1. Acesta e un curs de miracole. Ca atare, legile vindecării trebuie înţelese înainte de-a se putea realiza scopul acestui curs. Să reexaminăm principiile pe care le-am parcurs şi să le aranjăm într-un mod care rezumă tot ce trebuie să aibă loc ca vindecarea să fie posibilă. Căci, de îndată ce e posibilă, ea trebuie să aibă loc.
2. Toată boala provine din separare. Când se neagă separarea, ea dispare. Căci dispare de îndată ce s-a vindecat ideea ce a adus-o, şi sănătatea mintală i-a luat locul. Boala şi păcatul sunt considerate consecinţă şi cauză, într-o relaţie ce se vrea neconştientizată, atent ferită de lumina raţiunii.
3. Vinovăţia cere pedeapsă şi i se îndeplineşte rugămintea. Nu în adevăr, ci în lumea umbrelor şi a iluziilor clădită pe păcat. Fiul lui Dumnezeu a perceput ce-a vrut să vadă, căci percepţia e o dorinţă împlinită. Percepţia se schimbă, fiind făcută să ia locul cunoaşterii neschimbătoare. Dar adevărul e neschimbător. Nu poate să fie perceput, ci numai cunoscut. Ce e perceput ia multe forme, dar niciuna nu are înţeles. Adus la adevăr, lipsa lui de sens e foarte evidentă. Ţinut separat de adevăr, pare să aibă înţeles şi realitate.
4. Legile percepţiei sunt opusul adevărului, iar ce e adevărat despre cunoaştere nu e adevărat despre ce e separat de el. Dar Dumnezeu a dat un răspuns lumii bolii, care se aplică tuturor formelor ei. Răspunsul lui Dumnezeu e veşnic, deşi funcţionează în timp, unde e nevoie de el. Dar, din moment ce este al lui Dumnezeu, legile timpului nu afectează felul în care funcţionează. Răspunsul lui Dumnezeu este în lumea aceasta, dar nu face parte din ea. Căci e real şi îşi are locul unde trebuie să fie toată realitatea. Ideile nu îşi părăsesc sursa, iar efectele lor doar par să fie separate de ele. Ideile aparţin minţii. Ce e proiectat în afară şi pare exterior minţii nu e deloc în afară, ci este un efect produs de ce e înăuntru, şi nu şi-a părăsit sursa.
5. Răspunsul lui Dumnezeu stă unde trebuie să fie credinţa în păcat, căci numai acolo efectele ei pot fi complet desfăcute şi fără cauză. Legile percepţiei trebuie inversate pentru că sunt inversul legilor adevărului. Legile adevărului vor fi mereu adevărate şi nu pot fi inversate; dar pot fi văzute cu susul în jos. Iar lucrul acesta trebuie corectat acolo unde îşi are locul iluzia inversării.
6. E imposibil ca o iluzie să fie mai puţin accesibilă adevărului decât celelalte. Dar e posibil să dai unora dintre ele o valoare mai mare şi să fii mai puţin dispus să le oferi adevărului pentru ajutor şi vindecare. Iluziile nu au pic de adevăr în ele. Dar unele par mai adevărate decât altele, deşi e clar că aşa ceva nu are sens. O ierarhie a iluziilor poate să reflecte preferinţa, nu şi realitatea. Ce legătură are preferinţa cu adevărul? Iluziile sunt iluzii şi sunt false. Preferinţa ta nu le dă nicio realitate. Niciuna nu e nicidecum adevărată, şi toate trebuie să cedeze cu aceeaşi uşurinţă la răspunsul dat de Dumnezeu la toate. Voia lui Dumnezeu e Una. Şi orice dorinţă ce pare să contrazică Voia Lui nu are temei în adevăr.
7. Păcatul nu este greşeală, căci trece de corecţie, în imposibilitate. Însă convingerea că are realitate a făcut unele greşeli să pară pe veci lipsite de speranţa vindecării şi un motiv de condamnare veşnică la iad. Dacă ar fi aşa, Cerului i s-ar opune propriul lui opus, ca el de real. Voia lui Dumnezeu ar fi împărţită atunci în două, şi toată creaţia ar fi supusă legilor celor două puteri opuse, până ce Dumnezeu Îşi pierde răbdarea, dezbină lumea şi Îşi îndreaptă atacul asupra Lui Însuşi. Aşa Şi-a pierdut Mintea, declarând că păcatul I-a furat realitatea şi I-a adus Iubirea, în sfârşit, sub călcâiul răzbunării. Pentru un tablou atât de dement te poţi aştepta la o apărare dementă, dar ea nu poate stabili că tabloul trebuie să fie adevărat.
