1. Ţi s-a spus să aduci întunericul la lumină şi vinovăţia la sfinţenie. Şi ţi s-a mai spus că greşeala trebuie corectată la sursă. De aceea, Spiritul Sfânt are nevoie tocmai de părticica din tine, de micul gând ce pare desprins şi separat. Restul e cu totul în paza lui Dumnezeu şi nu are nevoie de călăuzire. Dar acest gând fantezist şi delirant are nevoie de ajutor pentru că, în delirurile lui, crede că e Fiul lui Dumnezeu, întreg şi atotputernic, conducător unic al Împărăţiei pe care şi-a rezervat-o să o tiranizeze, înnebunind-o şi împingând-o la supunere şi la robie. Asta e părticica pe care crezi că ai furat-o din Cer. Dă-o înapoi Cerului. Cerul nu a pierdut-o, dar tu ai pierdut Cerul din vedere. Lasă Spiritul Sfânt să o scoată din Împărăţia ofilită în care ai trimis-o, învăluită în întuneric, păzită prin atac şi întărită prin ură. Între baricadele ei mai există un mic segment din Fiul lui Dumnezeu, complet şi sfânt, senin şi inconştient de ceea ce crezi că îl înconjoară.
2. Să nu fii separat, căci Cel Ce îl înconjoară de fapt ţi-a adus unirea, restituind micul tău dar de întuneric luminii veşnice. Cum se face? E extrem de simplu, căci se bazează pe ceea ce este de fapt această mică Împărăţie. Nisipurile aride, întunericul şi neînsufleţirea se văd doar cu ochii trupului. Această privelişte sumbră e distorsionată, iar mesajele pe care ţi le transmite ţie, care ai făcut-o pentru a-ţi limita conştienţa, sunt mici şi limitate, şi atât de fragmentate, încât nu au niciun înţeles.
3. Din lumea trupurilor, făcută prin demenţă, mesaje demente par să se întoarcă în mintea care a făcut-o. Iar aceste mesaje depun mărturie pentru această lume, declarând-o adevărată. Căci tu ai trimis aceşti mesageri să îţi aducă această mărturie. Tot ce îţi transmit aceste mesaje e complet exterior. Nu există mesaje care să vorbească despre ce se află dedesubt, căci nu trupul e cel ce poate vorbi despre aceste lucruri. Ochii lui nu le percep; simţurile lui rămân total inconştiente de ele; limba lui nu le poate transmite mesajele. Dar Dumnezeu te poate duce acolo, dacă eşti dispus să urmezi Spiritul Sfânt printr-o groază aparentă, având încredere că nu te va abandona şi nu te va lăsa acolo. Căci nu e scopul Lui să te înspăimânte, ci doar al tău. Eşti foarte tentat să Îl abandonezi la cercul exterior al fricii, dar El te va conduce cu bine prin frică şi dincolo de ea.
4. Cercul fricii se află chiar sub nivelul pe care îl vede trupul şi pare să fie întreaga temelie pe care se bazează lumea. Aici sunt toate iluziile, toate gândurile sucite, toate atacurile demente, furia, răzbunarea şi trădarea care au fost făcute să ţină în loc vinovăţia, ca lumea să se poată ridica din ea şi să o ţină ascunsă. Umbra ei se ridică la suprafaţă, suficient de mult să îi ţină în întuneric manifestările cele mai exterioare, şi să îi aducă disperare şi însingurare, şi să o ţină lipsită de orice bucurie. Intensitatea ei însă este ascunsă de vălurile ei grele şi ţinută separat de ce s-a făcut să o ţină ascunsă. Trupul nu o poate vedea, căci trupul s-a ridicat din ea pentru protejarea ei, care depinde de continua ei nevedere. Ochii trupului nu o vor vedea niciodată. Dar vor vedea ce le dictează ea.
5. Trupul va rămâne mesagerul vinovăţiei şi se va comporta după cum îl dirijează ea cât crezi că vinovăţia e reală. Căci realitatea vinovăţiei este iluzia ce pare să o facă grea şi opacă, impenetrabilă şi o adevărată temelie pentru sistemul de gândire al eului. Subţirimea şi transparenţa ei nu îţi vor fi evidente până nu vei vedea lumina din spatele ei. Şi atunci o vei vedea ca un văl diafan în faţa luminii.
6. Această barieră în aparenţă grea, acest plafon artificial ce arată ca de stâncă e aidoma unui morman de nori întunecaţi şi joşi, ce par să formeze un zid solid în faţa soarelui. Înfăţişarea lui impenetrabilă e o iluzie totală. Căci cedează molcom piscurilor ce se înalţă deasupra lui şi nu are nicio putere să îi oprească pe cei ce vor să urce deasupra lui, să vadă soarele. Nu e destul de tare să oprească căderea unui nasture, şi nici să ţină o pană. Nimic nu poate sta pe suprafaţa lui, căci nu e decât iluzia unui fundament. Încearcă să îl atingi, şi dispare; caută să îl prinzi, şi nu îţi rămâne nimic în mână.
