1. Învăţătura lumii e construită pe un concept de sine adaptat la realitatea lumii. Acesta i se potriveşte bine. Căci e o imagine care se potriveşte unei lumi de umbre şi iluzii. Aici e acasă la el, unde ce vede e una cu el. Învăţătura lumii serveşte la construirea unui concept de sine. Acesta este scopul ei: să vii fără un sine şi să îţi faci unul pe parcurs. Şi, până ajungi la „maturitate", l-ai şi perfectat, să dai piept cu lumea de la egal de egal, la unison cu cerinţele ei.
2. Un concept de sine e făcut de tine. Şi nu îţi seamănă absolut deloc. Este un idol, făcut să ia locul realităţii tale ca Fiu al lui Dumnezeu. Conceptul de sine pe care vrea să îl predea lumea nu e ce pare a fi. Căci menirea lui este să fie util în două privinţe, din care mintea poate recunoaşte numai una. Prima prezintă faţa inocenţei, aspectul asupra căruia se acţionează. Faţa aceasta e cea care surâde, te farmecă, ba chiar pare să iubească. Ea îşi caută tovarăşi şi se uită, uneori cu milă, la cei suferinzi şi uneori oferă mângâiere. Ea crede ca e bună într-o lume rea.
3. Acest aspect se poate înfuria, căci lumea e haină şi nu poate asigura iubirea şi adăpostul pe care le merită inocenţa. Aşa că faţa aceasta e deseori scăldată de lacrimi din cauza nedreptăţilor pe care le acordă lumea celor ce vor să fie buni şi generoşi. Acest aspect nu atacă niciodată primul. Dar, în fiecare zi, o sută de lucruri mărunte îi agresează inocenţa prin mici atacuri, provocând-o la enervare şi, în cele din urmă, la insulte şi injurii făţişe.
4. Faţa inocenţei pe care o poartă atât de mândru acest concept de sine poate tolera atacul în legitimă apărare, căci nu e oare un fapt binecunoscut că lumea tratează cu asprime inocenţa lipsită de apărare? Niciunul dintre cei ce îşi fac portretul nu omite această faţă, căci are nevoie de ea. Cealaltă parte nici nu vrea să o vadă. Şi tocmai în această direcţie şi-a îndreptat privirea învăţătura lumii, căci aici s-a stabilit „realitatea" lumii, să se asigure că idolul e de durată.
5. Sub faţa inocenţei stă o lecţie pe care conceptul de sine a fost făcut să o predea. E o lecţie de o cumplită dislocare şi de o frică atât de devastatoare, încât faţa surâzătoare de deasupra ei trebuie să îşi ferească în veci privirea, să nu perceapă perfidia pe care o ascunde. Iată ce predă lecţia: „Sunt lucrul pe care l-ai făcut din mine şi, privindu-mă, eşti condamnat din cauza lucrului ce sunt". La această concepţie de sine lumea reacţionează surâzând aprobator, căci îi garantează că făgaşurile lumii sunt bine păzite, iar cei ce le străbat nu vor scăpa.
6. Iată lecţia centrală care asigură că fratele tău e condamnat de-a pururi. Căci ce eşti tu a devenit acum păcatul lui. Pentru aşa ceva nicio iertare nu e cu putinţă. Nu mai contează ce face, căci degetul tău acuzator e îndreptat spre el, ţintindu-l neşovăitor şi mortal. Degetul e îndreptat şi spre tine, dar lucrul acesta e ţinut şi mai adânc în pâclele de sub faţa inocenţei. Şi, în aceste cripte învăluite, toate păcatele lui şi ale tale sunt păstrate şi ţinute în întuneric, unde nu pot fi percepute ca greşeli - un lucru pe care lumina l-ar arăta cu siguranţă. Nu poţi nici să fii învinuit pentru ce eşti, nici să schimbi lucrurile pe care te face să le faci. Şi atunci, fratele tău e simbolul păcatelor tale pentru tine, care îţi condamni fratele mereu - în tăcere, şi totuşi, cu mare insistenţă - pentru odiozitatea care eşti.
