IDOLII BOLII

1.  Nimic din afara ta nu te poate umple de frică sau de iubire, pentru că nimic nu este în afara ta. Timpul şi veşnicia sunt ambele în mintea ta, şi vor rămâne în conflict până vei percepe timpul doar ca mijloc de redobândire a veşniciei. Nu o poţi face cât crezi că orice ţi se întâmplă e cauzat de factori din afara ta. Trebuie să înveţi că timpul e exclusiv la dispoziţia ta şi că nimic în lume nu îţi poate răpi această răspundere. Poţi ştirbi legile lui Dumnezeu în închipuirea ta, dar nu poţi fugi de ele. Au fost stabilite pentru protecţia ta şi sunt la fel de neştirbite ca siguranţa ta.

2.  Dumnezeu nu a creat nimic în afară de tine şi nu există nimic în afară de tine, căci faci parte din El. În afară de El, ce altceva poate să existe? Nimic în afara Lui nu poate să se întâmple, căci - cu excepţia Lui - nimic nu e real. Creaţiile tale Îl sporesc cum faci şi tu, dar nu adaugă nimic diferit pentru că toate au fost dintotdeauna. Ce altceva poate să te supere decât efemerul, dar cum să fie real efemerul dacă tu eşti singura creaţie dumnezeiască şi El te-a creat veşnic? Mintea ta cea sfântă stabileşte tot ce ţi se întâmplă. De tine depinde fiecare reacţie pe care o ai la fiecare lucru pe care îl percepi, pentru că mintea ta determină cum îl percepi.

3.  Dumnezeu nu Se răzgândeşte în privinţa ta, căci nu e nesigur de El. Şi ce cunoaşte El poate fi cunoscut, căci nu cunoaşte numai pentru El. Te-a creat pentru El, dar ţi-a dat puterea să creezi pentru tine ca să fii ca El. Iată de ce e sfântă mintea ta. Poate ceva să depăşească Iubirea lui Dumnezeu? Poate ceva să depăşească, atunci, voia ta? Nimic nu poate ajunge la tine din afara ei pentru că, fiind în Dumnezeu, cuprinzi totul. Crede acest lucru, şi îţi vei da seama câte depind de tine. Când îţi simţi ameninţată pacea minţii, întreabă-te: „S-a răzgândit Dumnezeu în privinţa mea?" Acceptă-I atunci decizia, căci e într-adevăr constantă, şi refuză să te răzgândeşti în privinţa ta. Dumnezeu nu va decide niciodată în defavoarea ta, căci ar decide în defavoarea Sa.

~~~ A Course in Miracles

"Mă pot desprinde de lumea pe care o văd, renunţând la gândurile de atac."

Grandoare versus grandiozitate

1.  Grandoarea ţine de Dumnezeu şi numai de El. Prin urmare, ea e în tine. De câte ori devii conştient de ea, oricât de vag, abandonezi automat eul, pentru că - în prezenţa grandorii lui Dumnezeu - lipsa de înţeles a eului devine cât se poate de evidentă. În aceste situaţii, deşi nu le înţelege, eul crede că „duşmanul" lui a dat lovitura, şi încearcă să îţi ofere daruri să te convingă să revii la „protecţia" lui. Îngâmfarea de sine e singurul lucru pe care îl poate oferi. Grandiozitatea eului e alternativa lui la grandoarea lui Dumnezeu. Pe care o vei alege?

2.  Grandiozitatea e întotdeauna un paravan menit să ascundă deznădejdea. Şi e fără speranţă pentru că nu este reală. E o încercare de a-ţi contracara micimea, bazată pe credinţa că micimea e reală. Fără această credinţă, grandiozitatea e lipsită de înţeles şi e cu neputinţă să o vrei. Esenţa grandiozităţii e rivalitatea, pentru că presupune întotdeauna atac. E o încercare delirantă de-a întrece, dar nu de a desface. Am spus mai înainte că eul pendulează între suspiciune şi cruzime. Rămâne suspicios cât nu mai speri în tine. Şi trece la cruzime când te hotărăşti să nu mai tolerezi umilirea de sine şi să îţi cauţi alinare. Atunci îţi oferă iluzia atacului ca „soluţie".

3.  Eul nu înţelege diferenţa dintre grandoare şi grandiozitate, pentru că nu vede nicio diferenţă între impulsurile la miracole şi propriile lui credinţe străine de eu. Ţi-am spus că eul e conştient de-o ameninţare la adresa existenţei sale, dar nu face distincţii între aceste două tipuri foarte diferite de ameninţare. Profunda lui senzaţie de vulnerabilitate îl face incapabil să judece altfel decât în termenii atacului. Când se simte ameninţat, singura lui decizie e între a ataca acum şi a se retrage pentru a ataca mai târziu. Dacă îi accepţi prinosul grandiozităţii, va ataca imediat. Dacă nu, va aştepta.

4.  Eul e imobilizat în prezenţa grandorii lui Dumnezeu, pentru că grandoarea Lui stabileşte libertatea ta. Chiar şi cea mai vagă aluzie la realitatea ta îţi alungă literalmente eul din minte, pentru că vei renunţa la tot ce ai investit în el. Grandoarea e total fără iluzii şi, pentru că este reală, e irezistibil de convingătoare. Dar convingerea de realitate nu va rămâne cu tine decât dacă nu îi permiţi eului să o atace. Eul va depune toate eforturile să se refacă şi să îşi mobilizeze energia împotriva eliberării tale. Îţi va spune că eşti nebun şi va argumenta că grandoarea nu poate fi o parte reală din tine din cauza micimii în care crede el. Grandoarea ta însă nu e o idee delirantă pentru că nu a făcut-o el. Tu ai făcut grandiozitatea şi te temi de ea pentru că e o formă de atac, dar grandoarea ta ţine de Dumnezeu, Care a creat-o din Iubirea Lui.

