1. „Legile" haosului pot fi aduse la lumină, dar nu pot fi înţelese niciodată. Legile haotice nu au cum să aibă înţeles, ele depăşind, de aceea, sfera raţiunii. Ele par însă un obstacol în calea raţiunii şi a adevărului. Să le examinăm atunci cu calm, ca să putem privi dincolo de ele, înţelegând ce sunt, şi nu ce vor să susţină că sunt. E esenţial să se înţeleagă la ce servesc, pentru că scopul lor e tocmai acela de-a lipsi de înţeles şi de-a ataca adevărul. Iată legile ce guvernează lumea pe care ai făcut-o. Şi totuşi, ele nu guvernează nimic şi nu e nevoie să fie încălcate, ci doar examinate şi depăşite.
2. Prima lege haotică spune că adevărul e altul pentru fiecare. Ca toate aceste principii, acesta susţine că fiecare e separat, având un alt set de gânduri care îl distinge de ceilalţi. Acest principiu rezultă din credinţa că există o ierarhie a iluziilor: unele sunt mai valoroase, şi deci adevărate. Fiecare şi-o stabileşte singur şi o face să fie adevărată prin atacul pe care îl întreprinde asupra valorilor altuia. Iar acesta e îndreptăţit pentru că valorile diferă, iar cei ce le deţin par să fie diferiţi, şi deci duşmani.
3. Gândeşte-te cum pare acest principiu să contrazică primul principiu al miracolelor. Căci acesta stabileşte grade de adevăr printre iluzii, făcându-le pe unele să pară mai greu de depăşit decât altele. Dacă s-ar realiza că toate sunt acelaşi lucru, la fel de neadevărat, ar fi uşor să se înţeleagă că miracolele se aplică la toate. Greşelile de orice fel pot fi corectate pentru că sunt neadevărate. Când se aduc la adevăr, şi nu una la alta, ele dispar pur şi simplu. Nicio parte a nimicului nu poate rezista la adevăr mai mult decât alta.
4. A doua lege a haosului - scumpă tuturor celor ce adoră păcatul - spune că fiecare trebuie să păcătuiască, meritând deci să fie atacat şi să moară. Acest principiu, strâns corelat cu primul, cere ca greşelile să impună pedeapsă, nu corecţie. Căci distrugerea celui ce comite greşeala îl scoate în afara corecţiei şi a iertării. Ce a făcut este interpretat astfel ca o sentinţă irevocabilă pe care şi-o dă singur şi pe care Dumnezeu Însuşi nu are puterea să o curme. Păcatul nu poate fi iertat, fiind convingerea că Fiul lui Dumnezeu poate face greşeli pentru care propria lui distrugere devine inevitabilă.
5. Gândeşte-te ce efecte pare să aibă aceasta asupra relaţiei dintre Tată şi Fiu. Ei par acum imposibil de reunificat. Căci Unul trebuie condamnat mereu - de Celălalt. Sunt diferiţi acum, şi duşmani, iar relaţia Lor e una de opoziţie, tot aşa cum aspectele separate ale Fiului se întâlnesc doar ca să intre în conflict, nu ca să se unească. Unul devine slab, iar celălalt puternic prin înfrângerea lui. Iar frica de Dumnezeu şi de celălalt pare acum rezonabilă, căpătând realitate prin ce şi-a făcut Fiul lui Dumnezeu atât lui însuşi, cât şi Creatorului său.
6. Aroganţa pe care se sprijină legile haosului nu ar putea fi mai evidentă decât reiese de aici. Iată un principiu care vrea să definească ce trebuie să fie Creatorul realităţii, ce trebuie să gândească şi să creadă, şi cum trebuie să reacţioneze în urma convingerilor pe care le are. Nici măcar nu se consideră necesar să fie întrebat dacă e adevărat ce s-a stabilit că ar crede. Fiul Lui I-o poate spune, iar El are de ales între a-l crede pe cuvânt sau a Se înşela. Ajungem astfel direct la cea de-a treia convingere absurdă, ce pare să facă din haos ceva etern. Căci, dacă Dumnezeu nu poate să Se înşele, El trebuie să accepte convingerile de sine ale Fiului Său şi să îl urască din pricina lor.