8. Nimic nu dă înţeles unde înţeles nici nu există. Iar adevărul nu are nevoie de apărare pentru a-l face adevărat. Iluziile nu au martori, nici efecte. Cine le vede se amăgeşte doar. Iertarea e singura funcţie aici, servind la aducerea bucuriei pe care o refuză lumea aceasta fiecărui aspect al Fiului lui Dumnezeu în care s-a crezut că domneşte păcatul. Poate că nu vezi rolul pe care îl joacă iertarea în încetarea morţii şi a tuturor convingerilor ivite din pâclele vinovăţiei. Păcatele sunt convingeri pe care le aşezi între fratele tău şi tine. Ele te limitează la un timp şi la un loc, şi îţi dau un spaţiu mic, iar lui, alt spaţiu mic. Această separare e simbolizată, în percepţia ta, de un trup care e clar un lucru separat şi distinct. Dar ce reprezintă acest simbol nu e decât dorinţa ta de-a fi un lucru distinct şi separat.
9. Iertarea înlătură ce stă între fratele tău şi tine. Este dorinţa de a fi unit cu el, nu separat de el. O numim „dorinţă" pentru că mai concepe alte opţiuni şi nu a depăşit încă lumea opţiunilor cu totul. Şi totuşi, e o dorinţă aliniată cu starea Cerului şi neopusă Voii lui Dumnezeu. Deşi nu îţi dă nici pe departe moştenirea ta deplină, ea înlătură obstacolele pe care le-ai ridicat între Cerul unde te afli, şi disponibilitatea de-a recunoaşte unde eşti şi ce eşti. Faptele sunt neschimbate. Dar faptele pot fi negate şi pot fi, aşadar, necunoscute, deşi au fost cunoscute înainte de a fi negate.
10. Mântuirea, desăvârşită şi deplină, nu îţi cere decât o mică dorinţă ca ceea ce e adevărat să fie adevărat; puţină disponibilitate să nu vezi ce nu există; un mic suspin care să îţi exprime preferinţa pentru Cer, şi nu pentru lumea aceasta pe care par să o domine moartea şi devastarea. Ca răspuns voios, creaţia se va ivi în tine, să înlocuiască lumea pe care o vezi cu Cerul, desăvârşit şi deplin. Ce e iertarea, dacă nu disponibilitatea ca adevărul să fie adevărat? Ce poate rămâne nevindecat şi desprins de o unitate ce conţine în ea toate lucrurile? Nu există păcat. Şi fiece miracol e posibil în clipa în care Fiul lui Dumnezeu percepe că dorinţele lui şi Voia lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.
11. Care e Voia lui Dumnezeu? Voia Lui este ca Fiul Lui să aibă tot. Şi I-a garantat lucrul acesta atunci când l-a creat ca tot. E imposibil să se piardă ceva, dacă ce ai este ce eşti. Acesta e miracolul prin care creaţia a devenit funcţia ta, împărtăşind-o cu Dumnezeu. Ea nu se înţelege separat de El şi, de aceea, nu are înţeles în lumea aceasta. Aici, Fiul lui Dumnezeu nu cere prea mult, ci mult prea puţin. Ar vrea să îşi sacrifice propria identitate cu totul, ca să găsească o mică comoară doar a lui. Şi nu o poate face fără o senzaţie de izolare, de pierdere şi de singurătate. Aceasta e comoara pe care a căutat să o găsească. Şi nu poate decât să îi fie frică de ea. Să fie frica oare o comoară? Poate incertitudinea să fie ceea ce vrei? Sau este o greşeală despre voia ta şi ce eşti de fapt?
12. Să vedem care este greşeala, ca să poată fi corectată, nu protejată. Păcatul e convingerea că atacul poate fi proiectat în afara minţii în care a apărut convingerea. Aici, convingerea fermă că ideile îşi pot părăsi sursa capătă realitate şi înţeles. Iar lumea păcatului şi a sacrificiului apare din această greşeală. Lumea aceasta e o încercare de-a-ţi dovedi inocenţa în timp ce cultivi atacul. Eşecul ei constă în faptul că te mai simţi vinovat, deşi nu înţelegi de ce. Efectele se văd separate de sursa lor, şi pare să îţi fie imposibil să le controlezi sau previi. Ce se ţine astfel separat nu se poate uni niciodată.
13. Cauza şi efectul sunt un tot unitar, nu două lucruri separate. Dumnezeu voieşte să înveţi ce a fost mereu adevărat: că te-a creat parte din El şi că asta trebuie să mai fie adevărat pentru că ideile nu îşi părăsesc sursa. Iată care e legea creaţiei: fiece idee pe care o concepe mintea nu face decât să îi sporească abundenţa şi niciodată nu i-o scade. Asta e la fel de adevărat pentru ce doreşte în deşert, cât şi pentru ce voieşte cu adevărat, căci mintea poate dori să fie indusă în eroare, dar nu poate face să fie ce nu e. Iar să crezi că ideile îşi pot părăsi sursa înseamnă să inviţi iluziile să fie adevărate, fără succes. Căci succesul nu va fi posibil niciodată în încercările de a-l induce în eroare pe Fiul lui Dumnezeu.