5.  Din grandoarea ta poţi doar binecuvânta, pentru că grandoarea ta e abundenţa ta. Binecuvântând, o păstrezi în minte, protejând-o de iluzii şi ţinându-te în Mintea lui Dumnezeu. Aminteşte-ţi mereu că nu poţi fi altundeva decât în Mintea lui Dumnezeu. Când uiţi acest lucru, vei deznădăjdui şi vei ataca.

6.  Eul depinde doar de cât eşti de dispus să îl tolerezi. Dacă eşti dispus să îţi vezi grandoarea, nu poţi deznădăjdui şi, de aceea, nu poţi dori eul. Grandoarea ta e răspunsul lui Dumnezeu la eu, pentru că e adevărată. Micimea şi grandoarea nu pot coexista, şi nu e cu putinţă nici să alterneze. Micimea şi grandiozitatea pot şi trebuie să alterneze, din moment ce sunt neadevărate amândouă şi sunt, aşadar, la acelaşi nivel. Fiind nivelul schimbării, e perceput schimbător şi extremele sunt trăsătura lui esenţială.

7.  Adevărul şi micimea se neagă reciproc pentru că grandoarea este adevăr. Adevărul nu poate oscila; el e adevărat întotdeauna. Când grandoarea îţi scapă, ai înlocuit-o cu ceva făcut de tine. Poate cu credinţa în micime; poate cu credinţa în grandiozitate. Precis e ceva dement pentru că nu e adevărat. Grandoarea ta nu te va amăgi niciodată, dar iluziile tale o vor face întotdeauna. Iluziile sunt amăgiri. Nu poţi triumfa, dar eşti exaltat. Şi, în starea ta de exaltare, cauţi alţii ca tine şi jubilezi cu ei.

8.  E uşor să distingi grandoarea de grandiozitate, pentru că iubirii i se răspunde în acelaşi fel, iar mândriei, nu. Mândria nu va produce miracole şi, de aceea, te va văduvi de adevăratele mărturii la realitatea ta. Adevărul nu e obscur, nici tăinuit, dar caracterul vădit pe care îl are pentru tine stă în bucuria pe care o aduci martorilor lui, care ţi-l arată. Ei îţi atestă grandoarea, dar nu pot atesta mândria pentru că mândria nu e împărtăşită. Dumnezeu vrea să vezi ce a creat pentru că e bucuria Lui.

9.  Poate oare grandoarea ta să fie arogantă când Dumnezeu Însuşi stă mărturie pentru ea? Şi ce poate fi real dacă e un lucru fără martori? Poate ieşi ceva bun din el? Şi, dacă nu iese nimic bun din el, Spiritul Sfânt nu îl poate folosi. Ce nu poate fi transformat de El în Voia lui Dumnezeu nu există deloc. Grandiozitatea e o idee delirantă din cauză că e folosită pentru a-ţi înlocui grandoarea. Dar ce a creat Dumnezeu nu poate fi înlocuit. Dumnezeu e incomplet fără tine pentru că grandoarea Lui e totală, iar tu nu poţi lipsi din ea.

10.  Eşti absolut de neînlocuit în Mintea lui Dumnezeu. Nimeni altul nu poate ocupa locul pe care îl ai în ea şi, cât îl laşi gol, locul tău veşnic aşteaptă doar să te întorci. Dumnezeu, prin Vocea Lui, îţi aduce aminte de ea, şi Dumnezeu Însuşi îţi ţine extensiile la adăpost în ea. Dar tu nu le cunoşti până nu te întorci la ele. Nu poţi înlocui Împărăţia şi nu te poţi înlocui pe tine. Dumnezeu, Care îţi cunoaşte valoarea, nu vrea să fie aşa şi, de aceea, nu e aşa. Valoarea ta este în Mintea lui Dumnezeu şi, de aceea, nu e numai într-a ta. Să te accepţi cum te-a creat Dumnezeu nu poate fi o aroganţă, fiind
negarea aroganţei. Să îţi accepţi micimea este arogant, însemnând să crezi că evaluarea pe care ţi-o faci tu e mai adevărată decât cea dumnezeiască.

11.  Dar, dacă adevărul e indivizibil, evaluarea pe care ţi-o faci tu trebuie să fie cea dumnezeiască. Nu tu ţi-ai stabilit valoarea, care nu are nevoie de apărare. Nimic nu o poate ataca, nici birui. Ea nu variază. Ci pur şi simplu este. Întreabă-L pe Spiritul Sfânt care e valoarea ta şi îţi va spune, dar nu te teme de răspunsul Lui, pentru că vine de la Dumnezeu. E un răspuns exaltat datorită Sursei lui, dar Sursa e adevărată şi răspunsul Său - tot aşa. Ascultă şi nu te îndoi de ce auzi, căci Dumnezeu nu amăgeşte. El vrea să înlocuieşti credinţa eului în micime cu Propriul Lui Răspuns exaltat la ce eşti, ca să nu te mai îndoieşti de el şi să îl cunoşti drept ce este.

“A Course in Miracles”

"Nu resimt de unul singur efectele gândurilor mele."

