1. Spiritul Sfânt poate folosi tot ce Îi dai pentru mântuirea ta. Dar nu poate folosi ce nu Îi dai, pentru că nu îţi poate lua ceva fără să fii dispus să îl dai. Căci, de ţi l-ar lua, ai crede că ţi l-a smuls în ciuda voii tale. Aşa că nu ai învăţa că este voia ta să fii fără acel ceva. Nu e nevoie să fii total dispus să I-l dai, pentru că - dacă ai putea fi - nu ai avea nevoie de El. Dar are nevoie de un lucru: să preferi să ţi-l ia El decât să îl ţii doar pentru tine, şi să recunoşti că nu poţi şti ce nu îi aduce pierderi nimănui. Doar atât trebuie să adaugi la ideea că nimenea nu poate pierde ca să câştigi tu. Şi nimic mai mult.
2. Iată singurul principiu de care are nevoie mântuirea. Şi nu e necesar să îţi pui în el o credinţă puternică, fermă şi neatacată de toate convingerile ce i se opun. Nu ai o loialitate fixă. Dar ţine minte că de mântuire nu au nevoie mântuiţii. Nu eşti chemat să faci ce i s-ar părea imposibil unuia încă certat cu el însuşi. Ai puţină credinţă că înţelepciunea poate fi găsită într-o asemenea stare mentală. Dar fii recunoscător că nu ţi se cere decât puţină credinţă. Ce altceva le mai rămâne celor ce continuă să creadă în păcat, dacă nu puţină credinţă? Ce pot să ştie ei de Cer şi de dreptatea mântuiţilor?
3. Există un fel de dreptate în mântuire de care lumea nu ştie nimic. Pentru lume, dreptatea şi răzbunarea sunt acelaşi lucru, căci păcătoşii văd dreptatea doar ca pedeapsa lor, îndurată poate de altcineva, dar de neevitat. Legile păcatului reclamă o victimă. Contează prea puţin cine să fie. Dar preţul trebuie să fie moartea şi trebuie plătit. Asta nu e dreptate, ci demenţă. Dar cum s-ar putea defini dreptatea fără demenţă acolo unde iubirea înseamnă ură, iar moartea e considerată victorie şi triumf asupra veşniciei, eternităţii şi vieţii?
4. Tu, care nu ştii de dreptate, poţi totuşi să întrebi şi să înveţi răspunsul. Dreptatea le priveşte pe toate la fel. Nu e drept ca unuia să îi lipsească pentru că altul are. Căci ar fi o răzbunare indiferent ce formă ia. Dreptatea nu cere sacrificiu, căci orice sacrificiu se face ca păcatul să fie salvat şi păstrat. E o plată oferită pentru costul păcatului, dar nu costul total. Restul se ia de la altul şi se pune alături de mica ta plată, să „ispăşească" pentru tot ce vrei să ţii şi să nu laşi. Aşa eşti văzut ca victimă doar în parte, altcuiva revenindu-i partea cu mult mai mare. Şi, în costul total, cu cât e a lui mai mare, cu atât e mai mică a ta. Iar dreptatea, oarbă fiind, e satisfăcută să fie plătită, necontând de către cine.
5. Poate asta oare să fie dreptate? Dumnezeu nu ştie de aşa ceva. Dar ştie într-adevăr ce e dreptatea, chiar foarte bine. Căci El este total imparţial cu toţi. Răzbunarea e străină de Mintea lui Dumnezeu din cauză că El ştie ce e dreptatea. Să fii drept înseamnă să fii imparţial, nu răzbunător. Imparţialitatea şi răzbunarea sunt imposibile, căci se contrazic una pe alta şi îşi neagă reciproc realitatea. E imposibil să împărtăşeşti dreptatea Spiritului Sfânt cu o minte ce poate concepe specialitatea. Dar cum poate El să fie drept dacă e în stare să condamne un păcătos pentru nelegiuiri pe care nu le-a săvârşit, dar crede că le-a săvârşit? Şi unde ar fi dreptatea dacă El le-ar cere celor obsedaţi de ideea pedepsei să o lepede, fără niciun ajutor, şi să o perceapă neadevărată?