14. Miracolul este posibil când cauza şi consecinţa sunt reunite, şi nu ţinute separat. Vindecarea efectului fără a vindeca şi cauza poate doar să mute efectele la alte forme. Aşa ceva nu ar elibera. Fiul lui Dumnezeu nu s-ar putea mulţumi vreodată cu nimic mai prejos de deplina lui mântuire şi scăpare de vinovăţie. Căci, altfel, continuă să îşi ceară un sacrificiu, negând că îi aparţine totul, nelimitat de niciun fel de pierdere. Un mic sacrificiu are exact aceleaşi efecte ca întreaga idee de sacrificiu. Dacă pierderea e posibilă sub orice formă, atunci Fiul lui Dumnezeu e făcut să fie incomplet şi nu el însuşi. Şi nu va ajunge nici să se cunoască, nici să îşi recunoască voia. S-a lepădat de Tatăl lui şi de el însuşi, şi şi-a făcut din Amândoi nişte duşmani nesuferiţi.
15. Iluziile servesc scopului pentru care au fost făcute. Şi din scopul lor ele derivă orice înţeles par să aibă. Dumnezeu a dat tuturor iluziilor ce s-au făcut un alt scop care justifică un miracol, indiferent ce formă au luat. În fiece miracol stă toată vindecarea, căci Dumnezeu le-a răspuns la toate ca la una. Şi ce e una pentru El precis este totuna. De crezi că ce este totuna este diferit, te induci doar în eroare. Ce Dumnezeu consideră că este una va fi pe vecie una, şi nu ceva separat. Împărăţia Lui este unită: aşa a fost creată şi aşa va fi întotdeauna.
16. Miracolul doar îţi invocă Numele străvechi, pe care îl vei recunoaşte pentru că adevărul e în memoria ta. Iar fratele tău invocă acest Nume spre eliberarea lui şi a ta. Cerul se răsfrânge asupra Fiului lui Dumnezeu. Nu îl refuza pe Fiul Lui, ca să poţi fi eliberat. Fiul lui Dumnezeu renaşte în fiecare clipă până alege să nu mai moară. În fiece dorinţă de-a răni, alege moartea în loc de ce îi voieşte Tatăl lui. Dar fiecare clipă îi oferă viaţă pentru că Tatăl lui voieşte ca el să trăiască.
17. Numai în răstignire e pusă izbăvirea, căci nu e nevoie de vindecare unde nu e nici durere, nici suferinţă. Iertarea este răspunsul la orice fel de atac. Aşa se lipseşte atacul de efecte şi se răspunde urii în numele iubirii. Ţie, cui ţi s-a dat să îl mântuieşti pe Fiul lui Dumnezeu de răstignire, iad şi moarte, toată slava de-a pururi! Căci ai puterea să Îi mântuieşti Fiul pentru că aşa a voit Tatăl lui. Şi în mâinile tale stă toată mântuirea, să fie oferită şi primită ca tot unitar.
18. Să foloseşti puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu aşa cum vrea să fie folosită e doar ceva firesc. Nu este arogant să fii cum te-a creat El, nici să foloseşti ce-a dat ca răspuns la toate erorile Fiului Său, să îl elibereze. Dar este arogant să te lepezi de puterea ce ţi-a dat-o El şi să alegi o mică dorinţă fără sens în loc de ce voieşte El. Darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu este nelimitat. Nu există împrejurare la care să nu poată răspunde, nici problemă care să nu se rezolve în lumina lui plină de har.
19. Stai în pace, unde te vrea Dumnezeu. Şi fii mijlocul prin care fratele tău găseşte pacea în care ţi se împlinesc dorinţele. Laolaltă, să aducem binecuvântare lumii păcatului şi morţii. Căci ce ne poate mântui pe fiecare ne poate mântui pe toţi. Nu există nicio diferenţă între Fiii lui Dumnezeu. Unitatea pe care o neagă specialitatea îi va mântui pe toţi, căci ce e una nu poate avea specialitate. Şi totul aparţine fiecăruia din ei. Nicio dorinţă nu stă între un frate şi ai lui. A lua de la unul înseamnă a-i văduvi pe toţi. Şi totuşi, a binecuvânta şi unul singur înseamnă a-i binecuvânta pe toţi ca tot unitar.
20. Străvechiu-ţi Nume aparţine tuturor, după cum şi al lor îţi aparţine ţie. Invocă numele fratelui tău şi Dumnezeu va răspunde, căci Îl invoci pe El. Ar putea oare să refuze să răspundă, când le-a răspuns deja tuturor celor ce Îl invocă? Un miracol nu poate face nicio schimbare. Dar poate face din ce a fost adevărat mereu ceva recunoscut de cei ce nu îl cunosc; şi, prin intermediul acestui mic dar de adevăr, lăsat să fie doar ce este, i se permite Fiului lui Dumnezeu să fie şi el ce e, şi întregii creaţii eliberate i se permite să invoce Numele lui Dumnezeu ca tot unitar.
„A COURSE IN MIRACLES”