Cele două evaluări

1.  Voia lui Dumnezeu e mântuirea ta. Să nu îţi fi dat mijloacele de-a o găsi? Dacă voieşte să o ai, precis ţi-a făcut posibilă şi uşoară obţinerea ei. Fraţii tăi sunt pretutindeni. Nu trebuie să îţi cauţi prea departe mântuirea. Fiece minut şi fiece secundă îţi dau o şansă să te mântuieşti. Nu pierde aceste şanse, nu pentru că nu vor reveni, ci pentru că amânarea bucuriei e de prisos. Voia lui Dumnezeu e să ai fericire desăvârşită acum. Se poate oare să nu fie şi voia ta? Şi se poate să nu fie şi voia fraţilor tăi?

2.  Gândeşte-te, atunci, că, în această voie îngemănată - şi numai în aceasta -, sunteţi uniţi cu toţii. Pot să existe dezacorduri în orice altă privinţă, dar nu şi în aceasta. Aici, atunci, îşi are sălaşul pacea. Şi tu sălăşluieşti în pace când iei această hotărâre. Dar nu poţi sălăşlui în pace dacă nu accepţi Ispăşirea, pentru că Ispăşirea este calea către pace. Motivul este foarte simplu şi atât de evident, încât este trecut adesea cu vederea. Eul se teme de evident, din moment ce evidentul e trăsătura esenţială a realităţii. Dar tu nu îl poţi trece cu vederea decât dacă nu te uiţi.

3.  Dacă Spiritul Sfânt Se uită cu iubire la tot ce percepe, e cât se poate de evident că Se uită cu iubire la tine. Modul în care te evaluează El se bazează pe ce cunoaşte El că eşti, aşa că te evaluează în mod adevărat. Şi această evaluare trebuie să fie în mintea ta, pentru că El este acolo. Eul e şi el în mintea ta, pentru că l-ai acceptat acolo. Modul în care te evaluează el însă e exact opusul evaluării Spiritului Sfânt, pentru că eul nu te iubeşte. Nu îşi dă seama ce eşti şi nu are nicio încredere în ce percepe, pentru că percepţiile lui sunt atât de schimbătoare. De aceea, eul e capabil de suspiciune în cel mai bun caz şi de cruzime, în cel mai rău. Iată întregul lui diapazon, pe care nu îl poate depăşi din cauza incertitudinii lui. Şi nu îl poate întrece niciodată pentru că nu poate fi sigur niciodată.

4.  Ai în minte, prin urmare, două evaluări de sine care se bat cap în cap, şi nu pot fi adevărate amândouă. Nu îţi dai încă seama cât de diferite sunt aceste evaluări, pentru că nu înţelegi cât de sublim e felul în care te percepe Spiritul Sfânt. El nu e amăgit de ce faci, pentru că nu uită niciodată ce eşti. Eul e amăgit de tot ce faci, mai ales când reacţionezi la Spiritul Sfânt, pentru că îi sporeşte confuzia în asemenea momente. De aceea, eul e în stare să te atace mai ales când reacţionezi cu iubire, căci te-a evaluat lipsit de iubire şi îi contrazici judecata. Eul iţi va ataca motivele de îndată ce vin clar în dezacord cu felul în care te percepe. Atunci va trece brusc de la suspiciune la cruzime, fiindcă i-a sporit incertitudinea. Fireşte, nu are niciun rost să ataci la rândul tău. Ce altceva ar putea să însemne decât că eşti de acord cu felul în care te evaluează eul?

5.  Dacă alegi să te vezi neiubitor, nu vei fi fericit. Te condamni şi, de aceea, precis te consideri inadecvat. Chiar eului vrei să îi ceri să te ajute să scapi de senzaţia inadecvării pe care el însuşi a produs-o şi pe care trebuie să o menţină pentru a supravieţui? Poţi oare să scapi de evaluarea lui folosind propriile lui metode de-a păstra intact acest tablou?

6.  Nu poţi să evaluezi din interior un sistem de convingeri dement. Te împiedică propriul lui diapazon. Poţi doar să treci de el, să priveşti înapoi dintr-un punct unde există sănătate mintală şi să vezi contrastul. Doar prin acest contrast poate demenţa să fie judecată dementă. Cu grandoarea lui Dumnezeu în tine, ai optat să fii mic şi să îţi lamentezi micimea. În cadrul sistemului ce a dictat această opţiune, lamentarea e inevitabilă. Acolo, micimea ta e consimţită ca lucru de la sine înţeles şi nu te întrebi: „Cine a consimţit-o?" Întrebarea e lipsită de înţeles în cadrul sistemului de gândire al eului, pentru că ar pune sub semnul întrebării întregul sistem de gândire.

7.  Am spus că eul nu cunoaşte ce este o întrebare adevărată. Lipsa cunoaşterii de orice fel este asociată întotdeauna cu lipsa dorinţei de-a cunoaşte, iar asta produce o lipsă totală de cunoaştere deoarece cunoaşterea este totală. Să nu te îndoieşti de micimea ta înseamnă, aşadar, să negi toată cunoaşterea şi să păstrezi intact întregul sistem de gândire al eului. Nu poţi păstra o parte a unui sistem de gândire, pentru că poate fi pus sub semnul întrebării doar la temelia lui. Şi aceasta trebuie pusă sub semnul întrebării din afara lui, pentru că - în cadrul sistemului - temelia lui rămâne în picioare. Spiritul Sfânt judecă în defavoarea realităţii sistemului de gândire al eului deoarece cunoaşte că temelia lui nu e adevărată. De aceea, tot ce ia naştere din eu nu are niciun înţeles. El judecă fiecare credinţă pe care o deţii prin prisma provenienţei sale. Dacă vine de la Dumnezeu, El o cunoaşte ca adevărată. Dacă nu, o cunoaşte ca lipsită de înţeles.

