I. Cele două moduri de folosire a timpului
1. Poţi să iţi imaginezi ce înseamnă să nu ai griji, necazuri, nelinişti, ci să fii tot timpul cât se poate de liniştit şi de calm? Dar iată care e rostul timpului: să înveţi asta şi nimic altceva. Profesorul lui Dumnezeu nu poate fi satisfăcut cu ce predă până nu constituie tot ce înveţi. Nu Îşi va îndeplini funcţia didactică până nu devii un student atât de consecvent, încât nu înveţi decât de la El. Când se va întâmpla acest lucru, nu vei mai avea nevoie nici de profesor, nici de timp în care să înveţi.
2. O sursă de descurajare percepută de pe urma căreia poţi să suferi e credinţa ta că lucrul acesta cere timp şi că rezultatele celor predate de Spiritul Sfânt se situează într-un viitor îndepărtat. Nu e aşa. Căci Spiritul Sfânt foloseşte timpul în felul Lui şi nu e legat de acesta. Timpul e prietenul Lui în predare. Pe El nu Îl uzează, cum te uzează pe tine. Şi toată uzura pe care pare să o aducă timpul nu se datorează decât identificării tale cu eul, care foloseşte timpul pentru a-şi susţine credinţa în distrugere. Eul, ca Spiritul Sfânt, foloseşte timpul pentru a te convinge de inevitabilitatea obiectivului şi sfârşitului predării. Pentru eu, obiectivul este moartea, care e sfârşitul ei. Dar, pentru Spiritul Sfânt, obiectivul este viaţa, care nu are sfârşit.
3. Eul e un aliat al timpului, şi nu un prieten. Căci e la fel de neîncrezător în moarte pe cât e de neîncrezător în viaţă, şi ce vrea pentru tine nu poate tolera. Moartea ţi-o doreşte ţie, nu lui. Prin urmare, consecinţa ciudatei lui religii trebuie să fie convingerea că te poate urmări dincolo de mormânt. Şi, nedorind să îţi găseşti pacea nici în moarte, îţi oferă nemurire în iad. Îţi vorbeşte de Cer, dar te asigură că Cerul nu e pentru tine. Cum pot vinovaţii să spere că vor dobândi Cerul?
4. Credinţa în iad este inevitabilă pentru cei ce se identifică cu eul. Coşmarele şi temerile lor sunt legate toate de acesta. Eul te învaţă că iadul e în viitor, căci tot ce te învaţă e îndreptat în direcţia acestuia. Iadul e obiectivul lui. Căci, deşi ţinta eului e moartea şi descompunerea, ca deznodământ, el nu crede asta. Moartea, pe care ţi-o doreşte, îl lasă nesatisfăcut. Niciunul dintre cei ce urmează învăţătura eului nu e lipsit de frica morţii. Dar, dacă te-ai gândi la moarte doar ca la o încetare a durerii, te-ai mai teme de ea? Am mai văzut acest paradox ciudat în sistemul de gândire al eului, dar nu a fost niciodată atât de limpede ca aici. Căci, pentru a-ţi păstra loialitatea, eul trebuie să pară că te fereşte de frică. Frică pe care trebuie să ţi-o şi provoace, pentru a se conserva pe el. Eul încearcă tot mereu - şi, de cele mai multe ori, reuşeşte - să facă ambele lucruri, folosind disociaţia pentru a-şi ţine laolaltă obiectivele contradictorii, să pară reconciliate. Eul te învaţă următorul lucru: moartea pune capăt întregii speranţe în ce priveşte Cerul. Dar, deoarece tu şi eul nu puteţi fi separaţi, şi din moment ce nu îşi poate concepe moartea, va continua să te urmărească, pentru că vinovăţia este veşnică. Iată ce e nemurirea în versiunea eului. Şi iată ce susţine timpul, în versiunea eului.
5. Eul te învaţă că Cerul e aici şi acum pentru că viitorul este iadul. Chiar şi atunci când atacă cu atâta cruzime, încât încearcă să ia viaţa celui care crede că singura voce existentă îi aparţine eului, eul îi vorbeşte de iad până şi lui. Căci îi spune că tot aici este şi iadul, şi îl îndeamnă să sară din iad în uitare. Singurul timp pe care te lasă să îl priveşti cu nepăsare e trecutul. Şi, chiar şi aici, singura lui valoare e aceea că nu mai există.
6. Câtă dezolare şi disperare se ascunde în modul în care foloseşte eul timpul! Şi câtă groază! Căci, sub fanatica lui stăruinţă că trecutul şi viitorul sunt acelaşi lucru, se ascunde o ameninţare mult mai insidioasă la adresa păcii. Eul nu îşi face publică ameninţarea finală, căci vrea ca cei ce i se închină să creadă în continuare că le poate oferi o posibilitate de-a scăpa. Dar credinţa în vinovăţie trebuie să ducă la credinţa în iad, unde şi duce întotdeauna. Singurul mod în care eul lasă să se resimtă frica iadului este acela de-a aduce iadul aici, dar numai ca o anticipare a viitorului. Căci cei ce consideră că merită iadul nu pot crede că rezultatul pedepsei va fi pacea.
7. Spiritul Sfânt te învaţă aşa: nu există niciun iad. Iadul nu e decât ce a făcut eul din prezent. Credinţa în iad e tot ce te împiedică să înţelegi prezentul, pentru că te temi de el. Spiritul Sfânt te duce în Cer cu aceeaşi hotărâre cu care eul te duce în iad. Căci Spiritul Sfânt, Care cunoaşte doar prezentul, îl foloseşte să desfacă frica prin care eul vrea să facă prezentul inutil. Nu există posibilitate de-a scăpa de frică în modul în care foloseşte eul timpul. Căci timpul, după cum te învaţă el, nu e decât un instrument didactic pentru a spori vinovăţia până devine atotcuprinzătoare, cerând o răzbunare eternă.
