Expresii ale minţii - Miracolele

1.  Înainte ca făcătorii de miracole să fie pregătiţi să îşi întreprindă funcţia în această lume, e esenţial să înţeleagă pe deplin frica de eliberare. Altfel, fără să îşi dea seama, pot nutri convingerea că eliberarea e de fapt întemniţare, o convingere deja larg răspândită. Această percepţie greşită se naşte, la rândul ei, din convingerea că dauna se poate limita la trup. Asta se datorează fricii subiacente că mintea îşi poate face rău ei înseşi. Niciuna dintre aceste greşeli nu are înţeles, căci creaţiile greşite ale minţii nu există în realitate. Recunoaşterea acestui lucru e o protecţie mult mai bună decât orice formă de confuzie de niveluri, căci introduce corecţia la nivelul greşelii. E esenţial să îţi aminteşti că numai mintea poate să creeze, iar corecţia îşi are locul la nivelul gândirii. Pentru a amplifica o afirmaţie anterioară, spiritul e perfect deja şi, de aceea, nu are nevoie de corecţie. Trupul nu există decât ca instrument de învăţare pentru minte. Acest instrument de învăţare nu se supune greşelilor proprii, căci nu poate crea. E evident, atunci, că singura aplicaţie cu adevărat semnificativă a capacităţii creatoare e determinarea minţii să renunţe la creaţiile ei greşite.

2.  Magia e utilizarea minţii într-un mod lipsit de minte sau greşit creator. Medicamentele fizice sunt forme de „farmece", dar - dacă ţi-e frică să foloseşti mintea ca să vindeci - ar fi bine să nu încerci. Însuşi faptul că ţi-e frică face mintea vulnerabilă la creaţii greşite. Se prea poate, atunci, să înţelegi greşit vindecarea care ar putea să aibă loc şi, din moment ce egocentrismul şi frica merg de regulă mână în mână, s-ar putea să nu poţi accepta adevărata Sursă a vindecării. În aceste condiţii, e mai bine să te bazezi temporar pe instrumente de vindecare fizice, căci nu le poţi percepe greşit ca propriile tale creaţii. Cât timp îţi persistă sentimentul vulnerabilităţii, să nu încerci să faci miracole.

3.  Am spus deja că miracolele sunt expresii ale minţii dispuse la miracole, iar o minte dispusă la miracole înseamnă o minte corectă. Cei cu mintea corectă nici nu preamăresc, nici nu
subestimează mintea făcătorului sau a primitorului de miracole. Cu toate acestea, ca şi corecţie, miracolul nu are nevoie să aştepte mintea corectă a celui ce îl primeşte. De fapt, rostul miracolului e acela de a-l readuce la mintea corectă. Dar e esenţial ca făcătorul de miracole să fie în mintea lui corectă, chiar şi numai momentan, căci altfel nu va fi în stare să restabilească mintea corectă în altul.

4.  Vindecătorul ce se bizuie pe propria lui stare de pregătire îşi periclitează înţelegerea. Eşti în perfectă siguranţă cât nu te preocupă starea ta de pregătire, dar îţi menţii constantă încrederea într-a mea. Dacă înclinaţiile tale de-a săvârşi miracole nu funcţionează cum trebuie înseamnă că s-a insinuat frica în mintea ta corectă şi a răsturnat-o cu capul în jos. Toate formele de minte necorectă sunt rezultatul refuzului de-a accepta Ispăşirea pentru tine. Dacă o accepţi însă, eşti în măsură să recunoşti că cei ce au nevoie de vindecare sunt doar cei ce nu au realizat că mintea corectă este vindecare.

5.  Unica răspundere a făcătorului de miracole e să accepte Ispăşirea pentru el. Asta înseamnă că recunoşti că mintea e singurul nivel creator şi că erorile ei se vindecă prin Ispăşire. Odată ce accepţi asta, mintea ta poate numai să vindece. Negându-i minţii tale orice potenţial distructiv şi restituindu-i puterile pur constructive, te pui în postura de-a desface confuzia de niveluri a altora. Mesajul pe care îl dai atunci acestora e adevărul că minţile lor sunt la fel de constructive, iar creaţiile lor greşite nu le pot dăuna. Afirmând acest lucru, eliberezi mintea de supraaprecierea propriului ei instrument de învăţare şi o readuci la adevărata ei postură de student.

6.  Trebuie subliniat din nou că trupul nu învaţă, după cum nici nu creează. Ca instrument de învăţare, nu face decât să îl urmeze pe cel ce învaţă, dar - dacă e înzestrat fals cu iniţiativă proprie - devine un obstacol serios în calea învăţării pe care ar trebui să o faciliteze. Numai mintea e capabilă de luminare. Spiritul e luminat deja, iar trupul în sine e prea dens. Mintea însă îi poate aduce trupului propria ei luminare dacă recunoaşte că nu el e cel ce învaţă şi că este, de aceea, refractar la învăţare. Trupul însă poate fi aliniat cu uşurinţă la o minte care a învăţat să privească dincolo de el, spre lumină.

7.  Învăţarea corectivă începe întotdeauna cu trezirea spiritului şi retragerea credinţei în văzul fizic. Asta stârneşte frică deseori, căci te temi de ce o să îţi arate văzul spiritual. Am spus mai înainte că Spiritul Sfânt nu poate să vadă greşeli şi e capabil numai să privească dincolo de ele, spre apărarea Ispăşirii. Nu încape nicio îndoială că asta poate produce disconfort, dar disconfortul nu e rezultatul final al percepţiei. Când I se permite Spiritului Sfânt să vadă profanarea altarului, El priveşte imediat şi spre Ispăşire. Nimic din ce percepe El nu poate să stârnească frică. Tot ce rezultă din conştienţa spirituală e pur şi simplu canalizat în direcţia corecţiei. Starea de disconfort se stârneşte doar pentru a te face să conştientizezi nevoia de corecţie.