8.  De câte ori te îndoieşti de valoarea ta, spune:
Dumnezeu Însuşi e incomplet fără mine.
Aminteşte-ţi acest lucru când îţi vorbeşte eul, şi nu îl vei auzi. Adevărul despre tine e atât de sublim, încât tot ce e nedemn de Dumnezeu nu e demn de tine. Alege, atunci, ce vrei în aceşti termeni şi nu accepta nimic din ce nu I-ai oferi lui Dumnezeu ca dar total cuvenit Lui. Altceva nu vrei. Restituie-I partea ta, şi ţi Se va da şi El întreg în schimb că I-ai restituit ce Îi aparţine şi ce Îl face complet.

***   “A Course in Miracles”
***   "Mai presus de toate, vreau să văd altfel lucrurile." - “A Course in Miracles”

Dăruirea şi Primirea

1.  Cum poţi să devii tot mai conştient de Spiritul Sfânt din tine, dacă nu prin efectele Lui? Nu poţi să Îl vezi cu proprii-ţi ochi şi nu poţi să Îl auzi cu propriile-ţi urechi. Cum poţi, atunci, să Îl percepi? Dacă inspiri bucurie şi alţii reacţionează la tine cu bucurie, chiar dacă tu însuţi nu simţi bucurie, înseamnă că există în tine ceva ce are capacitatea să o producă. Dacă este în tine şi poate produce bucurie, şi dacă vezi că produce bucurie în alţii, înseamnă că e ceva ce disociezi în tine însuţi.

2.  Ţi se pare că Spiritul Sfânt nu produce bucurie în tine cu consecvenţă numai pentru că tu nu stârneşti bucurie în alţii cu consecvenţă. Reacţiile lor la tine sunt modul în care evaluezi consecvenţa Lui. Când nu eşti consecvent, nu vei stârni mereu bucurie, aşa că nu Îi vei recunoaşte mereu consecvenţa. Ce îi oferi unui frate Îi oferi Lui, căci ce dă El nu poate întrece ce dai tu. Nu pentru că El ar limita ce dă, ci doar pentru că tu ai limitat ce primeşti. Decizia de-a primi este decizia de-a accepta.

3.  Dacă fraţii tăi fac parte din tine, vrei să îi accepţi? Numai ei te pot învăţa ce eşti, căci ce înveţi rezultă din ce i-ai învăţat pe ei. Ce invoci în ei invoci în tine. Şi, invocând ceva în ei, acel ceva devine real pentru tine. Dumnezeu nu are decât un singur Fiu, cunoscându-i pe toţi ca unul singur. Numai Dumnezeu Însuşi e mai mult decât ei, dar ei nu sunt mai puţin decât El. Vrei să cunoşti ce înseamnă asta? Dacă ce îi faci unui frate îmi faci mie şi dacă faci totul pentru tine pentru că facem parte din tine, tot ce facem îţi aparţine şi ţie. Toţi cei creaţi de Dumnezeu fac parte din tine şi Îi împărtăşesc slava cu tine. Slava Lui Îi aparţine Lui, dar este deopotrivă şi a ta. Nu poţi, atunci, să fii mai puţin slăvit decât El.

4.  Dumnezeu e mai mult decât tine doar pentru că El te-a creat, dar nu vrea să te priveze nici măcar de acest lucru. De aceea, poţi crea cum a creat El, iar disocierea ta nu va modifica acest lucru. Nici lumina lui Dumnezeu, nici a ta nu pălesc din cauză că nu vezi. Deoarece Fiimea trebuie să creeze toată deodată, îţi aminteşti creaţia de câte ori recunoşti o parte a creaţiei. Fiecare parte pe care ţi-o aminteşti se adaugă la întregimea ta pentru că fiecare parte e întreg. Întregimea e indivizibilă, dar nu îţi poţi învăţa întregimea până nu o vezi peste tot. Te poţi cunoaşte doar aşa cum Îşi cunoaşte Dumnezeu Fiul, căci cunoaşterea e împărtăşită cu Dumnezeu. Când te vei trezi în El, îţi vei cunoaşte magnitudinea acceptând pentru tine nelimitarea Lui. Dar, între timp, o vei judeca aşa cum o judeci pe a fratelui tău şi o vei accepta aşa cum o accepţi pe a lui.

5.  Nu eşti încă treaz, dar poţi să înveţi cum să te trezeşti. Foarte simplu, Spiritul Sfânt te învaţă să îi trezeşti pe alţii. Văzând cum se trezesc ei, vei învăţa ce înseamnă trezirea şi, fiindcă ai ales să îi trezeşti, recunoştinţa lor şi felul cum apreciază ce le-ai dat te vor învăţa valoarea darului. Ei vor deveni martorii realităţii tale, după cum aţi fost creaţi şi voi martori la cea dumnezeiască. Iar, când Fiimea se va uni şi îşi va accepta Unitatea, va fi cunoscută de creaţiile ei, martore la realitatea ei ca Fiul la Tată.