7. Vezi cum se întăreşte frica de Dumnezeu prin al treilea principiu. Acum ţi-e imposibil să Îl chemi când suferi să te ajute. Căci a devenit acum „duşmanul" Care ţi-a provocat suferinţa, la Care e inutil să apelezi. Nici mântuirea nu mai poate sta în Fiu, ale cărui aspecte par să se lupte cu El fiecare în parte, iar atacul lor pare a fi îndreptăţit. Iar conflictul devine acum inevitabil, dincolo de ajutorul lui Dumnezeu. Căci mântuirea trebuie să rămână imposibilă acum, pentru că Mântuitorul tău a devenit duşmanul tău.
8. Nu poate să existe nici eliberare, nici scăpare, ispăşirea devine, aşadar, un mit, iar Voia lui Dumnezeu e răzbunarea, nu iertarea. De unde încep toate acestea nu se întrezăreşte ajutor care să poată izbuti. Rezultatul poate fi numai distrugerea. Şi Dumnezeu Însuşi pare să ţină cu ea, pentru a-Şi înfrânge Fiul. Să nu crezi cumva că eul îţi va da posibilitatea să găseşti o cale de-a scăpa de ce vrea el. Aceasta este funcţia acestui curs, care nu pune preţ pe ce preţuieşte eul.
9. Eul pune preţ doar pe ce ia. Ajungem astfel la cea de-a patra lege a haosului, care, dacă sunt acceptate celelalte, trebuie să fie adevărată. Această lege aparentă este convingerea că ai ce ai luat. Potrivit acesteia, paguba altuia devine câştigul tău, şi nu recunoşti astfel că nu poţi lua decât de la tine însuţi. Dar toate celelalte legi trebuie să ducă aici. Căci duşmanii nu îşi dau de bunăvoie unul altuia, nici nu caută să împărtăşească lucrurile pe care pun preţ. Iar lucrul pe care ţi-l refuză duşmanii precis merită să îl ai, pentru că îl ţin ascuns de privirea ta.
10. De aici se văd reieşind toate mecanismele nebuniei: „duşmanul" întărit prin ascunderea moştenirii preţioase care ar trebui să îţi revină ţie; poziţia şi atacul tău îndreptăţite pentru ce nu ţi s-a dat; şi paguba inevitabilă pe care trebuie să o sufere duşmanul, ca să te salvezi tu. Aşa îşi declară „nevinovăţia" cei ce se simt vinovaţi. Dacă nu ar fi forţaţi să înceapă acest atac mârşav de purtarea lipsită de scrupule a duşmanului, ar reacţiona numai cu bunătate. Dar, într-o lume nemiloasă, cei plini de bunătate nu pot supravieţui, aşa că trebuie să ia, căci altfel li se ia.
11. A mai rămas acum o întrebare vagă, „nelămurită", la care nu s-a răspuns până acum. Ce e lucrul acesta preţios, acest mărgăritar de mare preţ, comoara aceasta tăinuită şi secretă ce trebuie smulsă cu furie îndreptăţită de la acest duşman viclean ce te-a trădat? Trebuie să fie ceva ce vrei să ai, dar nu ai găsit nicicând, iar acum „înţelegi" de ce nu l-ai găsit. Căci ţi l-a luat acest duşman şi ţi l-a ascuns unde nu te gândeşti să cauţi. L-a ascuns în trupul lui, făcând din el paravanul vinovăţiei lui, ascunzătoarea lucrului ce îţi aparţine ţie. Acum trupul lui trebuie distrus şi sacrificat, să ai ce îţi aparţine ţie. Faptul că te-a trădat cere ca el să moară ca tu să poţi trăi. Şi ataci doar în legitimă apărare.
12. Dar ce anume vrei de îi necesită moartea? Poţi oare să fii sigur că ţi-e îndreptăţit atacul ucigaş dacă nu ştii la ce serveşte? Aici îţi sare „într-ajutor" un ultim principiu al haosului. Potrivit acestuia, există un substitut pentru iubire. Iată vraja care îţi va lecui toată durerea, factorul lipsă din nebunia ta, care o face „sănătoasă" la minte. Iată de ce trebuie să ataci. Iată ce îţi îndreptăţeşte răzbunarea. Priveşte, dezvăluit, darul secret al eului, smuls din trupul fratelui tău, în care a fost ascuns din răutate şi ură faţă de cel căruia îi aparţine darul. El vrea să te lipsească de elementul secret care ar da sens vieţii tale. Substitutul iubirii, născut din duşmănia pe care o simţi faţă de fratele tău, trebuie să fie mântuirea. Ea nu are substitut şi nu există decât una. Şi toate relaţiile tale nu au alt scop decât acela de-a o captura şi de-a ţi-o însuşi.