8.  Frica de vindecare ia naştere, în final, din cauză că nu eşti dispus să accepţi fără echivoc că vindecarea este necesară. Ce vede ochiul fizic nu corectează, şi nici greşeala nu poate fi corectată de un instrument ce poate fi văzut fizic. Cât crezi în ce îţi spune văzul fizic, încercările tale de-a corecta vor fi dirijate greşit. Adevărata viziune e obscurată, căci nu poţi suporta să îţi vezi profanat propriul altar. Dar, de vreme ce altarul a fost profanat, starea ta devine dublu de periculoasă dacă nu o percepi.

9.  Vindecarea e o aptitudine care s-a dezvoltat după separare, înainte de care nu era necesară. Ca toate aspectele credinţei în spaţiu şi timp, ea este temporară. Cât persistă timpul însă, vindecarea e necesară ca mijloc de protecţie. Căci vindecarea se sprijină pe milă, iar mila e un mod de a percepe perfecţiunea altuia, chiar dacă nu o poţi percepe în tine. Majoritatea conceptelor mai elevate de care eşti în stare acum sunt dependente de timp. Mila e de fapt o reflecţie mai slabă a unei mult mai puternice iubiri, care cuprinde totul şi întrece cu mult orice formă de milă pe care o poţi concepe în acest moment. Mila este esenţială pentru mintea corectă în sensul limitat în care poate fi atinsă acum.

10.  Mila e un mod de a-l privi pe altul de parcă şi-ar fi depăşit deja cu mult efectivele realizări în timp. Din moment ce are o gândire eronată, nu poate să vadă Ispăşirea pentru el, căci altfel nu ar avea
nevoie de milă. Mila ce i se acordă e atât o adeverire a faptului că are nevoie de ajutor, cât şi o recunoaştere a faptului că îl va accepta. Aceste două percepţii implică foarte clar dependenţa lor de timp, ceea ce arată că mila se situează încă în limitele acestei lumi. Am spus mai înainte că numai revelaţia transcende timpul. Miracolul - ca expresie a milei - îl poate doar scurta. Trebuie să înţelegi însă că, de câte ori oferi un miracol cuiva, scurtezi suferinţa pentru voi amândoi. Asta e ceva ce corectează deopotrivă retroactiv şi progresiv.

A. Principiile speciale ale făcătorilor de miracole

11.
(1) Miracolul desfiinţează nevoia preocupărilor de ordin inferior. Fiind un interval de timp în afara tiparului, consideraţiile obişnuite de timp şi spaţiu nu se aplică. Când săvârşeşti un miracol, voi aranja ca atât timpul, cât şi spaţiul să se adapteze la el.

12.
(2) E esenţial să faci o distincţie clară între ce e creat şi ce e făcut. Toate formele de vindecare se bazează pe această corecţie fundamentală în percepţia nivelurilor.

13.
(3) Să nu confunzi niciodată mintea corectă cu mintea incorectă. O expresie a acestei confuzii e tendinţa de-a reacţiona la orice formă de greşeală altfel decât prin dorinţa de a vindeca.

14.
(4) Miracolul e întotdeauna o negare a acestei greşeli şi o afirmare a adevărului. Doar mintea corectă poate corecta într-un mod ce are efecte reale. Pragmatic vorbind, ce nu are efecte reale nu are existenţă reală. Efectul lui, atunci, e golul. Fiind fără conţinut substanţial, se pretează la proiecţie.

15.
(5) Miracolul are o putere de reglare a nivelurilor care induce percepţia corectă pentru vindecare. Până nu are loc aceasta, vindecarea nu poate fi înţeleasă. Iertarea e un gest gol de nu aduce şi corecţie. Fără corecţie, e doar un act de judecată, şi nu de vindecare.

16.
(6) Iertarea unei minţi dispuse la miracole e numai corecţie. Căci nu conţine niciun element de judecată. Afirmaţia „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" nu apreciază în niciun fel ce fac aceştia. E un apel la Dumnezeu să le vindece minţile. Nu se fac referiri la rezultatul greşelii. Acesta nu contează.

17.
(7) Imperativul „Fiţi uniţi în cuget" e afirmaţia de-a fi gata pentru revelaţie. Cerinţa mea „Aceasta să faceţi spre pomenirea mea" e apelul la cooperare din partea făcătorilor de miracole. Cele două afirmaţii nu sunt în acelaşi ordin al realităţii. Doar cea de-a doua presupune conştienţa timpului, căci a pomeni înseamnă a rechema trecutul în prezent. Timpul e sub îndrumarea mea, dar veşnicia îi aparţine lui Dumnezeu. În timp, existăm unul pentru şi cu altul. În veşnicie, coexistăm cu Dumnezeu.

18.
(8) Poţi face mult pentru vindecarea ta şi a altora dacă, într-o situaţie în care e nevoie de ajutor, te gândeşti la ea în felul următor:
Sunt aici doar ca să fiu de un real folos.
Sunt aici să Îl reprezint pe Cel Ce m-a trimis.
Nu trebuie să mă îngrijesc ce să spun sau ce să fac, căci Cel Ce m-a trimis mă va îndruma.
Sunt mulţumit să fiu oriunde mă vrea El, ştiind că El vine cu mine.
Mă voi vindeca lăsându-L pe El să mă înveţe să vindec.

Funcţia făcătorului de miracole