2. Tot ce percepe eul e un întreg separat, fără relaţiile ce indică fiinţa. Eul se opune astfel comunicării, cu excepţia situaţiilor în care e folosită să stabilească separarea, şi nu să o desfiinţeze. Ca tot ce dictează eul, sistemul lui de comunicare se bazează pe propriul lui sistem de gândire. Comunicarea eului e dirijată de nevoia lui de-a se proteja şi va fi întreruptă când se simte ameninţat. Această întrerupere e o reacţie la una sau mai multe persoane în particular. Caracterul particularizant al gândirii eului duce deci la o falsă generalizare, care chiar nu e deloc abstractă. Nu face decât să răspundă în anumite moduri concrete la tot ce percepe a fi corelat.
3. Prin contrast, spiritul reacţionează în acelaşi fel la tot ce cunoaşte a fi adevărat şi nu răspunde deloc la altceva. Şi nu face nicio încercare de-a stabili ce e adevărat. El ştie că ce e adevărat e tot ce a creat Dumnezeu. Se află într-o comunicare deplină şi directă cu fiecare aspect al creaţiei, fiind într-o comunicare deplină şi directă cu Creatorul lui. Această comunicare e Voia lui Dumnezeu. Creaţia şi comunicarea sunt sinonime. Dumnezeu a creat fiecare minte comunicându-i fiecăreia Mintea Lui, făcând astfel din fiecare un canal de recepţie a Minţii şi Voii Lui. Deoarece numai fiinţele de ordin similar pot să comunice cu adevărat, creaţiile Lui comunică firesc cu El şi ca El. Această comunicare e cât se poate de abstractă, deoarece calitatea ei are aplicabilitate universală şi nu e expusă la judecăţi, excepţii sau modificări. Dumnezeu te-a creat prin ea şi pentru ea. Mintea îşi poate distorsiona funcţia, dar nu se poate înzestra cu funcţii care nu i-au fost date. Iată de ce mintea nu îşi poate pierde total capacitatea de comunicare, chiar dacă poate refuza să o utilizeze în folosul fiinţei.
4. Atât existenţa, cât şi fiinţa se bazează pe comunicare. Existenţa însă e concretă în felul în care judecă cum, ce şi cu cine merită întreprinsă comunicarea. Fiinţa e total lipsită de aceste distincţii. E o stare în care mintea e în comunicare cu tot ce e real. În măsura în care permiţi limitarea acestei stări, îţi limitezi sentimentul propriei tale realităţi, care devine total numai prin recunoaşterea întregii realităţi, în contextul slăvit al adevăratei sale relaţii cu tine. Asta e realitatea ta. Nu o profana şi nu te retrage din faţa ei. E adevărata ta casă, adevăratul tău templu şi adevăratul tău Sine.
5. Dumnezeu, Care cuprinde toată fiinţa, a creat fiinţe care au totul, individual, dar care vor să îl împărtăşească spre a-şi spori bucuria. Realul nu poate fi sporit decât prin împărtăşire. Iată de ce te-a creat Dumnezeu. Abstracţiunea Divină Se bucură când împărtăşeşte. Iată ce înseamnă creaţia. „Cum", „ce" şi „cui" nu sunt relevante, pentru că adevărata creaţie dă totul, din moment ce poate crea numai după asemănarea ei. Aminteşte-ţi că în Împărăţie nu există nicio diferenţă între a avea şi a fi, după cum e cazul în existenţă. În starea fiinţei, mintea dă totul mereu.
6. Biblia afirmă în repetate rânduri că trebuie să Îl lauzi pe Dumnezeu. Nu înseamnă că trebuie să îi spui cât de minunat este. El nu are eu cu care să accepte astfel de laude, nici percepţie cu care să le judece. Dar, dacă nu îţi preiei locul în creaţie, bucuria Lui nu e deplină pentru că nici a ta nu este. De lucrul acesta ştie. Îl ştie în Propria Lui Fiinţă şi în propria ei experienţă a experienţei Fiului Său. Şuvoiul constant de Iubire dumnezeiască e blocat când Îi sunt închise canalele, iar El e singur când minţile pe care le-a creat nu comunică pe deplin cu El.
8. Dumnezeu e lăudat de fiecare dată când o minte învaţă să fie complet utilă. E un lucru imposibil de atins fără a fi complet inofensiv, căci cele două convingeri trebuie să coexiste. Cei cu adevărat utili sunt invulnerabili, pentru că nu îşi protejează eurile şi, de aceea, nimic nu le poate face rău. Utilitatea lor e lauda pe care I-o aduc lui Dumnezeu, iar El le va înapoia lauda pe care I-au adus-o, căci ei sunt ca El şi se pot bucura împreună. Dumnezeu Se revarsă la ei şi prin ei, şi e multă bucurie în toată Împărăţia. Fiecare minte schimbată sporeşte această bucurie cu propria ei disponibilitate individuală de-a o împărtăşi. Cei cu adevărat utili sunt făcătorii de miracole ai lui Dumnezeu, pe care îi îndrum până ne vom uni cu toţii în bucuria Împărăţiei. Te voi îndruma oriunde poţi fi într-adevăr util şi la oricine îmi poate urma călăuzirea prin tine.
Curs de miracole
7. Dumnezeu ţi-a păstrat Împărăţia, dar nu Îşi poate împărtăşi bucuria cu tine până nu o cunoşti cu mintea întreagă. Revelaţia nu e de ajuns, pentru că nu e decât o comunicare dinspre Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie să I se înapoieze revelaţia, un lucru clar imposibil, dar o vrea dusă altora. Lucrul acesta nu se poate face cu revelaţia propriu-zisă; conţinutul ei nu poate fi exprimat, căci priveşte în mod extrem de personal mintea care o primeşte. Ea poate fi retransmisă însă de mintea respectivă altor minţi, prin atitudinile aduse de cunoaşterea venită din revelaţie.
Curs de miracole