6. Celor ce mai cred că păcatul are înţeles le e extrem de greu să înţeleagă dreptatea Spiritului Sfânt. Precis cred că El le împărtăşeşte confuzia şi că nu poate evita răzbunarea pe care trebuie să o reclame modul în care concep ei dreptatea. Aşa că se tem de Spiritul Sfânt şi percep în El „mânia" lui Dumnezeu. Şi nu pot avea încredere că nu îi va ucide cu fulgere smulse din „focurile" Cerului chiar de Mâna mânioasă a lui Dumnezeu. Ei chiar cred că Cerul e iadul şi chiar se tem de iubire. Şi îi cuprinde o suspiciune adâncă şi fiorul rece al fricii când li se spune că nu au păcătuit nicicând. Lumea lor depinde de stabilitatea păcatului. Şi percep „ameninţarea" din partea a ceea ce Dumnezeu ştie a fi dreptate ca pe ceva mai distructiv pentru ei şi lumea lor decât răzbunarea, pe care o înţeleg şi o iubesc.
7. Aşa ajung să creadă că pierderea păcatului e un blestem. Şi fug de Spiritul Sfânt de parcă ar fi un mesager din iad, trimis de sus, cu perfidie şi cu viclenie, să le aplice răzbunarea lui Dumnezeu, deghizat în izbăvitor şi prieten. Ce altceva ar putea El să fie pentru ei decât un diavol, îmbrăcat în mantia unui înger, să îi inducă în eroare? Şi ce altă portiţă de scăpare are pentru ei decât o intrare în iad care pare să aducă a poarta Cerului?
8. Dreptatea însă nu îi poate pedepsi pe cei ce cer pedeapsă, dar au un Judecător Care ştie că, în adevăr, ei sunt cu totul inocenţi. Potrivit dreptăţii, El trebuie să îi elibereze şi să le dea toată cinstirea pe care o merită şi pe care şi-au refuzat-o din cauză că nu sunt drepţi şi nu pot să înţeleagă că sunt inocenţi. Iubirea nu e ceva de înţeles pentru păcătoşi datorită convingerii lor că dreptatea e desprinsă de iubire şi că reprezintă altceva. Aşa că iubirea este percepută slabă, iar răzbunarea puternică. Pentru că iubirea a pierdut când a părăsit-o judecata şi e prea slaba să mântuiască de pedeapsă. Dar răzbunarea fără iubire s-a întărit în urma separării şi distanţării de iubire. Şi ce altceva mai poate ajuta şi mântui acum decât răzbunarea, în timp ce iubirea stă firavă de o parte, cu mâini neputincioase, lipsită de dreptate şi vitalitate, şi fără puterea de a mântui?
9. Ce poate cere Iubirea de la tine, care crezi că toate acestea sunt adevărate? Ar putea El oare, cu dreptate şi iubire, să creadă în confuzia ta că ai multe de dat? Nu ţi se cere să te încrezi în El până în pânzele albe. Nu mai mult decât ce vezi că îţi oferă El şi recunoşti că nu ţi-ai putea da tu. În Propria dreptate a lui Dumnezeu, El recunoaşte tot ce meriţi, dar înţelege, deopotrivă, că e ceva ce nu poţi accepta pentru tine însuţi. Funcţia Lui specială e aceea de-a-ţi acorda darurile meritate de cei inocenţi. Şi fiecare dar pe care îl accepţi Îi aduce bucurie atât Lui, cât şi ţie. El ştie că Cerul se îmbogăţeşte cu fiecare dar pe care îl accepţi. Iar Dumnezeu jubilează când Fiul Său primeşte ceea ce dreptatea iubitoare ştie că i se cuvine. Căci iubirea şi dreptatea nu sunt diferite. Deoarece sunt acelaşi lucru, milostivirea stă de-a dreapta lui Dumnezeu şi îi dă Fiului lui Dumnezeu puterea de-a se ierta de păcat.
10. Celui ce merită totul, cum poate să i se refuze ceva? Căci ar fi o nedreptate şi ar fi chiar incorect faţă de toată sfinţenia care este în el, oricât de mult ar putea să nu o recunoască. Dumnezeu nu ştie de nedreptate. El nu ar permite ca Fiul Lui să fie judecat de cei ce îi urmăresc moartea şi nu pot nicidecum să îi vadă valoarea. Ce martori cinstiţi ar putea chema să vorbească în favoarea lui? Şi cine ar veni să pledeze pentru el, şi nu împotriva vieţii sale? Nicio dreptate nu i s-ar da de către tine. Dar Dumnezeu S-a asigurat că i se va face dreptate Fiului pe care îl iubeşte şi pe care vrea să îl ferească de toată nedreptatea pe care ai putea încerca să i-o oferi, crezând că răzbunarea e ceea ce i se cuvine.
