Starea de nepăcătoşenie
1. Starea de nepăcătoşenie este, pur şi simplu, următoarea: toată dorinţa de-a ataca a dispărut, aşa că nu există niciun motiv de a-l percepe pe Fiul lui Dumnezeu altfel de cum este. Nevoia de vinovăţie dispare pentru că nu are niciun scop şi nu are înţeles fără obiectivul păcatului. Atacul şi păcatul sunt legate ca o singură iluzie, fiecare dintre ele fiind cauza, ţelul şi justificatorul celuilalt. Fiecare dintre ele e lipsit de înţeles de unul singur, dar pare să îşi tragă un înţeles din celălalt. Fiecare dintre ele depinde de celălalt pentru indiferent ce sens pare să aibă. Şi nimeni nu ar putea să creadă într-unul dacă celălalt nu ar fi adevărul, căci fiecare dintre ele atestă veridicitatea neîndoioasă a celuilalt.
2. Atacul îţi face un duşman din Cristos şi, odată cu El, din Dumnezeu. Nu e normal să te temi cu asemenea „duşmani"? Şi nu e normal să te temi de tine însuţi? Căci te-ai rănit pe tine însuţi şi ţi-ai făcut un „duşman" din Sinele tău. Iar acum eşti nevoit să crezi că tu nu eşti tu, ci ceva străin de tine şi „altceva", un „ceva" de temut, nu de iubit. Cine ar ataca un lucru pe care îl percepe a fi întru totul inocent? Şi cine, din cauză că doreşte să atace, poate să nu se socotească vinovat dacă îşi menţine dorinţa, în timp ce vrea inocenţă? Căci cine ar putea să îl vadă pe Fiul lui Dumnezeu ca inocent, şi să îi dorească moartea? Cristos stă în faţa ta de fiecare dată când îţi priveşti fratele. Nu a dispărut din cauză că ţi-ai închis ochii. Dar ce e de văzut când îţi cauţi Mântuitorul, văzându-L cu ochi ce nu văd?
3. Nu pe Cristos Îl vezi privind în acest fel. Ci pe „duşman", confundat cu Cristos. Şi îl urăşti din cauză că nu e de văzut niciun păcat în el. Şi nu îi auzi chemarea rugătoare - neschimbată ca şi conţinut, indiferent în ce formă se face chemarea - să te uneşti cu el şi să te alături inocenţei şi păcii sale. Şi totuşi, sub ţipetele fără noimă ale eului, aceasta e chemarea pe care i-a dat-o Dumnezeu, să auzi în el Chemarea pe care ţi-o adresează El şi să răspunzi restituindu-I lui Dumnezeu ce Îi aparţine.
4. Fiul lui Dumnezeu îţi cere doar atât: să îi restitui ce i se cuvine, ca să poţi împărtăşi cu el lucrul respectiv. De unii singuri, nu îl aveţi nicicare. Aşa că trebuie să vă rămână inutil la amândoi. Împreună, vă va da la fiecare în parte aceeaşi putere de a-l mântui pe celălalt şi de-a se mântui odată cu celălalt. Iertat de tine, mântuitorul tău îţi oferă mântuire. Condamnat de tine, el îţi oferă moarte. În fiecare nu vezi decât reflecţia a ceea ce alegi să fie pentru tine. Dacă decizi în defavoarea funcţiei ce îi revine - singura pe care o are în realitate -, îl lipseşti de toată bucuria pe care ar fi găsit-o dacă ar fi îndeplinit rolul dat de Dumnezeu. Dar să nu crezi că Cerul e pierdut doar pentru el. Şi nici nu poate fi redobândit decât dacă îi arăţi fratelui, prin tine, cum, ca să îl poţi găsi, mergând alăturea de el.
5. Nu e un sacrificiu să fie mântuit, căci, prin libertatea lui, ţi-o vei dobândi pe a ta. A lăsa să se îndeplinească funcţia lui e doar mijlocul prin care laşi să se îndeplinească a ta. Aşa te îndrepţi spre Cer sau iad, dar nu de unul singur. Cât de frumoasă va fi nepăcătoşenia lui când o vei percepe! Şi cât de mare va fi bucuria ta când va fi liber să îţi ofere darul văzului pe care i l-a dat Dumnezeu pentru tine! Are nevoie de un singur lucru: să îi îngădui libertatea de-a împlini sarcina ce i-a dat-o Dumnezeu. Ţine minte doar atât: ce face el, faci tu, cu el odată. Şi, cum îl vezi pe el, aşa defineşti funcţia pe care o va avea pentru tine, până nu îl vezi altfel şi nu îl laşi să fie ceea ce Dumnezeu l-a însărcinat să îţi fie.
6. Vizavi de ura de sine de care poate da dovadă Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu e socotit lipsit de puterea de-a mântui de chinul iadului ceea ce a creat. Dar, în iubirea de sine de care dă dovadă Fiul, Dumnezeu e liber să lase să se facă Voia Sa. În fratele tău vezi reprezentarea a ceea ce crezi că trebuie să fie Voia lui Dumnezeu pentru tine. Iertând, vei înţelege Iubirea Lui faţă de tine; atacând, vei crede că El te urăşte, socotind că Cerul trebuie să fie iad. Mai priveşte-ţi o dată fratele, nu fără înţelegerea că el e drumul spre Cer sau spre iad, după cum îl percepi. Nu uita însă că rolul pe care i-l dai lui ţi-l dai ţie, şi vei urma drumul pe care i l-ai indicat lui pentru că e modul în care te-ai judecat pe tine.
„A COURSE IN MIRACLES”