6.  Miracolele nu au niciun loc în veşnicie, pentru că sunt reparatoare. Dar, cât mai ai nevoie de vindecare, miracolele tale sunt singurele mărturii la realitatea ta pe care le poţi recunoaşte. Nu poţi săvârşi un miracol pentru tine, pentru că miracolele sunt un mod de-a dărui acceptare şi de-a o primi. În timp, dăruirea vine mai întâi, deşi dăruirea şi primirea sunt simultane în veşnicie, unde nu pot fi despărţite. Când vei învăţa că sunt acelaşi lucru, nevoia de timp se va sfârşi.

7.  Veşnicia e un singur timp, a cărui singură dimensiune e „întotdeauna". Asta nu poate să însemne nimic pentru tine până nu îţi aduci aminte de Braţele deschise ale lui Dumnezeu şi până nu cunoşti, în sfârşit, Mintea Lui deschisă. Ca El, tu eşti „întotdeauna"; în Mintea Lui şi cu o minte ca a Lui. În mintea ta deschisă sunt creaţiile tale, în desăvârşită comunicare născută din înţelegere desăvârşită. Dacă ai putea să accepţi doar una dintre ele, nu ai mai vrea nimic din ce are lumea să îţi ofere. Orice altceva ar fi total lipsit de înţeles. Înţelesul lui Dumnezeu e incomplet fără tine, iar tu eşti incomplet fără creaţiile tale. Acceptă-ţi fratele în lumea aceasta şi nu accepta nimic altceva, căci în el vei găsi creaţiile tale pentru că le-a creat cu tine. Nu vei cunoaşte că eşti cocreator cu Dumnezeu până nu înveţi că fratele tău e cocreator cu tine.

Acceptarea fratelui tău -

"Dumnezeu este Lumina în care văd."

Vindecătorul nevindecat

1.  Planul de iertare al eului e mult mai folosit decât cel dumnezeiesc. Căci e întreprins de vindecători nevindecaţi şi ţine, de aceea, de eu. Să privim acum mai atent vindecătorul nevindecat. Prin definiţie, el încearcă să dea ce nu a primit. Dacă vindecătorul nevindecat e teolog, de pildă, el poate porni de la premisa: „Sunt un păcătos nenorocit, şi tu eşti ca mine". Dacă e psihoterapeut, va porni mai probabil de la credinţa - la fel de incredibilă - că atacul e real atât pentru el, cât şi pentru pacient, dar că nu are importanţă pentru nicicare dintre ei.

2.  Am spus, în repetate rânduri, că ce crede eul nu poate fi împărtăşit, motiv pentru care credinţele lui nu sunt reale. Cum poate, atunci, „dezvăluirea" lor să le facă reale? Fiecare vindecător care caută adevărul în fantezii trebuie să fie nevindecat, pentru că nu ştie unde să caute adevărul şi, de aceea, nu are răspunsul la problema vindecării.

3.  Conştientizarea coşmarurilor prezintă un singur avantaj: acela de-a preda că nu sunt reale şi că ceea ce conţin nu are înţeles. Vindecătorul nevindecat nu o poate face pentru că nu crede aşa ceva. Toţi vindecătorii nevindecaţi urmează planul de iertare al eului într-o formă sau alta. Dacă sunt teologi, mai mult ca sigur se condamnă pe ei înşişi, predau condamnare şi promovează o soluţie înfricoşătoare. Proiectând condamnarea asupra lui Dumnezeu, Îl fac să pară răzbunător şi se tem de pedeapsa Lui. Prin asta, nu au făcut decât să se identifice cu eul şi, percepând ce face el, să se condamne din cauza acestei confuzii. E uşor de înţeles că au existat revolte împotriva acestei idei, dar a te revolta împotriva ei înseamnă tot a crede în ea.

4.  Unele forme mai noi ale planului eului sunt la fel de infructuoase ca formele mai vechi, căci forma nu are importanţă, iar conţinutul nu s-a schimbat. Într-una dintre formele mai noi, de pildă, un psihoterapeut poate să interpreteze simbolurile eului într-un coşmar şi să le folosească apoi pentru a dovedi realitatea coşmarului. Odată ce l-a făcut real, va încerca apoi să îi spulbere efectele depreciind importanţa celui ce l-a visat. Acesta ar fi un procedeu tămăduitor dacă şi visătorul ar fi identificat ca ireal. Dar, dacă visătorul e echivalat cu mintea, puterea corectivă a minţii prin Spiritul Sfânt e negată. Asta e o contradicţie chiar şi în termenii eului, una pe care o remarcă de obicei chiar şi confuz fiind.

5.  Dacă pentru contracararea fricii trebuie redusă importanţa minţii, cum să se ajungă la întărirea eului? Asemenea incoerenţe evidente arată de ce nimeni nu a reuşit să explice ce se întâmplă în psihoterapie. Căci nu se întâmplă nimic. Nimic real nu i s-a întâmplat vindecătorului nevindecat, şi trebuie să înveţe din ce predă el însuşi. Eul lui va urmări mereu să obţină ceva din situaţie. Prin urmare, vindecătorul nevindecat nu ştie cum să dea şi nu poate împărtăşi. Nu poate corecta pentru că nu lucrează corectiv. El crede că e de datoria lui să îi predea pacientului ce e real, deşi el însuşi nu ştie.

6.  Ce ar trebui, atunci, să se întâmple? Când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!", a fost lumină. Oare poţi găsi lumină analizând întunericul, cum face psihoterapeutul, sau - ca teologul - adeverind prezenţa întunericului în tine şi căutând o lumină îndepărtată care să îl înlăture, în timp ce subliniezi mereu cât de departe e? Vindecarea nu e misterioasă. Nimic nu se va schimba dacă nu e înţeleasă, căci lumina este înţelegere. Un „păcătos nenorocit" nu poate fi vindecat fără magie, şi nicio „minte fără importanţă" nu se poate autoaprecia fără magie.

