1. Amintirea lui Dumnezeu vine într-o minte liniştită. Nu poate să vină unde e conflict, căci o minte ce se războieşte cu ea însăşi nu îşi aminteşte veşnica blândeţe. Mijloacele războiului nu sunt mijloacele păcii, şi nu de iubire vor să îşi amintească cei cărora le place să se războiască. Războiul este imposibil dacă nu nutreşti credinţa în victorie. Existenţa conflictului în tine presupune, negreşit, credinţa că eul are puterea de a fi victorios. Altfel, de ce te-ai identifica tocmai cu el? Îţi dai seama, fireşte, că eul se războieşte cu Dumnezeu. Cert e că nu are duşman. Dar la fel de certă îi este şi credinţa fixă că are un duşman pe care trebuie să îl învingă şi că va reuşi.
2. Nu îţi dai seama că un război cu tine însuţi ar fi un război contra lui Dumnezeu? E de conceput victoria? Şi, dacă ar fi, e o victorie pe care să o vrei? Moartea lui Dumnezeu, dacă ar fi cu putinţă, ar fi moartea ta. E asta o victorie? Eul se îndreaptă tot mereu în marş forţat spre propria-i înfrângere, căci crede că un triumf asupra ta e cu putinţă. Iar Dumnezeu gândeşte altfel. Ăsta nu e un război, ci doar convingerea nebună că voia lui Dumnezeu poate fi atacată şi răsturnată. Poţi să te identifici cu convingerea aceasta, dar nu va fi nicicând decât o nebunie. Iar frica va domni în nebunie şi va părea să fi înlocuit iubirea acolo. Iată scopul conflictului. Iar, pentru cei ce îl cred posibil, mijloacele par reale.
3. Fii sigur că e cu neputinţă să se întâlnească vreodată Dumnezeu şi eul, sau tu şi eul. Păreţi doar că vă întâlniţi şi că vă încheiaţi ciudatele alianţe pe baze ce nu au înţeles. Căci convingerile voastre converg asupra trupului, casa aleasă a eului, pe care o crezi a ta. Vă întâlniţi la o greşeală; o eroare în modul în care te apreciezi. Eul se uneşte cu propria ta iluzie de sine, pe care o împărtăşeşti cu el. Şi totuşi, iluziile nu se pot uni. Ele sunt acelaşi lucru: nimic. Unirea lor constă în lipsa lor de substanţă, două fiind la fel de lipsite de înţeles ca una sau ca o mie. Nimic fiind, eul se uneşte cu nimic. Victoria pe care o urmăreşte e la fel de lipsită de înţeles ca el însuşi.
4. Frate, războiul cu tine însuţi e pe sfârşite. Sfârşitul călătoriei e pe tărâmul păcii. Nu ai vrea să accepţi acum pacea care ţi s-a oferit aici? Acest „duşman" cu care te-ai luptat cum te-ai lupta cu un intrus în pacea ta se transformă aici, sub ochii tăi, în dătătorul păcii tale. „Duşmanul" tău a fost Însuşi Dumnezeu, Căruia conflictul, triumful şi atacul de orice fel Îi sunt total necunoscute. El te iubeşte cu desăvârşire, total şi de-a pururi. Fiul lui Dumnezeu în război cu Creatorul lui e o situaţie la fel de ridicolă ca natura urlând la vânt, cu mânie, şi declarându-i că nu mai face parte din ea. Poate oare natura să stabilească acest lucru şi să îl facă adevărat? Şi nu e la latitudinea ta să spui ce să facă parte din tine şi ce să rămână pe dinafară.
5. Războiul cu tine însuţi a fost purtat pentru a-l învăţa pe Fiul lui Dumnezeu că nu e el însuşi şi că nu e Fiul Tatălui său. În vederea acestui scop, amintirea Tatălui său trebuie dată uitării. Ea e uitată în viaţa trupului şi, dacă crezi că eşti un trup, vei crede că ai dat-o uitării. Dar adevărul nu poate uita de sine niciodată, şi nu ai uitat ce eşti. Doar propria ta iluzie de sine, o dorinţă bizară de-a înfrânge ce eşti, nu îşi mai aminteşte.
6. Războiul cu tine însuţi nu e decât lupta dintre două iluzii, chinuindu-se să se diferenţieze una de cealaltă, în convingerea că cea care învinge va fi adevărată. Nu există conflict între ele şi adevăr.
Şi nu sunt nici diferite una de cealaltă. Amândouă sunt neadevărate. Aşa că nu contează ce formă iau. Ce le-a făcut este dement, iar ele rămân o parte din ce le-a făcut. Nebunia nu prezintă nicio primejdie pentru realitate, şi nici nu are influenţă asupra ei. Iluziile nu pot înfrânge adevărul, nici nu îl pot ameninţa cumva. Iar realitatea pe care o neagă ele nu face parte din ele.
