1. Nimeni nu poate scăpa de iluzii dacă nu le priveşte, căci neprivirea lor e modul în care sunt protejate. Nu e nevoie să fugi de iluzii, căci nu pot fi periculoase. Suntem gata să privim mai atent sistemul de gândire al eului, pentru că împreună avem lampa ce îl va spulbera şi, din moment ce îţi dai seama că nu îl vrei, trebuie să fii gata. Să o facem cu mult calm, căci nu facem decât să căutăm, onest, adevărul. „Dinamica" eului va fi lecţia noastră o vreme, căci trebuie să îl privim mai întâi pe acesta înainte de-a vedea dincolo de el, din moment ce l-ai făcut real. Vom desface greşeala aceasta împreună cu mult calm şi ne vom îndrepta apoi privirea, dincolo de ea, spre adevăr.
2. Ce altceva e vindecarea decât îndepărtarea a tot ce stă în calea cunoaşterii? Şi cum altfel poţi spulbera iluziile decât uitându-te direct la ele, fără să le protejezi? Nu te teme deci, căci ce vei privi e tocmai sursa fricii, şi începi să înveţi că frica nu este reală. De asemenea, înveţi că efectele ei pot fi spulberate pur şi simplu negându-le realitatea. Pasul următor e, evident, acela de a recunoaşte că tot ce nu are efecte nu există. Legile nu operează în gol, şi ce duce la nimic nu s-a întâmplat. Dacă realitatea e recunoscută prin extinderea ei, ce duce la nimic nu poate fi real. Nu te teme, atunci, să priveşti frica, pentru că nu poate fi văzută. Claritatea desface confuzia prin definiţie, şi privirea întunericului prin lumină trebuie să îl spulbere.
3. Să începem această lecţie de „dinamică a eului" înţelegând că expresia însăşi nu înseamnă nimic. Căci conţine tocmai contradicţia în termeni care o face lipsită de înţeles. „Dinamica" implică puterea de-a face ceva, iar întreaga falsitate a separării stă în credinţa că eul are puterea de-a face orice. Eul ţi se pare înfricoşător din cauza acestei credinţe. Dar adevărul este foarte simplu:
Toată puterea ţine de Dumnezeu.
Ce nu ţine de El nu are puterea să facă nimic.
4. Când privim eul, atunci, nu vorbim de dinamică, ci de deliruri. Desigur, poţi să observi un sistem delirant fără frică, fiindcă - dacă sursa lui nu e reală - nu poate avea efecte. Frica apare nepotrivită într-un mod mai evident dacă recunoşti obiectivul eului, care e lipsit atât de clar de orice noimă, încât orice efort în direcţia lui e irosit inevitabil pe nimic. Foarte explicit, obiectivul eului e propria lui autonomie. Aşa că, de la bun început, scopul lui e separarea, suficienţa de sine şi independenţa de orice altă putere decât cea proprie. Iată de ce eul e simbolul separării.
5. Fiecare idee are un scop, iar scopul ei e întotdeauna consecinţa firească a ce este ea. Tot ce vine din eu e consecinţa firească a principalei lui credinţe, iar modul de a-i desface rezultatele e pur şi simplu acela de a recunoaşte că sursa lor nu e firească, nefiind în concordanţă cu firea ta adevărată. Am spus mai înainte că a voi contrar lui Dumnezeu înseamnă a dori în deşert, şi nu a voi în serios. Voia Lui e Una pentru că extensia acestei Voi nu poate fi diferită de ea însăşi. Conflictul real pe care îl resimţi, atunci, e între dorinţele deşarte ale eului şi Voia lui Dumnezeu, pe care o împărtăşeşti. Să fie oare un conflict real?
6. Îţi revine independenţa creaţiei, nu a autonomiei. Întreaga ta funcţie creatoare stă în deplina ta dependenţă de Dumnezeu, a Cărui funcţie Şi-o împărtăşeşte cu tine. Fiind dispus să o împărtăşească, El a devenit la fel de dependent de tine cum eşti şi tu de El. Nu Îi atribui aroganţa eului Celui Ce voieşte să nu fie independent de tine. El te-a inclus în Autonomia Lui. Poţi crede oare că autonomia are înţeles separat de El? Credinţa în autonomia eului te costă cunoaşterea dependenţei tale de Dumnezeu, în care stă libertatea ta. Eul vede în toată dependenţa o ameninţare şi ţi-a sucit până şi dorul de Dumnezeu într-un mijloc de-a se instala pe el. Dar nu te lăsa amăgit de interpretarea pe care o dă conflictului tău.