7.  Aşadar, ambele forme în care abordează eul problema trebuie să ajungă într-un impas: caracteristica „situaţie imposibilă" la care eul duce veşnic. Poate îi va folosi cuiva să îi indici încotro se îndreaptă, dar nu are niciun rost dacă nu îl ajuţi să îşi schimbe şi direcţia. Vindecătorul nevindecat nu o poate face pentru el, de vreme ce nu o poate face pentru sine. Singura contribuţie semnificativă pe care şi-o poate aduce vindecătorul e aceea de-a prezenta un exemplu: exemplul unuia a cărui direcţie a fost schimbată pentru el şi care nu mai crede în niciun fel de coşmare. Lumina din mintea lui îi va răspunde astfel celui care întreabă şi care trebuie să decidă, cu Dumnezeu, că e lumină pentru că o vede. Şi, prin adeverirea lui, vindecătorul ştie că ea e acolo. Iată cum se traduce, în final, percepţia în cunoaştere. Făcătorul de miracole percepe mai întâi lumina, şi apoi îşi traduce percepţia în convingere fermă prin continua ei extindere şi prin acceptarea adeveririi ei. Efectele ei îl asigură că ea este acolo.

8.  Un terapeut nu vindecă, ci lasă vindecarea să aibă loc. Poate să indice întunericul, dar nu poate aduce el însuşi lumina, căci lumina nu ţine de el. Dar, fiind pentru el, ea trebuie să fie şi pentru pacientul lui. Spiritul Sfânt e singurul Terapeut. El face vindecarea clară în orice situaţie în care El e Călăuza. Tu poţi doar să Îl laşi să îşi îndeplinească funcţia. Nu are nevoie de ajutor pentru a Şi-o îndeplini. Îţi va spune exact ce să faci să îi ajuţi pe cei pe care ţi-i trimite în căutarea unui ajutor şi le va vorbi prin tine dacă nu intri pe fir. Aminteşte-ţi că tu alegi călăuza care să ajute şi că alegerea greşită nu va ajuta. Dar aminteşte-ţi, totodată, că alegerea corectă va ajuta. Ai încredere în El, căci ajutorul e funcţia Lui, iar El ţine de Dumnezeu. Trezind alte minţi la Spiritul Sfânt prin El, şi nu prin tine, vei înţelege că nu te supui legilor acestei lumi. Dar legile cărora te supui funcţionează. „Ce e bun e ce funcţionează" e o afirmaţie întemeiată, dar insuficientă. Numai ce e bun poate funcţiona. Nimic altceva nu funcţionează.

9.  Cursul acesta îţi oferă o situaţie de învăţare foarte directă şi foarte simplă, furnizându-ţi totodată şi Călăuza Care îţi spune ce să faci. Dacă îl faci, vei vedea că funcţionează. Rezultatele lui sunt mai convingătoare decât cuvintele lui. Ele te vor convinge de adevărul cuvintelor. Urmând Călăuza corectă, vei învăţa cea mai simplă lecţie dintre toate:

După roadele lor îi vei cunoaşte şi se vor cunoaşte pe ei înşişi.

“A Course in Miracles”

"Nu am nici un gând neutru."

Planul de iertare al Spiritului Sfânt

1.  Ispăşirea este pentru toţi, fiind modul de-a desface credinţa că există ceva doar pentru tine. A ierta înseamnă a trece cu vederea. Priveşte, atunci, dincolo de greşeală şi nu îţi lăsa percepţia să se oprească asupra ei, căci vei crede ce conţine percepţia ta. Dacă vrei să te cunoşti, acceptă ca adevărat numai ce este fratele tău. Percepe ce nu este el, şi nu vei putea cunoaşte ce eşti tu, pentru că îl vezi în mod fals. Aminteşte-ţi mereu că Identitatea ta e împărtăşită şi că împărtăşirea Ei este realitatea Ei.

2.  Ai de jucat un rol în Ispăşire, dar planul Ispăşirii te depăşeşte. Nu înţelegi cum să treci greşelile cu vederea, căci altfel nu le-ai face. Şi ar fi doar o greşeală în plus să crezi fie că nu le faci, fie că le poţi corecta fără o Călăuză care să îţi arate cum. Dacă nu urmezi această Călăuză, greşelile nu îţi vor fi corectate. Planul nu e al tău din cauza ideilor tale limitate despre ce eşti. Din acest sentiment de limitare provin toate greşelile. Aşa că modul de-a le desface nu e de la tine, ci pentru tine.

3.  Ispăşirea e o lecţie de împărtăşire, care ţi se dă din cauză că ai uitat cum să o faci. Spiritul Sfânt îţi aduce doar aminte de utilitatea firească a aptitudinilor tale. Reinterpretând aptitudinea de-a ataca în aptitudinea de-a împărtăşi, El traduce ce ai făcut tu în ce a creat Dumnezeu. Dacă vrei să înfăptuieşti asta prin El, nu îţi poţi privi aptitudinile cu ochii eului, căci le vei judeca aşa cum le judecă el. Toată nocivitatea lor stă în judecata eului. Toată utilitatea lor stă în judecata Spiritului Sfânt.