7. Ce îţi aminteşti face parte din tine. Căci trebuie să fii cum te-a creat Dumnezeu. Adevărul nu se luptă cu iluziile, şi nici iluziile nu se luptă cu adevărul. Iluziile se bat numai între ele. Fragmentate fiind, ele fragmentează. Dar adevărul e indivizibil şi depăşeşte cu mult mica lor rază de acţiune. Îţi vei aminti ce cunoşti când vei învăţa că nu poţi fi într-o stare de conflict. O iluzie de sine se poate lupta cu alta, dar războiul dintre două iluzii e o stare în care nu se întâmplă nimic. Nu există învingător, nici victorie. Iar adevărul rămâne radios, în afara oricărui conflict, neatins şi liniştit în pacea lui Dumnezeu.
8. Conflictul trebuie să fie intre două forţe. Nu poate să existe între o putere şi nimic. E cu neputinţă să ataci un lucru care să nu facă parte din tine. Şi, prin atacarea lui, îţi faci două iluzii de sine, una în conflict cu cealaltă. Iată ce se întâmplă de fiecare dată când priveşti altfel decât cu iubire ceva creat de Dumnezeu. Conflictul e înfricoşător pentru că reprezintă naşterea fricii. Dar ce se naşte din nimic nu poate dobândi realitate prin luptă. De ce ţi-ai umple lumea de conflicte cu tine însuţi? Lasă să ţi se desfacă toată această nebunie şi îndreaptă-te în pace spre amintirea lui Dumnezeu, care se mai răsfrânge încă în mintea ta liniştită.
9. Vezi cum dispare conflictul de iluzii când e adus la adevăr! Căci pare real doar cât e văzut ca un război între adevăruri conflictuale, învingătorul urmând să fie mai adevărat, mai real, şi biruitorul iluziei mai puţin reale, devenită iluzie prin înfrângere. În felul acesta, conflictul este modul de-a alege între două iluzii, una urmând să fie încoronată ca reală, iar cealaltă urmând să fie înfrântă şi dispreţuită. Aici Tatăl nu va fi nicicând reamintit. Şi totuşi, nicio iluzie nu Îi poate invada casa şi nu Îl poate izgoni din ce iubeşte El de-a pururi. Şi ce iubeşte El este de-a pururi într-o stare de linişte şi pace pentru că este casa Lui.
10. Tu, care eşti preaiubitul Lui, nu eşti o iluzie, fiind la fel de adevărat şi sfânt ca El. Statornicia certitudinii tale în privinţa Lui şi a ta Vă serveşte drept casă la Amândoi, Care locuiţi împreună, nedespărţiţi, ca unitate. Deschide uşa preasfintei Sale case şi lasă iertarea să şteargă orice urmă a credinţei în păcat ce ÎI ţine fără adăpost pe Dumnezeu şi, odată cu El, pe Fiul Său. Nu eşti străin în casa lui Dumnezeu. Primeşte-ţi fratele în casa în care l-a pus Dumnezeu, în seninătate şi pace, şi în care locuieşte cu el. Iluziile nu îşi au locul unde stă iubirea, ocrotindu-te de tot ce nu e adevărat. Stai într-o pace la fel de neţărmurită ca a Creatorului ei, iar celor ce vor să îşi amintească de El li s-a dat totul. Spiritul Sfânt veghează asupra casei Sale, sigur că pacea ei nu poate fi tulburată niciodată.
11. Cum poate locul de odihnă al lui Dumnezeu să se atace singur, căutând să Îl înfrângă pe Cel Ce locuieşte în el? Gândeşte-te ce se întâmplă când casa lui Dumnezeu decide să se perceapă dezbinată. Altarul dispare, lumina păleşte, iar templul Celui Sfânt devine o casă a păcatului. Şi nu se amintesc decât iluziile. Iluziile pot fi în conflict pentru că formele lor sunt diferite. Şi se luptă doar ca să poată stabili care formă e adevărată.
12. Iluziile întâlnesc iluzii, iar adevărul se întâlneşte pe el. Întâlnirea dintre iluzii duce la război. Pacea, privindu-se pe sine, se extinde. Războiul e condiţia în care frica se naşte, creşte şi căută să domine. Pacea e starea în care iubirea stă şi caută să se împărtăşească. Conflictul şi pacea se opun unul altuia. Unde stă unul, celălalt nu poate fi; unde merge unul, celălalt dispare. Aşa se estompează amintirea lui Dumnezeu în minţile care au devenit câmpul de luptă al iluziilor. Şi totuşi, ea străluceşte, dincolo de acest război fără noimă, gata să fie reamintită când treci de partea păcii.
Convingerile ireconciliabile -„A COURSE IN MIRACLES”
