Punctul de întâlnire
1. Cu câtă îndârjire apără cei legaţi de lumea aceasta specialitatea pe care o vor pe post de adevăr! Pentru fiecare în parte, dorinţa proprie e lege şi i se supune. Nu îi refuză specialităţii proprii nimic din ce îi cere ea. Nu îi neagă lucrului iubit nimic din ce îi este necesar. Şi nu aude altă Voce cât îi vorbeşte ea. Niciun efort nu e prea mare, niciun cost prea ridicat, niciun preţ prea scump să îi scape specialitatea de cel mai mic şi mai mărunt atac, de îndoiala şuşotită, de sugestia ameninţării, de orice în afara celei mai profunde reverenţe. Acesta este fiul tău, iubit de tine aşa cum eşti şi tu de Tatăl tău. Ea stă însă în locul creaţiilor tale, care sunt fiul tău, ca să împărtăşeşti Paternitatea Tatălui, în loc să I-o răpeşti. Ce e acest fiu pe care l-ai făcut să îţi ţină loc de putere? Ce e această odraslă a pământului asupra căreia reverşi atâta dragoste? Ce e această parodie a creaţiei dumnezeieşti care ia locul alor tale? Şi unde sunt ele acum, când gazda lui Dumnezeu şi-a găsit un alt fiu pe care îl preferă lor?
2. Amintirea lui Dumnezeu nu străluceşte singură. Ce e în fratele tău conţine în continuare creaţia întreagă, tot ce a fost creat şi ce creează, ce s-a născut şi ce e încă nenăscut, ce e încă în viitor sau pare că a şi trecut. Ce e în el e imuabil, şi imuabilitatea ta se recunoaşte adeverind-o pe a lui. Sfinţenia din tine îi aparţine lui. Şi, în el văzând-o, îţi revine ţie. Tot omagiul pe care l-ai adus specialităţii îi aparţine lui şi îţi revine astfel ţie. Toată dragostea şi grija, straşnica protecţie, neîncetata consideraţie, profunda solicitudine, convingerea intensă că acesta eşti tu - îi aparţin lui. Din ce i-ai dat specialităţii, nu e nimic ce să nu îi revină lui. Şi, din ce îi revine lui, nu e nimic ce să nu îţi revină ţie.
3. Cum poţi să îţi cunoşti valoarea cât timp te revendică, în schimb, specialitatea? Cum poţi să nu îţi cunoşti valoarea în sfinţenia lui? Nu căuta să îţi faci un adevăr din specialitate, căci, dacă ar fi adevărul, chiar ai fi pierdut. Fii, mai degrabă, recunoscător că ţi-e dat să vezi sfinţenia fratelui tău pentru că ea este adevărul. Şi ce e adevărat în el trebuie să fie la fel de adevărat în tine.
4. Întreabă-te următorul lucru: poţi tu să protejezi mintea? Trupul, da, puţin, şi nu de timp, ci temporar. Şi, oricât de mult ai crede că salvezi, răneşti de fapt. Pentru ce l-ai salva? Căci în această opţiune îi stau, deopotrivă, binele şi răul. Salvează-l pentru paradă, ca momeală să mai prindă un peşte, să îţi adăpostească specialitatea mai stilat sau să îţi încadreze ura într-o ramă de drăgălăşenie, şi îl condamni la distrugere şi moarte. Iar, dacă vezi scopul acesta într-al fratelui tău, aşa o să îl condamni pe al tău. Încadrează-ţi fratele, mai degrabă, într-o ramă de sfinţenie, ca adevărul să se poată răsfrânge asupra lui şi să te ferească de distrugere pe tine.
5. Tatăl ocroteşte ce a creat. Ideile false făcute de tine nu pot atinge ce-a fost creat de El, pentru că nu a fost creat de tine. Nu lăsa să te înspăimânte închipuirile tale prosteşti. Ce e nemuritor nu poate fi atacat; ce e numai temporar nu are efecte. Are înţeles numai scopul pe care îl vezi în fiecare lucru şi, dacă acesta e adevărat, siguranţa lui e asigurată. Altminteri, nu are scop şi nu serveşte drept mijloc pentru nimic. Orice lucru perceput ca mijloc pentru adevăr împărtăşeşte sfinţenia acestuia şi stă în lumină la fel de sigur ca adevărul însuşi. Iar lumina aceea nu se va stinge când mijlocul nu va mai fi.
Scopul lui sfânt l-a făcut nemuritor, punând încă o lumină în Cer, unde creaţiile tale recunosc un dar de la tine, un semn că nu le-ai uitat.