4.  Eul are şi el un plan de iertare pentru că ceri unul, deşi nu de la profesorul care trebuie. Desigur, planul eului nu are niciun sens şi nu va funcţiona. Urmând planul lui, te vei pune într-o situaţie imposibilă, la care eul te conduce întotdeauna. Planul eului e să te facă să vezi greşeala cu claritate mai întâi, ca să o treci cu vederea mai apoi. Dar cum poţi trece cu vederea ce ai făcut real? Văzându-l cu claritate, i-ai conferit realitate şi nu îl poţi trece cu vederea. Aici eul e nevoit să recurgă la „mistere", insistând că trebuie să accepţi ceva lipsit de înţeles pentru a te mântui. Mulţi au încercat să facă asta în numele meu, uitând că cuvintele mele au noimă pentru că vin de la Dumnezeu. Au la fel de multă noimă acum pe cât au avut vreodată, pentru că vorbesc de idei eterne.

5.  Iertarea pe care o înveţi de la mine nu foloseşte frica pentru a desface frica. Şi nici nu face real irealul, ca să îl distrugă mai apoi. Iertarea prin Spiritul Sfânt stă, pur şi simplu, în neremarcarea greşelii de la bun început, ţinând-o astfel nereală în ochii tăi. Nu lăsa să îţi treacă prin minte credinţa că ar fi reală, căci vei crede totodată că trebuie să desfaci ce ai făcut pentru a fi iertat. Ce nu are efect nu există, iar - pentru Spiritul Sfânt - efectele greşelii sunt inexistente. Anulându-i constant şi consecvent toate efectele, de oriunde şi în toate privinţele, El predă că eul nu există şi o dovedeşte.

6.  Urmează, atunci, ce predă Spiritul Sfânt despre iertare, pentru că iertarea e funcţia Lui şi ştie cum să o îndeplinească la perfecţie. Iată ce am vrut să spun când am afirmat că miracolele sunt fireşti şi că, atunci când nu au loc, ceva nu e în regulă. Miracolele sunt doar indiciul că eşti dispus să urmezi planul de mântuire al Spiritului Sfânt, recunoscând că nu înţelegi care este. Munca Lui nu e funcţia ta şi, dacă nu accepţi acest lucru, nu poţi învăţa care e funcţia ta.

7.  Confuzia funcţiilor e atât de specifică eului, încât trebuie să îţi fie deja destul de familiară. Eul crede că toate funcţiile îi aparţin, chiar dacă nu are idee care sunt. E mai mult decât o simplă confuzie. E o combinaţie deosebit de periculoasă de grandiozitate şi confuzie care face eul să atace pe oricine şi orice fără absolut niciun motiv. Eul tocmai asta face. Are reacţii imprevizibile, pentru că nu are idee ce percepe.

8.  Dacă nu ai idee ce se întâmplă, cât de nimerit te poţi aştepta să reacţionezi? Te-ai putea întreba, indiferent cum ai motiva reacţia, dacă imprevizibilitatea eului îl pune într-o poziţie bună pentru a-ţi servi drept călăuză. Dă-mi voie să repet că aptitudinile de călăuză ale eului sunt deosebit de jalnice şi că alegerea lui ca profesor într-ale mântuirii e cât se poate de proastă. Cine îşi alege o călăuză total dementă trebuie să fie la fel de dement. Şi nu e adevărat că nu îţi dai seama de demenţa călăuzei. Îţi dai seama de ea pentru că eu îmi dau seama, şi ai judecat-o după acelaşi criteriu folosit de mine.

9.  Timpul din care trăieşte eul e literalmente timp împrumutat şi zilele îi sunt numărate. Nu te teme de Judecata de apoi, ci întâmpin-o cu bucurie şi nu mai aştepta, căci timpul eului e „împrumutat" din veşnicia ta. Asta e a Doua Venire, care a fost făcută pentru tine după cum a fost creată Cea Dintâi. A Doua Venire e doar revenirea sensului. Poţi să te temi de aşa ceva?

10.  Ce poate fi de temut decât fantezia, şi cine recurge la fantezie dacă nu şi-a pierdut speranţa de-a găsi satisfacţie în realitate? E sigur însă că nu vei găsi niciodată satisfacţie în fantezie, aşa că singura ta speranţă e să te răzgândeşti în privinţa realităţii. Dumnezeu nu poate avea dreptate decât dacă e greşită decizia că realitatea este de temut. Şi te asigur că Dumnezeu are dreptate. Bucură-te, atunci, că ai greşit, dar numai pentru că nu ai ştiut cine eşti. Dacă ai fi ştiut, nu ai fi putut greşi după cum nici Dumnezeu nu poate.

11.  Imposibilul poate avea loc numai în fantezie. Când cauţi realitatea în fantezii, nu o vei găsi. Simbolurile fanteziei ţin de eu şi din acestea vei găsi multe. Dar să nu cauţi înţeles în ele. Căci nu au mai mult înţeles decât fanteziile în care sunt ţesute. Poveştile pot fi agreabile sau înfricoşătoare, dar nimeni nu zice că sunt adevărate. Copiii le pot crede şi, de aceea, pentru o vreme, poveştile sunt adevărate pentru ei. Dar, când mijeşte realitatea, fanteziile dispar. Realitatea nu a dispărut între timp. A Doua Venire este conştientizarea realităţii, nu revenirea ei.

12.  Uite, puiule, realitatea e aici! Ea Ne aparţine ţie şi mie şi lui Dumnezeu, şi Ne satisface perfect pe toţi. Numai conştienţa aceasta vindecă, pentru că e conştienţa adevărului.

