1. Doar conştientizarea trupului face iubirea să pară limitată. Căci trupul e o limită impusă iubirii. Credinţa într-o iubire limitată a stat la originea lui, el fiind făcut să limiteze nelimitatul. Nu te gândi că e doar o alegorie, căci a fost făcut să te limiteze pe tine. Oare poţi tu, care te vezi într-un trup, să te cunoşti ca idee? Tot ce recunoşti identifici cu ceva exterior, ceva din afara lucrului respectiv. Nici pe Dumnezeu nu Îl poţi concepe fără trup sau fără o anume formă pe care crezi că o recunoşti.
2. Trupul nu poate cunoaşte. Şi, cât timp limitezi ce conştientizezi la micile lui simţuri, nu vei vedea grandoarea care te înconjoară. Dumnezeu nu poate intra într-un trup, nici nu I te poţi alătura acolo. Limitele impuse iubirii vor părea întotdeauna să Îl excludă şi să te ţină separat de El. Trupul e o mică împrejmuire care îngrădeşte o mică parte dintr-o idee strălucită şi completă. El trasează un cerc, infinit de mic, în jurul unui segment infim din Cer, desprins din întreg, declarând că în el e Împărăţia ta, unde Dumnezeu nu poate să intre.
3. În această Împărăţie domneşte eul, crud de tot. Pentru a apăra acest mic fir de praf, te pune să te lupţi cu universul. Acest fragment al minţii tale e o părticică atât de infimă a ei, încât - dacă ai putea să apreciezi întregul - ai vedea numaidecât că e cât o rază infimă pe lângă soare sau cât o minusculă undă pe lângă ocean. În aroganţa ei uluitoare, această rază infimă a hotărât că este soare; această undă aproape imperceptibilă se declară ocean. Gândeşte-te cât de singur şi înspăimântat e acest gând minuscul, această iluzie infimă ce se izolează împotriva universului. Pentru raza de soare, soarele devine „duşmanul" ce vrea să o devoreze, iar oceanul înspăimântă mica undă şi vrea să o înghită.
4. Soarele şi oceanul însă nici măcar nu îşi dau seama de toată această activitate bizară şi lipsită de sens. Ei merg, pur şi simplu, mai departe, inconştienţi că un mic segment din cadrul lor se teme de ei şi îi urăşte. Chiar şi acest segment nu s-a pierdut de ei, căci nu ar putea supravieţui de unul singur. Şi ce crede el că este nu îi schimbă în niciun fel dependenţa totală de cei din care îşi derivă existenţa. Întreaga lui existenţă rămâne în ei. Fără soare, raza ar dispărea; fără ocean, unda este de neconceput.
5. Iată în ce situaţie bizară par să fie cei aflaţi într-o lume populată de trupuri. Fiecare trup pare să adăpostească o minte separată, un gând deconectat, trăind singur şi neconectat la Gândul care l-a creat. Fiecare frântură mică pare de sine stătătoare, având nevoie de alta pentru unele lucruri, dar nedepinzând nicidecum întru totul, pentru toate, de singurul ei Creator; având nevoie de întreg ca să capete un înţeles, dar neînsemnând nimic de una singură. De fapt, de una singură nici nu trăieşte.
6. Ca soarele şi ca oceanul, Sinele tău merge mai departe, nebăgând de seamă că această părticică se consideră nimeni altul decât tine. Ea nu lipseşte: nu ar putea exista dacă s-ar separa, şi nici întregul nu ar fi întreg fără ea. Nu e o Împărăţie separată, guvernată de ideea separării de restul. Nici nu e îngrădită de vreo împrejmuire care o împiedică să se alăture celorlalte şi o ţine separată de Creatorul ei. Acest mic aspect nu e diferit de întreg, fiind continuu cu acesta şi una cu el. Nu duce o viaţă separată, pentru că viaţa lui este unitatea în care fiinţa lui a fost creată.
7. Nu accepta că ai fi acest mic aspect îngrădit. Soarele şi oceanul sunt nimic pe lângă tine. Raza nu sclipeşte decât în lumina soarelui, iar unda nu dansează decât sprijinită de ocean. Dar, nici în soarele, şi nici în ocean, nu stă puterea care se găseşte în tine. Chiar vrei să rămâi în mica ta Împărăţie, un rege jalnic, un conducător amărât peste tot ce cuprinde cu privirea, care nu are nimic de văzut şi care, totuşi, ar muri să apere nimicul? Acest mic sine nu e Împărăţia ta. Arcuit deasupra lui, învăluindu-l cu iubire, stă întregul plin de strălucire, oferindu-şi toată fericirea şi satisfacţia profundă fiecărei părţi. Micul aspect pe care crezi că ţi l-ai rezervat nu face excepţie.