7. Conceptele se învaţă. Nu sunt fireşti. Ele nu există independent de învăţare. Nu sunt date, aşa că trebuie făcute. Niciunul dintre ele nu e adevărat, şi multe provin din închipuiri febrile, înfierbântate de ură şi de distorsiuni născute din frică. Ce altceva e un concept decât un gând căruia cel ce l-a făcut îi dă un înţeles numai al lui? Conceptele menţin lumea. Dar nu pot fi folosite să demonstreze realitatea lumii. Căci fiecare dintre ele se face în cadrul lumii, se naşte în umbra ei, crescând în uzanţele ei şi, în cele din urmă, „maturizându-se" în gândirea ei. Ele sunt idei de idoli, pictate cu pensulele lumii, care nu poate face nici măcar un singur tablou care să reprezinte adevărul.
8. Un concept de sine e ceva lipsit de înţeles, căci nimeni de aici nu ii poate vedea scopul, aşa că nu îşi poate închipui ce e. Dar toată învăţarea pe care o dirijează lumea începe şi se încheie cu un singur ţel: acela de-a te învăţa acest concept de sine, ca să alegi să respecţi legile acestei lumi şi să nu cauţi niciodată să treci de drumurile ei, nici să nu îţi dai seama cum te vezi. Acum, Spiritul Sfânt trebuie să găsească un alt mod de-a te ajuta să vezi că trebuie să desfaci acest concept de sine, dacă vrei să ai parte de linişte. Şi nu poate fi dezvăţat decât prin lecţii care urmăresc să te înveţe că eşti altceva. Căci, altfel, ţi s-ar cere să schimbi ce crezi acum cu pierderea totală a sinelui, un lucru care ţi-ar stârni o groază mai cumplită.
9. De aceea, planurile de lecţii ale Spiritului Sfânt sunt eşalonate în trepte uşoare, pas cu pas, în aşa fel încât, deşi vei resimţi uneori o oarecare stare de jenă şi de frământare, să nu se zdruncine ce ai învăţat, ci doar să se retraducă ce pare a-i fi dovada. Să ne gândim, atunci, ce dovadă există că eşti ce a făcut fratele tău din tine. Căci, deşi încă nu percepi că asta e ce crezi, ai învăţat până acum, cu siguranţă, că te comporţi de parcă ar fi. Reacţionează el în locul tău? Şi ştie cu exactitate ce s-ar putea întâmpla? Poate să îţi vadă viitorul şi să sorocească, înainte de sosirea lui, ce să faci în fiece împrejurare? Precis a făcut lumea odată cu tine, de are o asemenea preştiinţă a lucrurilor ce vor veni.
10. Că eşti ce a făcut fratele tău din tine pare foarte improbabil. Şi, chiar de a făcut-o, cine ţi-a dat faţa inocenţei? E contribuţia ta? Cine e, atunci, acest „tu" care şi-a adus-o? Şi cine e amăgit de toată bunătatea ta şi o atacă într-o asemenea măsură? Să uităm nerozia acestui concept şi să ne gândim doar la un lucru: două părţi alcătuiesc ce crezi că eşti. Dacă pe una a generat-o fratele tău, cine oare a făcut-o pe cealaltă? Şi de cine trebuie ascuns ceva? Dacă lumea este rea, tot nu e nevoie să ascunzi din ce eşti făcut. Cine să o vadă? Şi ce anume - în afară de ce e atacat - ar putea avea nevoie de apărare?
11. Poate motivul pentru care acest concept trebuie ţinut în întuneric e acela că, în lumină, cel ce nu l-ar crede adevărat eşti tocmai tu. Şi ce s-ar întâmpla cu lumea pe care o vezi dacă i s-ar înlătura toate proptele? Conceptul tău de lume depinde de acest concept de sine. Şi ambele ar dispărea dacă s-ar pune vreodată la îndoială oricare dintre ele. Spiritul Sfânt nu vrea să bage spaima în tine. Aşa că te întreabă, pur şi simplu, dacă e posibil să se pună doar o mică întrebare.
12. Există alternative în ce priveşte lucrul ce trebuie să fii. Ai putea, de pildă, să fii lucrul care ai ales să îţi faci fratele să fie. Aşa, conceptul de sine se mută de la ceva total pasiv, făcându-se cel puţin loc unei alegeri active şi unei oarecare admiteri că trebuie să fi survenit o interacţiune. Ajungi la o oarecare înţelegere că tu ai ales pentru voi amândoi, iar ce reprezintă el are înţelesul dat de tine. Mai mult, ţi se arată întrezăriri ale legii percepţiei, cum că ce vezi reflectă starea minţii celui ce percepe. Dar cine a fost cel ce a ales primul? Dacă eşti ce ai ales să îţi faci fratele să fie, au existat alternative între care să alegi, şi cineva trebuie să fi decis primul să o aleagă pe una şi să renunţe la cealaltă.