***   “A Course in Miracles”    ***   "Sfinţenia mea binecuvântează lumea." 

FLOAREA TALANTULUI

            A primi Floarea Talantului este un mare Dar de la Dumnezeu, dar şi o mare răspundere fiind conştienţi că aceste talente, înzestrări, nu - ne sunt date doar aşa ca niste simple ornamente să ne bucurăm numai noi de ele. Talanţii Împărăţiei(talente) ale Duhului Sfânt, cei înzestraţi cu ele au să negustorească în lume, câştigând cu ele fii ai împărăţiei.

Fragment din învăţăturile Părintelui  Arsenie Boca – Talanţii Împărăţiei

            „Împărăţiile pământului îşi au banii lor şi Împărăţia lui Dumnezeu îşi are talanţii ei.

            „Omul de neam ales” din pilda talanţilor este Iisus.

            După învierea Sa din morţi, Iisus S-a dus într-o ţară îndepărtată, „Suirea la Tatăl” – cum i-a spus Mariei Magdalena ce plângea la mormânt – ca să pogoare oamenilor darurile Duhului Sfânt. Cum le-a spus Iisus şi Apostolilor după Înviere: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ ...” (Matei 28,18). „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi ...” (Ioan 20, 21). „Mergeţi, învăţaţi toate neamurile, botezându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă ...” (Matei 28,19). „Cine va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16).

             Cuvintele acestea erau „întărirea crăiască”, împărţirea talanţilor, câmpul de negustorie şi răspunderile. Acesta era ceasul când Iisus a împărţit avuţia Sa lucrătorilor: cele 10 daruri ale Duhului Sfânt. Cu aceşti talanţi(talente) ai Duhului Sfânt, cei înzestraţi cu ele au să negustorească în lume, câştigând cu ele fii ai împărăţiei.

             De acum încep răspunderile. Ai să ajungi conştient că înzestrarea ta spirituală este de la Dumnezeu şi spre slujirea Lui între oameni ţi s-a dat înzestrarea? Sau te constitui ca un talentat iresponsabil?

             Convertirea talentelor este un mare talent. Înzestrările lui Dumnezeu nu ne sunt date ca nişte simple ornamente, de care să ne bucurăm numai noi; ele sunt înzestrări de energie divină, energie pe care lumea nu o cunoaşte. Acestea dau îndrăzneala mucenicilor, răbdare pustnicilor, darul cunoştinţei, curajul adevărului, nebunia pentru Hristos, interpretarea vieţii în perspectiva luminii divine.

             În fiecare ins ce vine în lume. Dumnezeu ascunde un gând al Său, o intenţie divină, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui care vine capătă însuşirile de a-l putea îndeplini. Aceasta e o mare taină. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujbă anumită încă mai înainte de a se naşte (Gălăteni 1,15; Ieremia 1,5) şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia pe mână.

Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meştesugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisirii avuţiei; pe scurt, valorile culturii.

             Şi fără vorbă, s-ar pricepe că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, de bunăvoie şi din liberă voinţă, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor.

             Dar zice pilda că unii din talentaţi n-au vrut să-L recunoască de stăpân: „cetăţenii Săi Îl urau şi au trimis solie în urma Lui zicând: Nu vrem ca Acesta să domnească peste noi”(Luca 19,14). Aceştia sunt cei ce nu se cunosc pe sine ca avându-şi obârşia spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu, ci socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. aceştia nu vor să primească peste ei domnia lui Hristos, ci domnia lui Antihrist. Ei se umflă cu părerea de sine, îşi afumă mintea cu mândria şi scot afară pe Dumnezeu din negustoria lor. A nu lucra cu valorile în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din ierarhie şi a face anarhie. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talantului în pământ.

             Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în conflict.  În valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantismul; în ştiinţă şi în economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice, când li se va cere socoteală.

             Dacă Iisus a suflat sufletul viu, viaţa duhovnicească în Adam în temeiul careia Adam vedea pe Dumnezeu, dacă a suflat Duhul Sfânt peste Apostoli şi toţi urmaşii lor pentru iertarea păcatelor spre reînvierea duhovnicească a oamenilor şi dacă s-a întărit această înviere prin suflarea ca vifor a Duhului Sfânt în ziua Rusaliilor, a mai rămas totuşi o suflare a Duhului Sfânt pe care Iisus n-a împărtăşit-o omului.

              Pilda talanţilor vorbeşte şi despre tăierea acelor vrăjmaşi care n-au vrut ca să domnească Iisus peste ei. De două ori Duhul Sfânt a suflat spre viaţă: 

o dată – primului om, şi a doua oară, la plinirea vremii – tuturor oamenilor spre reînvierea lor duhovnicească; iar a treia oară va sufla Duhul Sfânt spre moarte spirituală asupra unui singur om, omul fărădelegii.

              Nu se poate ca Iisus să nu fie Dumnezeu adevărat când în El erau: începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega(Apocalipsa 1,18), într-o continuă şi divină prezenţă. De altfel, această prezenţă a lui Iisus în toate fragmentele timpului este ceea ce dă talanţilor valoarea lor de energii divine. Cei înzestraţi cu aceşti talanţi sau talente ale Duhului Sfânt se cuvine să negustorească cu ele în lume, câştigând fii ai împărăţiei. Legile negustoriei sunt cele două legi: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni.

Tot celui ce recunoaşte Providenţa de la Dumnezeu a talentelor sale, i se va mai da şi tot celui ce i se pare că nu le are de la Dumnezeu, i se va lua şi ceea ce i se pare că are; talant îngropat, şi de puţini dezgropat şi sporit.”