecţia perfectă. E demonstraţia finală că toate celelalte lecţii pe care le-am predat sunt adevărate. Dacă poţi accepta acum această singură generalizare, nu va mai trebui să înveţi din multe lecţii mai mici. Dacă o crezi pe aceasta, eşti eliberat de toate greşelile.
8. Inocenţa lui Dumnezeu e adevărata stare a minţii Fiului Său. În această stare, mintea ta Îl cunoaşte pe Dumnezeu, căci Dumnezeu nu e simbolic: El este Fapt. Cunoscându-I Fiul aşa cum este, realizezi că Ispăşirea, nu sacrificiul, e singurul dar cuvenit altarului lui Dumnezeu, unde nu îşi are locul decât perfecţiunea. Ce înţeleg cei inocenţi e adevărul. Iată de ce altarele lor sunt de-a dreptul radioase.
Ispăşire fără sacrificiu
Ispăşire fără sacrificiu
