1. Nu uita niciodată că Fiimea e mântuirea ta, căci Fiimea e Sinele tău. Ca şi creaţie dumnezeiască, Sinele e al tău şi, aparţinându-ţi ţie, e al Său. Sinele tău nu are nevoie de mântuire, dar mintea ta are nevoie să înveţe ce este mântuirea. Nu eşti mântuit de ceva, ci eşti mântuit pentru slavă. Slava e moştenirea ta, dată ţie de Creatorul tău ca să o poţi extinde. Dar, dacă urăşti o parte a Sinelui tău, toată înţelegerea ta se pierde, pentru că te uiţi fără iubire la ce a creat Dumnezeu să fii tu. Şi, întrucât ce a creat El face parte din El, Îi negi locul în Propriul Lui altar.
2. Cum poţi să ştii că eşti acasă dacă încerci să Îl laşi fără casă pe Dumnezeu? Poate oare Fiul să îşi nege Tatăl fără să creadă că Tatăl l-a negat pe el? Legile lui Dumnezeu sunt făcute numai pentru a te proteja şi nu sunt niciodată în zadar. Prin ce treci când îţi negi Tatăl e tot pentru a te proteja, căci puterea voii tale nu poate fi împuţinată fără intervenţia contrară a lui Dumnezeu, şi orice limitare a puterii tale nu e Voia lui Dumnezeu. De aceea, ia aminte numai la puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu pentru a te mântui, amintindu-ţi că e a ta pentru că ea Lui, şi alătură-te fraţilor tăi în pacea
Lui.
3. Pacea ta stă în nelimitarea ei. Limitează pacea pe care o împărtăşeşti, şi Sinele tău va trebui să îţi fie necunoscut. Fiecare altar închinat lui Dumnezeu face parte din tine, căci lumina creată de El e una cu El. Chiar vrei să tai un frate de la lumina care e a ta? Nu ai face-o dacă ţi-ai da seama că poţi întuneca doar propria ta minte. Cum îl aduci înapoi pe el, aşa te vei întoarce tu. Asta e legea lui Dumnezeu, pentru protecţia întregimii Fiului Său.
4. Numai tu te poţi văduvi de ceva. Nu te opune acestei înţelegeri, căci e cu adevărat începutul mijirii luminii. Adu-ţi aminte, totodată, că negarea acestui simplu fapt ia multe forme, şi trebuie să înveţi să le recunoşti şi să li te opui cu fermitate, fără excepţie. Etapa aceasta e un pas hotărâtor în redeşteptare. Fazele iniţiale ale acestei schimbări totale sunt deseori destul de dureroase, căci - atunci când nu se mai aruncă vina în afară - există o puternică tendinţă de-a ţine vina în interior. E greu la început să îţi dai seama că e exact acelaşi lucru, căci nu e nicio deosebire între interior şi exterior.
5. Dacă fraţii tăi fac parte din tine şi îi învinuieşti de văduvirea ta, te învinuieşti pe tine. Şi nu te poţi învinui pe tine fără să îi învinuieşti pe ei. Iată de ce învinuirea trebuie desfăcută, şi nu văzută altundeva. Aruncă vina asupra ta, şi nu te vei putea cunoaşte, căci numai eul învinuieşte. Învinuirea de sine este, aşadar, o formă de identificare cu eul - şi tot un mecanism de apărare al eului, exact ca învinuirea altora. Nu poţi intra în Prezenţa lui Dumnezeu dacă Îi ataci Fiul. Când Fiul Său îşi înalţă vocea să îşi laude Creatorul, el va auzi Vocea pentru Tatăl său. Dar Creatorul nu poate fi lăudat fără Fiul Său, căci slava Lor e împărtăşită şi Ei sunt slăviţi împreună.
6. Cristos e la altarul lui Dumnezeu, aşteptând să Îi întâmpine Fiul. Dar vino întru totul fără condamnare, căci altfel o să crezi că uşa e zăvorâtă şi că nu poţi intra. Uşa nu e zăvorâtă şi e cu neputinţă să nu poţi intra unde te vrea Dumnezeu. Iubeşte-te însă cu Iubirea lui Cristos, căci aşa te iubeşte Tatăl tău. Poţi refuza să intri, dar nu poţi zăvorî uşa pe care o ţine deschisă Cristos. Vino la mine, cel ce ţi-o ţine deschisă, căci nu se poate închide cât trăiesc, şi de trăit trăiesc de-a pururea. Dumnezeu e viaţa mea şi a ta; şi, Fiului Său, Dumnezeu nimica nu îi refuză.
7. La altarul lui Dumnezeu, Cristos Îşi aşteaptă refacerea în tine. Dumnezeu Îşi cunoaşte Fiul total lipsit de vină cum e El, şi la El se ajunge apreciindu-I Fiul. Cristos aşteaptă să accepţi că El nu e altul decât tine şi că întregimea Lui nu e decât a ta. Căci Cristos e Fiul lui Dumnezeu, Care trăieşte în Creatorul Lui şi străluceşte de slava Sa. Cristos este extensia Iubirii şi a minunăţiei lui Dumnezeu, la fel de desăvârşit ca şi Creatorul Lui şi de împăcat cu El.
8. Binecuvântat e Fiul lui Dumnezeu, a cărui strălucire e a Tatălui său şi a cărui slavă voieşte să o împărtăşească după cum o împărtăşeşte şi Tatăl lui cu el. Nu există condamnare în Fiu, căci nu există condamnare în Tată. Împărtăşind desăvârşita Iubire a Tatălui, Fiul trebuie să împărtăşească ce Îi aparţine Lui, căci nu Îi va cunoaşte altminteri nici pe Tată, nici pe Fiu. Pace ţie, cel ce odihneşti în Dumnezeu şi în care odihneşte întreaga Fiime.
