1. Planul de iertare al eului e mult mai folosit decât cel dumnezeiesc. Căci e întreprins de vindecători nevindecaţi şi ţine, de aceea, de eu. Să privim acum mai atent vindecătorul nevindecat. Prin definiţie, el încearcă să dea ce nu a primit. Dacă vindecătorul nevindecat e teolog, de pildă, el poate porni de la premisa: „Sunt un păcătos nenorocit, şi tu eşti ca mine". Dacă e psihoterapeut, va porni mai probabil de la credinţa - la fel de incredibilă - că atacul e real atât pentru el, cât şi pentru pacient, dar că nu are importanţă pentru nicicare dintre ei.
2. Am spus, în repetate rânduri, că ce crede eul nu poate fi împărtăşit, motiv pentru care credinţele lui nu sunt reale. Cum poate, atunci, „dezvăluirea" lor să le facă reale? Fiecare vindecător care caută adevărul în fantezii trebuie să fie nevindecat, pentru că nu ştie unde să caute adevărul şi, de aceea, nu are răspunsul la problema vindecării.
3. Conştientizarea coşmarurilor prezintă un singur avantaj: acela de-a preda că nu sunt reale şi că ceea ce conţin nu are înţeles. Vindecătorul nevindecat nu o poate face pentru că nu crede aşa ceva. Toţi vindecătorii nevindecaţi urmează planul de iertare al eului într-o formă sau alta. Dacă sunt teologi, mai mult ca sigur se condamnă pe ei înşişi, predau condamnare şi promovează o soluţie înfricoşătoare. Proiectând condamnarea asupra lui Dumnezeu, Îl fac să pară răzbunător şi se tem de pedeapsa Lui. Prin asta, nu au făcut decât să se identifice cu eul şi, percepând ce face el, să se condamne din cauza acestei confuzii. E uşor de înţeles că au existat revolte împotriva acestei idei, dar a te revolta împotriva ei înseamnă tot a crede în ea.
4. Unele forme mai noi ale planului eului sunt la fel de infructuoase ca formele mai vechi, căci forma nu are importanţă, iar conţinutul nu s-a schimbat. Într-una dintre formele mai noi, de pildă, un psihoterapeut poate să interpreteze simbolurile eului într-un coşmar şi să le folosească apoi pentru a dovedi realitatea coşmarului. Odată ce l-a făcut real, va încerca apoi să îi spulbere efectele depreciind importanţa celui ce l-a visat. Acesta ar fi un procedeu tămăduitor dacă şi visătorul ar fi identificat ca ireal. Dar, dacă visătorul e echivalat cu mintea, puterea corectivă a minţii prin Spiritul Sfânt e negată. Asta e o contradicţie chiar şi în termenii eului, una pe care o remarcă de obicei chiar şi confuz fiind.
5. Dacă pentru contracararea fricii trebuie redusă importanţa minţii, cum să se ajungă la întărirea eului? Asemenea incoerenţe evidente arată de ce nimeni nu a reuşit să explice ce se întâmplă în psihoterapie. Căci nu se întâmplă nimic. Nimic real nu i s-a întâmplat vindecătorului nevindecat, şi trebuie să înveţe din ce predă el însuşi. Eul lui va urmări mereu să obţină ceva din situaţie. Prin urmare, vindecătorul nevindecat nu ştie cum să dea şi nu poate împărtăşi. Nu poate corecta pentru că nu lucrează corectiv. El crede că e de datoria lui să îi predea pacientului ce e real, deşi el însuşi nu ştie.
6. Ce ar trebui, atunci, să se întâmple? Când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!", a fost lumină. Oare poţi găsi lumină analizând întunericul, cum face psihoterapeutul, sau - ca teologul - adeverind prezenţa întunericului în tine şi căutând o lumină îndepărtată care să îl înlăture, în timp ce subliniezi mereu cât de departe e? Vindecarea nu e misterioasă. Nimic nu se va schimba dacă nu e înţeleasă, căci lumina este înţelegere. Un „păcătos nenorocit" nu poate fi vindecat fără magie, şi nicio „minte fără importanţă" nu se poate autoaprecia fără magie.
7. Aşadar, ambele forme în care abordează eul problema trebuie să ajungă într-un impas: caracteristica „situaţie imposibilă" la care eul duce veşnic. Poate îi va folosi cuiva să îi indici încotro se îndreaptă, dar nu are niciun rost dacă nu îl ajuţi să îşi schimbe şi direcţia. Vindecătorul nevindecat nu o poate face pentru el, de vreme ce nu o poate face pentru sine. Singura contribuţie semnificativă pe care şi-o poate aduce vindecătorul e aceea de-a prezenta un exemplu: exemplul unuia a cărui direcţie a fost schimbată pentru el şi care nu mai crede în niciun fel de coşmare. Lumina din mintea lui îi va răspunde astfel celui care întreabă şi care trebuie să decidă, cu Dumnezeu, că e lumină pentru că o vede. Şi, prin adeverirea lui, vindecătorul ştie că ea e acolo. Iată cum se traduce, în final, percepţia în cunoaştere. Făcătorul de miracole percepe mai întâi lumina, şi apoi îşi traduce percepţia în convingere fermă prin continua ei extindere şi prin acceptarea adeveririi ei. Efectele ei îl asigură că ea este acolo.
8. Un terapeut nu vindecă, ci lasă vindecarea să aibă loc. Poate să indice întunericul, dar nu poate aduce el însuşi lumina, căci lumina nu ţine de el. Dar, fiind pentru el, ea trebuie să fie şi pentru pacientul lui. Spiritul Sfânt e singurul Terapeut. El face vindecarea clară în orice situaţie în care El e Călăuza. Tu poţi doar să Îl laşi să îşi îndeplinească funcţia. Nu are nevoie de ajutor pentru a Şi-o îndeplini. Îţi va spune exact ce să faci să îi ajuţi pe cei pe care ţi-i trimite în căutarea unui ajutor şi le va vorbi prin tine dacă nu intri pe fir. Aminteşte-ţi că tu alegi călăuza care să ajute şi că alegerea greşită nu va ajuta. Dar aminteşte-ţi, totodată, că alegerea corectă va ajuta. Ai încredere în El, căci ajutorul e funcţia Lui, iar El ţine de Dumnezeu. Trezind alte minţi la Spiritul Sfânt prin El, şi nu prin tine, vei înţelege că nu te supui legilor acestei lumi. Dar legile cărora te supui funcţionează. „Ce e bun e ce funcţionează" e o afirmaţie întemeiată, dar insuficientă. Numai ce e bun poate funcţiona. Nimic altceva nu funcţionează.
9. Cursul acesta îţi oferă o situaţie de învăţare foarte directă şi foarte simplă, furnizându-ţi totodată şi Călăuza Care îţi spune ce să faci. Dacă îl faci, vei vedea că funcţionează. Rezultatele lui sunt mai convingătoare decât cuvintele lui. Ele te vor convinge de adevărul cuvintelor. Urmând Călăuza corectă, vei învăţa cea mai simplă lecţie dintre toate:
După roadele lor îi vei cunoaşte şi se vor cunoaşte pe ei înşişi.
“A Course in Miracles”
"Nu am nici un gând neutru."