7. Dar, în acest morman de nori, e uşor să vezi cum se ridică o lume întreagă. Un lanţ muntos solid, un lac, un oraş, toate se nasc în imaginaţia ta, şi din nori revin la tine mesagerii percepţiei tale, asigurându-te că este chiar aşa. Figurile ies în relief şi se perindă de colo-colo, actele par reale, iar formele apar şi trec de la frumos la grotesc. Şi trec dintr-una într-alta, atât cât vrei să te joci, aidoma copiilor, de-a născocitul. Dar, oricât de mult te-ai juca şi cât de multă imaginaţie ai pune în joaca ta, nu o confunzi cu lumea de dedesubt, nici nu urmăreşti să faci din ea o realitate.
8. Tot aşa ar trebui să fie şi cu norii întunecaţi ai vinovăţiei, care nu sunt mai impenetrabili şi mai substanţiali. Nu te vei învineţi dacă te loveşti de ei în treacăt. Lasă-ţi Călăuza să te înveţe cât de insubstanţiali sunt trecându-te dincolo de ei, căci sub ei se găseşte o lume a luminii asupra căreia ei nu îşi aruncă umbra. Umbrele lor cad asupra lumii din spatele lor, aflate şi mai departe de lumină. Dar de la ei înspre lumină umbrele lor nu pot să cadă.
9. Această lume a luminii, acest cerc de strălucire e lumea reală, în care vinovăţia se întâlneşte cu iertarea. Aici, lumea exterioară e văzută în nou chip, fără umbra vinovăţiei asupra ei. Aici eşti iertat, căci aici i-ai iertat pe toţi. Aici e noua percepţie, în care totul e luminos şi străluceşte de inocenţă, spălat în apele iertării şi curăţat de fiecare gând rău pe care l-ai pus vreodată asupra lui. Aici nu există atac la adresa Fiului lui Dumnezeu şi eşti bine-venit. Aici e inocenţa ta, aşteptând să te înveşmânteze şi să te ocrotească, şi să te pregătească pentru pasul final al călătoriei interioare. Aici se leapădă straiele întunecate şi grele ale vinovăţiei şi se înlocuiesc blând cu puritatea şi iubirea.
10. Dar nici iertarea nu e sfârşitul. Iertarea înfrumuseţează, dar nu creează. Ea e sursa vindecării; mesagerul iubirii, dar nu şi Sursa ei. Eşti condus aici, ca Dumnezeu Însuşi să poată face pasul final nestingherit, căci aici nimic nu perturbă iubirea, lăsând-o să fie ea însăşi. Un pas dincolo de acest loc sfânt al iertării, un pas şi mai departe spre interior, dar unul pe care nu îl poţi face tu, te transportă la ceva cu totul diferit. Aici e Sursa luminii; nimic perceput, iertat sau transformat. Ci numai cunoscut.
11. Cursul acesta va duce la cunoaştere, dar cunoaşterea însăşi depăşeşte scopul programei noastre. Şi nu e nevoie să încercăm să vorbim despre ce trebuie să rămână de-a pururi mai presus de cuvinte. Trebuie să ţinem minte doar că cine reuşeşte să ajungă la lumea reală, dincolo de care învăţarea nu poate ajunge, va trece de ea, dar într-un mod diferit. Unde se sfârşeşte învăţarea începe Dumnezeu, căci învăţarea se sfârşeşte înaintea Celui Care e complet unde începe El şi unde nu există sfârşit. Nu e locul nostru să stăruim asupra celor ce nu pot fi atinse. E prea mult de învăţat. Pregătirea pentru cunoaştere trebuie atinsă încă.
12. Iubirea nu se învaţă. Înţelesul ei stă chiar în ea. Iar învăţarea se va sfârşi când vei recunoaşte tot ce nu e ea. Iată ce o perturbă; iată ce trebuie desfăcut. Iubirea nu se învaţă, pentru că nu a existat timp în care să nu o fi cunoscut. Învăţarea e inutilă în Prezenţa Creatorului tău, adeverirea ta de către El şi a Lui de către tine depăşind atât de mult învăţătura, încât tot ce ai învăţat e lipsit de înţeles şi e înlocuit pentru totdeauna de cunoaşterea iubirii şi de singurul ei înţeles.
13. Relaţia ta cu fratele tău a fost desprinsă din lumea umbrelor, şi scopul ei nesfânt a fost trecut cu bine prin barierele vinovăţiei, spălat cu iertare, şi pus strălucitor şi ferm înfipt în lumea luminii. De acolo te cheamă să urmezi cursul pe care l-a urmat şi el, ridicat deasupra întunericului şi aşezat uşurel la porţile Cerului. Clipa sfântă în care te-ai unit cu fratele tău nu e decât mesagerul iubirii, trimis de dincolo de iertare să îţi amintească tot ce stă dincolo de ea. Dar numai prin iertare se va aminti.
14. Iar, când îţi va veni amintirea lui Dumnezeu, în locul sfânt al iertării, nu îţi vei aminti altceva, iar reamintirea va fi la fel de inutilă ca învăţarea, căci singurul tău scop va fi acela de-a crea.
Dar nu poţi să ştii asta până nu ţi se curăţă şi purifică fiece percepţie, şi nu ţi se înlătură în cele din urmă, pentru totdeauna. Iertarea înlătură numai ce e neadevărat, ridicând umbrele din lume şi ducând-o, sigură şi certă în blândeţea ei, la lumea strălucită a percepţiei noi şi curate. Acolo ţi-e scopul acum. Şi acolo te aşteaptă pacea.
„A COURSE IN MIRACLES”