8. Spiritul Sfânt vrea să o desfacă acum pe toată. Frica nu ţine de prezent, ci numai de trecut sau viitor, care nu există. Nu există frică în prezent, în care fiecare clipă se separă clar de trecut, fără ca umbra ei să se întindă în viitor. Fiecare clipă e o naştere curată, imaculată, în care Fiul lui Dumnezeu iese din trecut şi intră în prezent. Iar prezentul se extinde la nesfârşit. E atât de frumos şi de curat şi de lipsit de vinovăţie, încât nu e decât fericire în el. Întunericul nu vine în amintire, iar nemurirea şi bucuria sunt acum.
9. Această lecţie nu cere timp. Căci ce e timpul fără trecut şi viitor? Inducerea ta atât de completă în eroare a cerut timp, dar a fi ce eşti nu cere timp. Începe să exersezi modul Spiritului Sfânt de folosire a timpului ca instrument didactic în vederea păcii şi fericirii. Ia această clipă, acum, şi gândeşte-te că e tot ce există din timp. Aici nu te poate atinge nimic din trecut şi, tot aici, eşti absolvit total, liber cu desăvârşire şi fără nicio condamnare. Din această clipă sfântă în care a renăscut sfinţenia, vei merge mai departe în timp fără frică şi fără senzaţia schimbării cu timpul.
10. Timpul e de neconceput fără schimbare, dar sfinţenia nu se schimbă. Învaţă din clipa aceasta mai mult decât simplul fapt că iadul nu există. În această clipă izbăvitoare stă Cerul. Iar Cerul nu se va schimba, căci naşterea în prezentul sfânt e mântuirea de schimbare. Schimbarea e o iluzie, predată de cei ce nu se pot vedea nevinovaţi. Nu există schimbare în Cer, pentru că nu există schimbare în Dumnezeu. În clipa sfântă, în care te vezi strălucind de libertate, îţi vei aduce aminte de Dumnezeu. Căci reamintirea Lui e reamintirea libertăţii.
11. Dacă eşti tentat să te simţi descurajat când te gândeşti cât ar dura să îţi schimbi mentalitatea atât de complet, întreabă-te: „Cât ţine o clipă?" Oare nu Îi poţi da Spiritului Sfânt atât de puţin din timpul tău spre mântuirea ta? El nu cere mai mult, căci nu are nevoie de mai mult. Procesul de-a te învăţa să fii dispus să I-o dai cere mult mai mult timp decât Îi cere folosirea acestei minuscule clipe pentru a-ţi oferi tot Cerul. În schimbul acestei clipe, El stă gata să îţi dea amintirea veşniciei.
12. Nu Îi vei da Spiritului Sfânt această clipă sfântă în vederea eliberării tale cât timp nu eşti dispus să le-o dai fraţilor tăi în vederea propriei lor eliberări. Căci clipa de sfinţenie este împărtăşită şi nu poate fi numai a ta. Atunci, când eşti tentat să îţi ataci un frate, aminteşte-ţi că clipa eliberării lui este a ta. Miracolele sunt clipe de eliberare pe care le oferi şi le vei primi. Ele dovedesc că eşti dispus să fii eliberat şi să oferi timpul Spiritului Sfânt pentru modul în care îl foloseşte El.
13. Cât ţine o clipă? La fel de puţin pentru fratele tău cât pentru tine. Exersează acordarea acestei binecuvântate clipe de libertate tuturor celor înrobiţi de timp şi fă-le astfel din timp un prieten. Spiritul Sfânt îţi dă clipa lor binecuvântată prin faptul că o dai. Când o dai, El ţi-o oferă ţie. Nu fi nedispus să dai ce vrei să primeşti de la El, căci te uneşti cu El în dăruire. În limpezimea de cleştar a eliberării pe care o dai stă debarasarea ta instantanee de toată vinovăţia. Din moment ce oferi sfinţenie, trebuie să fii sfânt.
14. Cât ţine o clipă? La fel de mult cât restabilirea deplinei sănătăţi mintale, a păcii depline şi a iubirii depline faţă de toţi, faţă de Dumnezeu şi faţă de tine însuţi. La fel de mult cât reamintirea nemuririi şi a creaţiilor nemuritoare ce o împărtăşesc cu tine. La fel de mult cât înlocuirea iadului cu Cerul. Suficient de mult să depăşeşti tot ce a făcut eul şi să te sui la Tatăl tău.
15. Timpul e prietenul tău, dacă îl laşi Spiritului Sfânt să îl folosească. El nu are nevoie decât de foarte puţin să îţi redea întreaga putere dumnezeiască. Cel Ce depăşeşte timpul pentru tine înţelege care e rostul timpului. Sfinţenia nu stă în timp, ci în veşnicie. Nu a existat nicio clipă în care Fiul lui Dumnezeu şi-a putut pierde puritatea. Starea lui neschimbată e mai presus de timp, căci puritatea lui rămâne veşnic mai presus de atac şi fără inconstanţă. Timpul stă nemişcat în sfinţenia lui şi nu se schimbă. Aşa că timpul nu mai este timp. Căci, prins în singura clipă a sanctităţii veşnice a creaţiei lui Dumnezeu, se transformă în vecie. Dă clipa veşnică, ca veşnicia să îţi poată fi amintită, în clipa aceea strălucită a deplinei eliberări. Oferă miracolul clipei sfinte prin Spiritul Sfânt şi lasă în seama Lui să ţi-o dea.
„A COURSE IN MIRACLES”
