1. În „dinamica" atacului, sacrificiul este o idee cheie. E pivotul pe care toate compromisurile, toate conflictele şi toate încercările disperate de-a încheia o afacere avantajoasă ajung la un echilibru aparent. E simbolul laitmotivului că cineva trebuie să piardă. Şi e evident că se concentrează asupra trupului, căci e întotdeauna o încercare de-a limita pierderea. Trupul însuşi e un sacrificiu: o renunţare la putere în numele încercării de-a-ţi rezerva ţie doar un pic. A-ţi vedea un frate într-un alt trup, separat de-al tău, este expresia unei dorinţe de-a vedea o mică parte din el şi de-a sacrifica restul. Priveşte lumea, şi nu vei vedea nimic legat de altceva din afara sa. Toate entităţile aparente se pot apropia sau depărta puţin unele de altele, dar nu se pot uni.
2. Lumea pe care o vezi are la bază „sacrificiul" unităţii. E un tablou al dezbinării totale şi al lipsei crunte de unire. În jurul fiecărei entităţi s-a ridicat un zid atât de solid în aparenţă, încât ce este înăuntru pare să nu poată ajunge în afară, iar ce e în afară pare să nu poată atinge, nici fuziona cu ce e închis dincolo de zid. Fiecare parte trebuie să o sacrifice pe cealaltă pentru a rămâne ea ceva complet. Căci, dacă s-ar uni, şi-ar pierde identitatea, dar, prin separarea lor, sinele fiecăreia se păstrează.
3. Bucăţica pe care o îngrădeşte trupul devine sinele, prezervat prin sacrificiul restului. Iar restul trebuie să piardă această bucăţică, rămânând incomplet pentru a-şi păstra intactă propria identitate. În această percepţie de sine, pierderea trupului ar fi, într-adevăr, un sacrificiu. Căci vederea trupurilor devine indiciul că sacrificiul este limitat şi că ceva tot mai rămâne numai pentru tine. Şi, ca să îţi aparţină această bucăţică, se limitează tot ce este în afară, exact cum se limitează tot ce crezi că e al tău. Căci a da şi a primi sunt acelaşi lucru. Iar acceptarea limitelor unui trup înseamnă să îi impui aceste limite fiecărui frate pe care îl vezi. Căci trebuie să îl vezi aşa cum te vezi pe tine.
4. Trupul e o pierdere şi poate fi făcut să sacrifice. Şi, cât timp îţi consideri fratele un trup, despărţit de tine şi separat în celula lui, ceri sacrificiu de la el şi de la tine. Ce sacrificiu mai mare i s-ar putea cere Fiului lui Dumnezeu decât să se perceapă fără Tatăl lui? Şi ca Tatăl lui să fie fără Fiul Lui? Dar fiecare sacrificiu cere ca Ei să fie separaţi şi unul fără altul. Amintirea lui Dumnezeu precis este negată de i se cere cuiva vreun sacrificiu. Oare ce mărturie la întregimea Fiului lui Dumnezeu se vede într-o lume de trupuri separate, oricât de mult ar sta el mărturie pentru adevăr? Într-o lume de acest fel el este invizibil. Şi cântecul de unire şi iubire nu i se poate auzi nici el. Dar lui îi este dat să facă lumea să pălească în faţa cântecului său şi vederea lui să înlocuiască ochii trupului.
5. Cei ce vor să vadă mărturiile pentru adevăr în locul celor pentru iluzie nu cer decât să vadă în lume un scop care să îi dea noimă şi înţeles. Fără funcţia ta specială, lumea aceasta nu are pentru tine niciun înţeles. Dar poate să devină un tezaur la fel de bogat şi de nelimitat cum este Cerul însuşi. Aici nu trece nicio clipă în care să nu se poată vedea sfinţenia fratelui tău, pentru a suplini nelimitat fiece strop şi fiece fărâmă de fericire pe care ţi-o aloci.
6. Poţi pierde din vedere unitatea, dar nu îi poţi sacrifica realitatea. Şi nu poţi pierde ce vrei să sacrifici, nici nu Îl poţi opri pe Spiritul Sfânt de la sarcina pe care o are să îţi arate că nimic nu s-a pierdut. Ascultă, aşadar, cântecul ce ţi-l îngână fratele, şi lasă lumea să pălească, şi ia odihna pe care ţi-o oferă mărturia lui de partea păcii. Dar să nu îl judeci, căci nu vei auzi cântecul propriei tale eliberări, nici nu vei vedea ce i-e dat să dovedească tocmai ca să vezi şi tu şi să te bucuri cu el. Nu fă din sfinţenia lui un sacrificiu închinat credinţei tale în păcat. Odată cu inocenţa lui, ţi-o sacrifici pe a ta, şi mori de fiecare dată când vezi în el un păcat pentru care merită să moară.
7. În fiecare clipă însă poţi să renaşti şi ţi se poate da din nou viaţă. Sfinţenia lui îţi dă viaţă - ţie, care nu poţi să mori, pentru că nepăcătoşenia lui Îi este cunoscută lui Dumnezeu, şi nu poate fi sacrificată de tine, după cum nici lumina din tine nu poate să fie stinsă din cauză că nu o vede el. Tu, care ai vrea să faci un sacrificiu de viaţă, şi să îţi pui ochii şi urechile să stea mărturie pentru moartea lui Dumnezeu şi a Fiului Său sfânt, să nu crezi că ai puterea să faci din Ei ceva ce Dumnezeu nu I-a voit să fie. În Cer, Fiul lui Dumnezeu nu e întemniţat într-un trup, nici nu e un sacrificiu închinat, în solitudine, păcatului. Iar el, precum este în Cer trebuie să fie de-a pururi şi pretutindeni. E veşnic acelaşi. Renăscut în fiecare clipă, neatins de timp şi ferit de atingerea oricărui sacrificiu de viaţă sau de moarte. Căci nu a făcut nici una, nici alta, şi numai una i-a fost dată de Cel Ce ştie că darurile Lui nu pot fi nici sacrificate, nici pierdute.
8. Dreptatea lui Dumnezeu se lasă cu blândeţe asupra Fiului Său şi îl fereşte de toată nedreptatea cu care îl năpăstuieşte lumea. Se poate oare să faci o realitate din păcatele lui şi să sacrifici Voia Tatălui în ce îl priveşte? Nu îl condamna văzându-l în închisoarea găunoasă în care se vede el. E funcţia ta specială să te asiguri că uşa se deschide, ca să iasă, să se răsfrângă asupra ta şi să îţi dea înapoi darul libertăţii primindu-l de la tine. Care e funcţia specială a Spiritului Sfânt, dacă nu aceea de a-l elibera pe sfântul Fiu al lui Dumnezeu din închisoarea pe care şi-a făcut-o să se ferească de dreptate? Se poate oare ca funcţia ta să fie o sarcină despărţită şi separată de a Lui?
„A COURSE IN MIRACLES”
