Specialitate versus nepăcătoşenie
1. Specialitatea e o lipsă de încredere în toţi, cu excepţia ta. Credinţa ţi-e investită numai în tine. Restul devine duşmanul tău: temut şi atacat, mortal şi periculos, mult urât şi vrednic doar de distrugere. Orice blândeţe îţi oferă ea nu e decât o amăgire, dar ura ei este reală. În pericol să fie distrusă, ea trebuie să ucidă şi eşti mânat să o ucizi tu mai întâi. Iată atracţia vinovăţiei. Aici se întronează moartea mântuitor; răstignirea e acum izbăvire, iar mântuirea nu poate să însemne decât distrugerea lumii, cu excepţia ta.
2. Care ar putea fi scopul trupului, dacă nu specialitatea? Şi tocmai ea îl face fragil şi neputincios când e vorba să se apere. A fost conceput să te facă fragil şi neputincios pe tine. Obiectivul separării este blestemul de care suferă. Dar trupurile nu au obiectiv. Scopul îi aparţine minţii. Iar minţile se pot schimba după cum doresc. Nu pot schimba ce sunt şi nu îşi pot schimba toate însuşirile. Dar scopul pe care îl au poate fi schimbat, iar stările trupeşti trebuie să se schimbe în consecinţă. De la sine, trupul nu poate face nimic. Vezi în el un mijloc de-a răni, şi e rănit. Vezi în el un mijloc de a vindeca, şi este vindecat.
3. Nu te poţi răni decât pe tine însuţi. Am repetat-o deseori, dar e un lucru încă greu de priceput. Minţilor absorbite de specialitate le e cu neputinţă să priceapă. Dar, celor ce doresc să vindece, şi nu să atace, le este cât se poate de evident. Scopul atacului este în minte şi efectele lui se resimt doar acolo unde este. Iar mintea nu e limitată şi, de aceea, un scop dăunător trebuie să rănească mintea în ansamblu. Pentru specialitate, nimic nu poate fi mai lipsit de sens. Iar, pentru miracole, nimic nu poate avea mai mult sens. Căci miracolele nu sunt decât o schimbare a scopului de la a răni la a vindeca. E adevărat că această reorientare a scopului „pune în pericol" specialitatea, dar numai în sensul că toate iluziile sunt „ameninţate" de adevăr. În faţa lui, ele nu vor sta în picioare. Dar ce consolare ai putut găsi în ele vreodată, de vrei să Îi refuzi Tatălui tău darul ce ţi-l cere, dându-li-l în schimb acestora? Dacă I-l dai Lui, universul e al tău. Dacă li-l oferi lor, niciun dar nu îţi poate fi înapoiat. Ce i-ai dat specialităţii te-a falimentat, lăsându-ţi tezaurul gol şi pustiu, cu uşa deschisă, poftind tot ce îţi tulbură pacea să intre şi să distrugă.
4. Am spus mai înainte să nu te gândeşti la mijloacele prin care se obţine mântuirea, nici la felul în care se atinge. Gândeşte-te însă - chiar foarte bine - dacă vrei cu adevărat să îţi vezi fratele lipsit de păcat. Pentru specialitate, răspunsul trebuie să fie „nu". Un frate nepăcătos e duşmanul ei, în timp ce păcatul, dacă ar fi posibil, i-ar fi prieten. Păcatul fratelui tău s-ar justifica atunci şi şi-ar acorda înţelesul pe care i-l neagă adevărul. Tot ce e real declară nepăcătoşenia fratelui tău. Tot ce e fals declară realitatea păcatelor lui. Dacă e păcătos, atunci realitatea ta nu e reală, ci doar un vis al specialităţii - ce durează o clipă, apoi e pulbere şi praf.
5. Nu apăra visul acesta fără sens, în care Dumnezeu e văduvit de ce iubeşte, iar tu rămâi nemântuit. Un singur lucru este cert în această lume schimbătoare, în realitate fără niciun înţeles: când pacea nu te însoţeşte întru totul şi suferi din pricina vreunei dureri de orice fel, ai văzut în propriu-ţi frate vreun păcat şi te-ai bucurat de ce ai crezut că vezi. Datorită păcatului acesta, propria-ţi specialitate a părut în siguranţă. Şi aşa, ai cruţat ce ţi-ai numit tu mântuitor şi l-ai răstignit pe cel ce ţi l-a dat Dumnezeu în schimb. Aşa că eşti legat cu el, căci una sunteţi, iar specialitatea e atât „duşmanul" lui, cât şi al tău.
„A COURSE IN MIRACLES”