11. Aşa cum specialităţii nu îi pasă cine plăteşte preţul păcatului, atâta timp cât e plătit, tot aşa şi Spiritul Sfânt nu ţine cont cine priveşte inocenţa în final, atâta timp cât e văzută şi recunoscută. Căci e de ajuns un singur martor, dacă vede cu adevărat. Simpla dreptate nu cere mai mult. Spiritul Sfânt îl întreabă pe fiecare dacă vrea să fie martorul respectiv, ca dreptatea să poată reveni la iubire şi acolo să fie satisfăcută. Fiecare funcţie specială alocată de El nu e decât pentru un scop: ca fiecare să înveţe că iubirea şi dreptatea nu sunt separate. Şi că ambele se întăresc unindu-se. Fără iubire, dreptatea e ştirbită şi slabă. Iar iubirea fără dreptate e cu neputinţă. Căci iubirea e dreaptă şi nu poate pedepsi fără cauză. Ce cauză ar putea îndreptăţi un atac asupra celor inocenţi? Aşadar, iubirea corectează greşelile cu dreptate, şi nu cu răzbunare. Căci aşa ceva ar fi o nedreptate la adresa inocenţei.
12. Poţi fi un martor desăvârşit al puterii iubirii şi dreptăţii, dacă înţelegi că e imposibil ca Fiul lui Dumnezeu să merite răzbunare. Nu e nevoie să percepi, în fiecare împrejurare, adevărul acestui lucru. Şi nu e nevoie nici să te bizui pe experienţa ta în lume, care nu e decât umbrele tuturor lucrurilor ce se întâmplă de fapt înăuntrul tău. Înţelegerea de care ai nevoie nu vine de la tine, ci de la un Sine mai mare, atât de mare şi de sfânt încât nu Se poate îndoi de inocenţa Sa. Funcţia ta specială e o chemare adresată Lui, să îţi surâdă ţie, a cărui nepăcătoşenie o împărtăşeşte. Înţelegerea Lui va fi a ta. Şi aşa se va îndeplini funcţia specială a Spiritului Sfânt. Fiul lui Dumnezeu a găsit un martor la nepăcătoşenia sa, şi nu la păcatele sale. Ce puţin trebuie să Îi dai Spiritului Sfânt ca să ţi se poată da simpla dreptate!
13. Fără nepărtinire, nu există dreptate. Cum poate specialitatea să fie dreaptă? Să nu judeci pentru că nu poţi, nu pentru că eşti şi tu un păcătos nenorocit. Cum pot specialii să înţeleagă cu adevărat că dreptatea e aceeaşi pentru fiecare? Să iei de la unul pentru a-i da altuia trebuie să fie o nedreptate faţă de amândoi, din moment ce sunt egali în percepţia Spiritului Sfânt. Tatăl lor le-a dat la amândoi aceeaşi moştenire. Cine vrea să aibă mai mult sau mai puţin nu îşi dă seama că are totul. Şi nu poate să judece ce trebuie să i se cuvină altuia, pentru că se crede văduvit. Aşa că trebuie să fie invidios şi să încerce să ia de la cel pe care îl judecă. Nu e nepărtinitor şi nu poate vedea imparţial drepturile altuia din cauză că i-au rămas obscure propriile-i drepturi.
14. Ai dreptul la tot universul; la pace desăvârşită, la izbăvire deplină de toate efectele păcatului şi la viaţă veşnică, voioasă şi deplină în toate privinţele, după cum i-a stabilit-o Dumnezeu Fiului Său preasfânt. E singura dreptate pe care o cunoaşte Cerul şi tot ce aduce pe pământ Spiritul Sfânt. Funcţia ta specială îţi arată că, în afara dreptăţii desăvârşite, nimic altceva nu e în stare să izbândească pentru tine. Şi eşti ferit de toate formele de răzbunare. Lumea induce în eroare, dar nu poate înlocui dreptatea lui Dumnezeu cu o versiune de-a ei. Căci numai iubirea este dreaptă, şi numai ea poate percepe ceea ce dreptatea trebuie să îi acorde Fiului lui Dumnezeu. Lasă iubirea să decidă, şi nu te teme niciodată că tu, în lipsa ta de justeţe, te vei lipsi de ce ţi-a acordat dreptatea lui Dumnezeu.
„A COURSE IN MIRACLES”