13. Posesiunea ta nu va fi deplină niciodată, iar fratele tău nu îşi va înceta niciodată atacul asupra ta, pentru ce i-ai furat. Nici Dumnezeu nu Îşi va curma răzbunarea faţă de amândoi, căci, în nebunia Lui, trebuie să aibă acest substitut pentru iubire şi să vă ucidă pe amândoi. Tu, care te simţi pe teren solid şi sănătos la minte, într-o lume în care poate fi găsit un înţeles, ia aminte: acestea sunt legile pe care pare să se sprijine „sănătatea" ta mintală. Acestea sunt principiile care fac terenul de sub picioarele tale să pară solid. Şi tocmai aici cauţi un înţeles. Acestea sunt legile pe care le-ai făcut pentru mântuirea ta. Ele ţin pe loc substitutul pentru Cer pe care îl preferi. Acesta este scopul lor; de aceea au fost făcute. Nu are rost să întrebi ce înseamnă ele. Este evident. Mijloacele nebuniei trebuie să fie demente. Oare eşti la fel de sigur că îţi dai seama că obiectivul este nebunia?
14. Nimeni nu vrea nebunie, nici nu se agaţă de propria-i nebunie dacă vede că asta e. Ce protejează nebunia este convingerea că e adevărată. Funcţia demenţei e aceea de-a înlocui adevărul. Ea trebuie văzută ca adevăr pentru a fi crezută. Iar, dacă este adevărul, atunci opusul ei, care era înainte adevărul, trebuie să fie acum nebunia. O asemenea inversare, complet sucită - în care nebunia e
sănătate mintală; iluziile, adevăr; atacul, un act de bunătate; ura, iubire; şi omorul, binecuvântare - e obiectivul în slujba căruia se pun legile haosului. Iată mijloacele prin care legile lui Dumnezeu par să fie inversate. Aici, legile păcatului par să ţină iubirea captivă şi să lase păcatul să scape.
15. Acestea nu par a fi obiectivele haosului, căci, în urma marii inversări, par a fi legile ordinii. Cum ar putea să fie altfel? Haosul e anarhie şi nu are legi. Pentru a fi crezute, pretinsele lui legi trebuie percepute a fi reale. Obiectivul lor, nebunia, trebuie văzută ca sănătate mintală. Iar frica, cu buze ca leşia şi ochi nevăzători, orbită şi înspăimântătoare la vedere, e înălţată pe tronul iubirii, muribunda ei cuceritoare, substitutul ei, mântuitoarea de mântuire. Legile fricii fac moartea să pară atât de frumoasă! Mulţumeşte-i eroinei înălţate pe tronul iubirii, care l-a mântuit pe Fiul lui Dumnezeu pentru frică şi moarte!
16. Şi totuşi, cum e posibil ca asemenea legi să poată fi crezute? Există un mecanism ciudat care face să fie posibil. Şi nu ne este nefamiliar; am mai văzut de multe ori cum pare să funcţioneze. De fapt, nu funcţionează, dar în vise, unde în rolurile principale joacă numai nişte umbre, pare cât se poate de puternic. Niciuneia dintre legile haosului nu i s-ar da crezare dacă nu s-ar pune accent pe formă şi nu s-ar neglija conţinutul. Niciunul dintre cei ce cred în veridicitatea vreuneia dintre aceste legi nu vede ce spune legea respectivă. Unele forme pe care le adoptă par să aibă înţeles; atâta tot.
17. Cum pot unele forme de omor să nu însemne moarte? Poate oare un atac, sub orice formă, să însemne iubire? Ce formă de condamnare e o binecuvântare? Cine îşi găseşte mântuirea lipsindu-şi de putere mântuitorul? Nu te lăsa amăgit de forma atacului îndreptat asupra lui. Nu poţi urmări să îi faci rău, şi să te mântuieşti pe tine. Cine se poate feri de atac atacându-se singur? Ce importanţă poate să aibă forma pe care o ia această nebunie? El e o judecată ce se zădărniceşte singură, condamnând ce spune că vrea să mântuiască. Să nu te laşi amăgit când nebunia ia o formă pe care o crezi atrăgătoare. Ce e hotărât să te distrugă nu ţi-e prieten.