8. Iubirea nu cunoaşte trupuri şi ajunge la tot ce-a fost creat după asemănarea ei. Lipsa ei totală de limite este semnificaţia ei. Ea dă cu o imparţialitate totală, învăluind doar pentru a păstra complet ce vrea să dea. În mica ta Împărăţie ai atât de puţin! Oare nu ar trebui, atunci, să chemi iubirea să intre tocmai în ea? Priveşte pustiul - arid şi neroditor, pârjolit şi lipsit de bucurie - care constituie mica ta Împărăţie. Şi dă-ţi seama de viaţa şi de bucuria pe care vrea să i le aducă iubirea de unde vine şi unde vrea să revină împreună cu tine.
9. Gândul lui Dumnezeu îţi învăluie mica Împărăţie, aşteptând la bariera pe care ai construit-o, să intre şi să se reverse asupra pământului arid. Uite cum ţâşneşte viaţa pretutindeni! Pustiul se preface într-o grădină, verde, adâncă şi liniştită, oferindu-le odihnă celor ce s-au rătăcit şi pribegesc prin praf. Oferă-le un loc de refugiu, pregătit pentru ei de iubire unde a fost cândva un pustiu. Şi toţi cei pe care îi primeşti acolo îţi vor aduce iubire din Cer. Ei intră unul câte unul în acest loc sfânt, dar nicicare nu va pleca cum a venit, de unul singur. Iubirea pe care au adus-o cu ei va rămâne cu ei, după cum va rămâne şi cu tine. Şi, sub influenţa ei binefăcătoare, micuţa ta grădină se va întinde şi va ajunge la fiecare însetat de apă vie, devenit prea ostenit să meargă mai departe de unul singur.
10. Du-te şi caută-i, căci ei aduc Sinele tău cu ei. Condu-i încetişor în grădina ta liniştită şi primeşte-le acolo binecuvântarea. Aşa va creşte şi se va întinde peste tot pustiul, nelăsând niciuna dintre micile Împărăţii singuratice să fie izolată de iubire, şi lăsându-te să intri în ele. Iar tu te vei recunoaşte pe tine şi îţi vei vedea micuţa grădină transformată încetişor în Împărăţia Cerului, cu toată Iubirea Creatorului ei răsfrângându-se asupra ei.
11. Clipa sfântă e invitaţia pe care o adresezi iubirii să intre în Împărăţia ta pustie şi fără bucurie, şi să o transforme într-o grădină paşnică şi primitoare. Răspunsul iubirii e inevitabil. Ea va veni fiindcă ai venit fără trup şi nu ai ridicat bariere care să îi împiedice venirea bucuroasă. În clipa sfântă, ceri iubirii doar ce le oferă tuturor, nici mai mult, nici mai puţin. Cerând totul, îl vei primi. Şi Sinele tău strălucit va ridica direct la Cer micul aspect pe care ai încercat să îl ascunzi de Cer. Nicio parte a iubirii nu cheamă întregul în zadar. Niciun Fiu al lui Dumnezeu nu rămâne în afara Paternităţii Sale.
12. Fii sigur de asta: iubirea a intrat în relaţia ta specială şi a intrat total la cererea ta firavă. Nu recunoşti că a sosit iubirea, pentru că nu ai dat încă drumul tuturor barierelor pe care le ţii împotriva fratelui tău. Nici tu, nici el nu veţi fi în stare să întâmpinaţi iubirea separat. Nu poţi să Îl cunoşti pe Dumnezeu de unul singur, după cum nici El nu te cunoaşte fără fratele tău. Dar, împreună, nu puteţi fi inconştienţi de iubire, după cum nici iubirea nu poate să nu vă cunoască sau să nu se recunoască în voi.
13. Ai ajuns la capătul unei călătorii străvechi şi încă nu realizezi că s-a sfârşit. Eşti încă epuizat şi obosit, şi praful pustiului pare încă să îţi întunece privirea şi să te ţină nevăzător. Dar Cel Căruia I-ai dat bun venit a ajuns la tine şi vrea să îţi dea şi El bun venit. A aşteptat mult să ţi-l dea. Primeşte-l acum de la El, căci vrea să Îl cunoşti. Doar un mic zid de praf mai stă între fratele tău şi tine. Suflaţi uşurel, în râsete de bucurie, şi o să cadă. Şi păşiţi în grădina pe care iubirea v-a pregătit-o la amândoi.
„A COURSE IN MIRACLES”