6. Testul pentru tot ce este pe pământ e, pur şi simplu, următorul: „La ce serveşte?" Răspunsul face din fiecare lucru ceea ce este pentru tine. De la sine, nu are înţeles, dar poţi să îi dai realitate, potrivit scopului în slujba căruia te pui. Aici nu eşti decât un mijloc, alături de acesta. Dumnezeu este şi Mijloc, şi Scop. În Cer, mijlocul şi scopul sunt una, şi una cu El. Aceasta e starea de adevărată creaţie, care nu se află în timp, ci în eternitate. Nimănui de aici nu i se poate descrie. Şi nu există niciun mod de-a învăţa ce înseamnă această stare. Şi nu se va înţelege până nu treci de învăţare la Ce e Dat; până nu reclădeşti o casă sfântă pentru creaţiile tale.
7. Cine cocreează cu Tatăl trebuie să aibă un Fiu. Dar Fiul acesta trebuie să fi fost creat precum El Însuşi. O fiinţă perfectă, atotcuprinzătoare şi atotcuprinsă, la care nu mai e nimic de adăugat şi de la care nu s-a luat nimic; nenăscută din dimensiune, timp sau loc, neconstrânsă de niciun fel de limite sau incertitudini. Aici, mijlocul şi scopul se îmbină într-un tot unitar, un tot fără sfârşit. Toate acestea sunt adevărate, şi totuşi, nu au înţeles pentru cine mai are, în memorie, o singură lecţie neînvăţată, un singur gând cu scop încă incert, o singură dorinţă cu ţintă împărţită.
8. Cursul acesta nu încearcă să predea ce nu se poate învăţa cu uşurinţă. Materia pe care o parcurge nu te depăşeşte, atâta doar că ce e al tău îţi va parveni atuncea când eşti gata. Aici, mijlocul şi scopul sunt separate pentru că aşa au fost făcute şi percepute. Aşa că le abordăm ca şi cum aşa ar fi. E esenţial să ţii minte că toată percepţia e încă răsturnată până nu i se înţelege scopul. Percepţia nu pare a fi un mijloc. Iată de ce ţi-e greu să înţelegi chiar întru totul în ce măsură trebuie să depindă de scopul pe care i-l atribui. Percepţia pare să te înveţe ce vezi. Dar nu face decât să ateste ce ai învăţat-o tu. Ea e reprezentarea exterioară a unei dorinţe; o imagine pe care ai dorit-o adevărată.
9. Priveşte-te, şi vei vedea un trup. Priveşte trupul acesta într-o altă lumină, şi o să arate altfel, iar, fără lumină, pare să dispară. Dar eşti încredinţat că există pentru că îl mai poţi pipăi cu mâinile şi poţi să auzi cum se mişcă. Iată chipul celui care vrei să fii. E tocmai mijlocul prin care dorinţa ta devine realitate. El îţi dă ochii cu care îl priveşti, mâinile cu care îl pipăi şi urechile cu care asculţi sunetele pe care le scoate. El îţi demonstrează propria lui realitate.
10. Aşa devine trupul o teorie a fiinţei tale, fără să aducă dovezi din afara sa şi fără să întrevadă vreo portiţă de scăpare. Văzut prin proprii lui ochi, cursul pe care îl urmează este sigur. Creşte şi se ofileşte, înfloreşte şi moare. Şi nu te poţi concepe separat de el. Îl consideri păcătos şi îi urăşti faptele, judecându-l ceva rău. Şi totuşi, specialitatea ta îţi şopteşte: „Acesta este fiul meu cel iubit, întru carele am binevoit". Aşa devine „fiul" mijlocul pus în slujba scopului „tatălui" său. Nu identic, nici măcar similar, dar totuşi un mijloc de a-i oferi „tatălui" ce vrea. Iată cum e parodiată creaţia lui Dumnezeu. Căci, aşa cum crearea Fiului Său I-a adus bucurie şi a stat mărturie pentru Iubirea Sa şi I-a împărtăşit scopul, tot aşa şi trupul depune mărturie pentru ideea care l-a făcut, şi vorbeşte în favoarea realităţii şi veridicităţii acesteia.
11. Şi aşa s-au făcut doi fii, care par să cutreiere pământul acesta, fără punct de întâlnire şi fără să se regăsească. Pe unul îl percepi în afara ta, propriul tău fiu iubit. Celălalt, Fiul Tatălui său, şade înăuntru, în fratele tău, ca şi în tine. Diferenţa dintre ei nu constă în felul cum arată, nici în direcţia în care se îndreaptă şi nici măcar în faptele ce le săvârşesc. Ci în scopul lor diferit. Iar acesta îi uneşte cu semenii lor şi îi separă pe fiecare de toate aspectele cu scop diferit. Fiul lui Dumnezeu reţine Voia Tatălui său. Fiul omului percepe o voie străină şi doreşte ca ea să se facă. Prin urmare, percepţia lui se pune în slujba dorinţei sale, dându-i aparenţe de adevăr. Şi totuşi, percepţia poate fi pusă în slujba altui scop. Nu e legată de specialitate decât prin alegerea ta. Şi ţi-e dat să alegi altfel şi să foloseşti percepţia într-alt scop. Şi ce vezi va servi bine acestui scop şi îţi va dovedi propria-i realitate.
„A COURSE IN MIRACLES”