18. Tu susţii sus şi tare - şi socoteşti că e adevărat - că nici nu crezi aceste legi fără noimă, nici nu ţii cont de ele. Şi, uitându-te la ce afirmă, nu pot să fie de crezut. Frate, le crezi totuşi. Căci altfel cum le-ai mai percepe forma, cu un astfel de conţinut? Se poate justifica vreuna dintre aceste forme? Şi totuşi, le crezi datorită formei pe care o adoptă, şi nu recunoşti conţinutul. Acesta nu se schimbă niciodată. Poţi oare să îi pictezi buze trandafirii unui schelet, să îl îmbraci cu farmec, să îl răsfeţi, să îl dezmierzi, şi să îl trezeşti la viaţă? Şi poţi oare să te mulţumeşti cu iluzia că eşti în viaţă?
19. Nu există viaţă în afara Cerului. Unde Dumnezeu a creat viaţă, trebuie să fie viaţă. În orice stare separată de Cer, viaţa e o iluzie. În cazul cel mai bun, ea pare a fi ca viaţa; în cel mai rău, ca moartea. Dar ambele sunt judecăţi asupra nevieţii, la fel de neconforme cu realitatea şi de lipsite de înţeles. Viaţa în afara Cerului e cu neputinţă, iar ce nu e în Cer nu este nicăieri. În afara Cerului stă numai conflictul de iluzii: fără noimă, imposibil şi în afara oricărei raţiuni; şi totuşi, perceput ca o barieră veşnică în calea Cerului. Iluziile nu sunt decât forme. Conţinutul lor nu e nicicând adevărat.
20. Legile haosului guvernează toate iluziile. Formele lor intră în conflict, făcând să pară posibilă preţuirea unora mai mult decât a altora. Dar fiecare dintre ele se bazează la fel de sigur ca şi celelalte pe convingerea că legile haosului sunt legile ordinii. Fiecare dintre ele susţine total aceste legi, oferind o mărturie certă că legile acestea sunt adevărate. Formele de atac ce par mai blânde nu aduc o mărturie mai incertă, nici rezultate mai incerte. E un lucru cert că iluziile vor provoca frică datorită convingerilor pe care le implică, şi nu datorită formei lor. Iar lipsa credinţei în iubire, sub orice formă, e o dovadă că haosul este o realitate.
21. Din convingerea cu care crezi în păcat trebuie să rezulte credinţa în haos. Şi tocmai pentru că rezultă pare a fi o concluzie logică, un pas valid într-o gândire ordonată. Paşii care duc la haos rezultă frumos unul dintr-altul de la bun început. Fiecare e o formă diferită în progresia inversării adevărului, înaintând tot mai adânc în spaimă şi ducând tot mai departe de adevăr. Să nu crezi că un pas e mai mic decât un altul, nici că revenirea după unul este mai uşoară. Întreaga coborâre din Cer e cuprinsă în fiecare pas. Şi, unde începe gândirea ta, tot acolo trebuie să şi sfârşească.
22. Frate, nu fă niciun pas în jos, spre iad. Pentru că, odată ce ai făcut un singur pas, nu vei recunoaşte ceilalţi paşi drept ceea ce sunt. Iar ei vor urma cu siguranţă. Atacul, sub orice formă, ţi-a pus piciorul pe şirul sucit de trepte ce duce din Cer. În fiecare clipă însă toate acestea pot fi desfăcute. Cum poţi să ştii dacă ai ales treptele ce duc la Cer sau drumul care duce în iad? Foarte simplu. Cum te simţi? E pace în conştienţa ta? Eşti sigur în ce parte să o iei? Şi eşti convins că obiectivul Cerului poate fi atins? Dacă nu, mergi de unul singur. Cere-I, aşadar, Prietenului tău să ţi se alăture şi să îţi dea certitudinea direcţiei în care o iei.
„A COURSE IN MIRACLES”