7. Eul atacă întotdeauna în folosul separării. Crezând că are puterea să o facă, el nu face altceva, căci obiectivul autonomiei sale nu e altceva. Eul e total derutat în privinţa realităţii, dar nu îşi pierde din vedere obiectivul. E mult mai vigilent decât tine, pentru că e cât se poate de sigur de scopul său. Tu eşti derutat pentru că nu ţi-l recunoşti pe al tău.
8. Trebuie să recunoşti că ultimul lucru de care ar vrea eul să îţi dai seama e faptul că ţi-e frică de el. Căci, dacă ţi-ar stârni frică, ţi-ar diminua independenţa şi ţi-ar slăbi puterea. Dar singurul mod în care îţi reclamă loialitatea e acela de-a pretinde că el îţi poate da putere. Fără credinţa aceasta, nu l-ai asculta deloc. Cum poate, atunci, să îşi continue existenţa dacă îţi dai seama că, acceptându-l, te miceşti şi te lipseşti de putere?
9. Eul îţi poate îngădui - şi chiar îţi îngăduie - să te consideri încrezut, incredul, „inimă uşoară", distant, lipsit de profunzime afectivă, dur, indiferent, chiar disperat, dar nu şi plin de frică. Minimalizarea fricii, şi nu desfacerea ei, e truda constantă a eului, fiind chiar o iscusinţă la care se pricepe foarte bine. Cum poate propovădui separarea fără să o susţină prin frică, şi l-ai asculta oare dacă ai recunoaşte că tocmai asta face?
10. Recunoaşterea că tot ce pare să te separe de Dumnezeu e numai frica - indiferent ce formă ia şi independent de cum vrea eul să o resimţi - este, aşadar, principala ameninţare la adresa eului. Conştientizarea acestui lucru îi zdruncină până în temelii visul autonomiei. Căci, deşi admiţi o falsă noţiune de independenţă, nu vei accepta preţul fricii dacă îl recunoşti. Ori acesta este preţul, şi eul nu îl poate minimaliza. Dacă scapi iubirea din vedere, te scapi pe tine, şi trebuie să îţi fie frică de irealitate din cauză că te-ai negat. Crezând că ai reuşit să ataci adevărul, crezi că atacul are putere. Aşa că ai ajuns, pur şi simplu, să te temi de tine însuţi. Şi nimeni nu vrea să găsească ce crede că l-ar distruge.
11. Dacă obiectivul autonomiei eului ar putea fi înfăptuit, scopul lui Dumnezeu ar putea fi zădărnicit, ceea ce este imposibil. Doar învăţând ce este frica poţi învăţa, la urma urmei, să distingi posibilul de imposibil şi falsul de adevărat. Potrivit învăţăturii eului, obiectivul lui poate fi înfăptuit şi scopul lui Dumnezeu, nu poate. Potrivit învăţăturii Spiritului Sfânt, doar scopul lui Dumnezeu poate fi înfăptuit, şi s-a înfăptuit deja.
12. Dumnezeu e tot atât de dependent de tine cât eşti şi tu de El, căci Autonomia Lui o cuprinde pe a ta şi este, de aceea, incompletă fără ea. Îţi poţi stabili autonomia doar identificându-te cu El şi îndeplinindu-ţi funcţia după cum există cu adevărat. Eul crede că fericirea e înfăptuirea obiectivului său. Dar ţie ţi-e dat să cunoşti că funcţia lui Dumnezeu este a ta şi că fericirea nu poate fi găsită independent de Voia Voastră îngemănată. Recunoaşte numai că obiectivul eului, pe care l-ai urmărit cu atâta sârguinţă, ţi-a adus doar frică, şi îţi va fi greu să susţii că frica este fericire. Susţinut de frică, tocmai asta vrea eul să te facă să crezi. Dar Fiul lui Dumnezeu nu e dement şi nu poate crede aşa un lucru. Lasă-l să îl recunoască numai, şi nu îl va accepta. Căci numai un dement ar alege frica în locul iubirii şi numai un dement ar crede că iubirea poate fi obţinută prin atac. Dar cine e sănătos la minte îşi dă seama că numai atacul poate produce frică, de care îl protejează complet Iubirea lui Dumnezeu.