13. Deşi acest pas prezintă avantaje, nu abordează deocamdată o chestiune fundamentală. Ceva trebuie să fi premers aceste concepte de sine. Şi ceva trebuie să fi efectuat învăţarea care le-a dat naştere. Iar lucrul acesta nu poate fi explicat de niciunul dintre cele două puncte de vedere. Principalul avantaj al trecerii de la primul la al doilea este acela că ai participat cumva la alegere prin propria ta decizie. Dar acest avantaj se plăteşte cu o pierdere aproape egală, căci ţi se impută acum vina pentru ce e fratele tău. Şi trebuie să îi împărtăşeşti vinovăţia, pentru că ai ales-o pentru el după asemănarea alei tale. În timp ce înainte numai el era perfid, acum trebuie să fii condamnat odată cu el.
14. Conceptul de sine a fost întotdeauna marea preocupare a lumii. Şi fiecare crede că trebuie să găsească răspunsul la enigma sinelui său. Mântuirea poate fi considerată nimic mai mult decât debarasarea de concepte. Ea nu se preocupă de conţinutul minţii, ci de simpla constatare a faptului că gândeşte. Iar ceva ce poate gândi are de ales şi i se poate arăta că diferite gânduri au diferite consecinţe. Aşa că poate învăţa că toate gândurile ei reflectă deruta profundă pe care o simte despre cum a fost făcută şi ce este. Şi vag pare conceptul de sine să răspundă ce nu ştie nici el.
15. Să nu îţi cauţi Sinele în simboluri. Nu poate exista concept care să reprezinte ceea ce eşti. Ce contează ce concept accepţi cât timp percepi un sine care interacţionează cu răul şi reacţionează la lucruri haine? Conceptul tău de sine va rămâne mereu ceva complet lipsit de înţeles. Şi nu vei percepe că nu poţi interacţiona decât cu tine însuţi. Perceperea unei lumi vinovate e doar indiciul că învăţarea ţi-a fost dirijată de lume şi o vezi cum te vezi pe tine însuţi. Conceptul de sine cuprinde tot ce vezi, şi nimic nu rămâne în afara acestei percepţii. Dacă te poate răni ceva, îţi vezi zugrăvite dorinţele secrete. Nimic mai mult. Şi, în suferinţa ta de orice fel, îţi vezi propria dorinţă ascunsă de-a ucide.
16. Îţi vei croi multe concepte de sine pe parcursul învăţării. Fiecare în parte va arăta schimbările petrecute în propriile tale relaţii, pe măsură ce îţi schimbi percepţia de sine. Va apărea o oarecare stare de derută de fiecare dată când are loc o schimbare, dar să fii recunoscător că învăţătura lumii îşi slăbeşte încleştarea în care ţi-a prins mintea. Fii încredinţat şi fericit că, în sfârşit, va trece şi că îţi va lăsa mintea în pace. Rolul de acuzator va apărea în multe locuri şi în multe forme. Şi fiecare va părea să te acuze. Dar să nu te temi că nu se va desface.
17. Lumea nu îţi poate preda imagini de sine dacă nu vrei să le înveţi. Va veni o vreme când vor trece imaginile toate şi vei vedea că nu ştii ce eşti. Tocmai în această minte nepecetluită şi deschisă revine adevărul, nestingherit şi neîngrădit. Acolo unde s-au lepădat conceptele de sine, adevărul e revelat exact aşa cum este. Când se va pune fiece concept sub semnul îndoielii şi al întrebării, şi se va recunoaşte că nu e făcut pe baza unor ipoteze rezistente la lumină, atunci adevărul va fi liber să intre în sanctuarul său, curat şi lipsit de vinovăţie. Nu există afirmaţie mai înfricoşătoare pentru lume decât:
Nu ştiu ce lucru sunt şi, de aceea, nu ştiu ce fac, nici unde sunt, nici cum să văd lumea şi nici cum să mă văd pe mine însumi.
Însă în această învăţătură se naşte mântuirea. Şi Ce eşti îţi va vorbi de Sine Însuşi.
„A COURSE IN MIRACLES”