13. Eul analizează; Spiritul Sfânt acceptă. Aprecierea întregimii vine numai prin acceptare, căci a analiza înseamnă a descompune sau a fragmenta. Încercarea de-a înţelege totalitatea prin descompunerea ei e clar modul tipic contradictoriu în care eul abordează totul. Eul crede că puterea, înţelegerea şi adevărul stau în separare şi că, pentru a statornici această credinţă, trebuie să atace. Inconştient că o asemenea credinţă nu poate fi statornicită şi obsedat de convingerea că separarea este mântuire, eul atacă tot ce percepe descompunând totul în părţi mici, decuplate, fără legături care să aibă un înţeles şi, de aceea, fără niciun înţeles. Eul va înlocui întotdeauna înţelesul cu haosul, căci - dacă separarea este mântuire - armonia e ameninţare.
14. Interpretările date de eu legilor percepţiei sunt - şi trebuie să fie - exact opusul celor date de Spiritul Sfânt. Eul se concentrează asupra greşelii şi trece cu vederea adevărul. El acordă realitate fiecărei erori pe care o percepe şi conchide - în urma unui sofism tipic - că, din cauza erorii, un adevăr consecvent precis e lipsit de înţeles. Pasul următor, atunci, e evident. Dacă un adevăr consecvent e lipsit de înţeles, inconsecvenţa trebuie să fie adevărată. Ţinând greşeala clar în minte şi protejând ce a făcut ca real, eul trece la următorul pas în sistemul lui de gândire: greşeala e reală şi adevărul e greşeală.
15. Eul nu face nicio încercare de-a înţelege acest lucru - şi e clar de neînţeles - dar face toate încercările posibile de a-l demonstra, şi face asta constant. Analizând ca să atace înţelesul, eul reuşeşte să îl scape din vedere şi rămâne cu o serie de percepţii fragmentate pe care le unifică în
favoarea lui. Acesta, atunci, devine universul pe care îl percepe. Şi tocmai acest univers, la rândul lui, devine felul în care îşi demonstrează propria realitate.
16. Nu subaprecia puterea de atracţie pe care o au demonstraţiile eului asupra celor ce vor să asculte. Percepţia selectivă îşi alege atent mărturiile, iar mărturiile ei sunt consecvente. Argumentele care susţin demenţa sunt solide pentru demenţi. Căci raţionamentul sfârşeşte la începutul lui, şi niciun sistem de gândire nu îşi transcende sursa. Dar un raţionament fără înţeles nu poate demonstra nimic, iar cei ce sunt convinşi de el precis delirează. Poate oare eul să predea cu adevărat, când trece cu vederea adevărul? Poate oare să perceapă ce a negat? Mărturiile lui dovedesc într-adevăr că a negat, dar nu şi ce-a negat. Eul se uită drept la Tată şi nu Îl vede, căci I-a negat Fiul.
17. Tu vrei să îţi reaminteşti Tatăl? Acceptă-I Fiul, şi ţi-L vei aminti. Nimic nu poate demonstra nevrednicia Fiului Său, căci nimic nu poate dovedi adevărul unei minciuni. Ce vezi din Fiul Lui prin ochii eului e o demonstraţie că Fiul Lui nu există, dar - unde este Fiul - trebuie să fie Tatăl. Acceptă un lucru pe care Dumnezeu nu îl neagă, şi lucrul respectiv îşi va demonstra adevărul. Martorii de partea lui Dumnezeu stau în lumina Lui şi văd ce a creat. Tăcerea lor este indiciul că l-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu şi, în Prezenţa lui Cristos, nu trebuie să demonstreze nimic, căci Cristos le vorbeşte de Sine şi de Tatăl Lui. Sunt tăcuţi pentru că le vorbeşte Cristos, şi cuvintele rostite de ei sunt ale Lui.
18. Fiecare frate pe care îl întâlneşti devine martor fie de partea lui Cristos, fie de partea eului, în funcţie de ce percepi în el. Fiecare te convinge de ce vrei să percepi şi de realitatea Împărăţiei la care ai ales să veghezi. Tot ce percepi e o mărturie la sistemul de gândire pe care îl vrei adevărat. Fiecare frate are puterea să te elibereze, dacă alegi să fii liber. Nu poţi accepta o mărturie falsă despre el decât dacă ai evocat mărturii false împotriva lui. Dacă nu îţi vorbeşte de Cristos, nu i-ai vorbit de Cristos nici tu. Nu îţi auzi decât propria voce şi, de vorbeşte prin tine Cristos, Îl vei auzi.
“A Course in Miracles”
"Tot ce văd în această cameră nu înseamnă nimic." - Lecţia 1
