1. Suferinţa e un mod de-a scoate în evidenţă tot ce a făcut lumea ca să te rănească. Aici ţi se arată clar dementa versiune a mântuirii pe care o propune lumea. Ca într-un vis de pedepsire, în care visătorul nu e conştient ce a provocat atacul împotriva lui, se vede atacat pe nedrept şi de ceva ce nu e el însuşi. E victima acestui „altceva", a unui lucru din afara sa, pentru care nu are de ce să fie socotit responsabil. Precis e inocent, căci nu ştie ce face, ci numai ce i se face. Dar propriul lui atac asupra să rămâne evident, căci suferinţa el o simte. Şi nu poate scăpa, căci vede sursa suferinţei în afara sa.
2. Acum ţi se arată clar că poţi să scapi. Tot ce ţi se cere e să vezi problema aşa cum este, nu cum ai rânduit-o tu. Cum ar putea să existe un alt mod de-a soluţiona o problemă care este foarte simplă, dar care a fost umbrită de norii grei ai complicării, făcuţi să o ţină nerezolvată? Fără nori, problema va ieşi la lumină în toată simplitatea ei primară. Alegerea nu va fi dificilă, căci problema e absurdă când e percepută clar. Nimănui nu îi este greu să se decidă să lase o problemă simplă să fie rezolvată, dacă vede că îi face rău şi, totodată, că e foarte uşor de înlăturat.
3. „Raţionamentul" prin care se face lumea, pe care se sprijină şi prin care se menţine este, pur şi simplu, următorul: „Din cauza ta fac ce fac. Prezenţa ta îmi justifică mânia, iar tu exişti şi gândeşti separat de mine. Pe când tu ataci, eu nu pot să fiu decât inocent. Şi pricina din care sufăr e atacul tău." Nu e nimeni care să vadă acest „raţionament" exact aşa cum este, şi să nu poată observa că nu e logic şi că nu are noimă. Dar pare logic, pentru că lumea dă impresia că te răneşte. Şi îţi pare, de aceea, că nu e nevoie să treci dincolo de evident în ce priveşte cauza.
4. Dar nevoie sigur e. Scăparea lumii de la condamnare e o nevoie pe care cei aflaţi în lume o împărtăşesc. Şi totuşi, ei nu recunosc nevoia lor comună. Căci fiecare crede că, dacă îşi îndeplineşte rolul, condamnarea lumii se va opri asupra lui. Şi acesta crede că îi este rolul în izbăvirea ei. Răzbunarea trebuie să aibă o ţintă. Căci altfel, pumnalul răzbunătorului e în propria lui mână, îndreptat asupra lui. Şi trebuie să îl vadă în mâna altuia de vrea să fie victima unui atac neales de el. Aşa că îndură rănile făcute de un pumnal pe care nu îl ţine el.
5. Iată scopul lumii pe care o vede. Privită astfel, lumea furnizează mijloacele prin care pare să se împlinească acest scop. Mijloacele atestă scopul, dar nu sunt ele înseşi o cauză. Şi nici cauza nu se va schimba văzând-o separat, de efecte. Cauza produce efectele, care stau apoi mărturie pentru cauză, şi nu pentru ele înseşi. Priveşte atunci dincolo de efecte. Nu aici trebuie să fie cauza suferinţei şi a păcatului. Şi nu stărui asupra suferinţei şi a păcatului, căci nu sunt decât reflecţii ale cauzei lor.
6. Rolul pe care îl joci în salvarea lumii de la condamnare este propria ta scăpare. Nu uita că martorul la lumea răului nu poate vorbi decât pentru ceea ce a văzut nevoia răului în lume. Şi tocmai aici ţi s-a întrezărit vinovăţia pentru prima oară. Cu separarea de fratele tău a început primul tău atac asupra ta. Şi tocmai pentru asta stă mărturie lumea. Nu căuta altă cauză, nici nu te aştepta să îi vină desfacerea din rândurile nemaipomenitelor ei legiuni de martori. Ei îi susţin pretenţia la loialitatea ta. Nu în ceea ce ascunde adevărul ar trebui să cauţi ca să îl găseşti.
7. Martorii păcatului stau cu toţii într-un spaţiu mic. Aici vei găsi cauza perspectivei tale asupra lumii. La un moment dat, nu ţi-ai dat seama de cauza lucrurilor cu care pare să te năpăstuiască lumea, neinvitată şi nerugată. De un lucru ai fost sigur: vinovăţia ta nu s-a numărat printre cauzele multe ce ai perceput că îţi provoacă suferinţă şi durere. Şi în niciun caz nu le-ai cerut tu. Aşa s-au produs iluziile toate. Cel ce le face nu vede că le face el, şi atunci realitatea lor nu de el depinde. Cauza pe care o au e ceva total independent de el, iar ce vede este separat de mintea lui. El nu se poate îndoi de realitatea propriilor vise, căci nu vede rolul pe care îl joacă în făurirea lor şi în silinţa de-a le face să pară reale.
8. Nimeni nu se poate trezi dintr-un vis pe care lumea îl visează pentru el. El devine o parte din visul altcuiva. Nu poate opta să se trezească dintr-un vis nefăurit de el. Aşa că stă neputincios, victima unui vis conceput şi întreţinut de o minte separată. Cât de nepăsătoare trebuie să fie cu el această minte, la fel de neatentă la pacea şi la fericirea lui ca vremea sau ca timpul zilei. Ea nu îl iubeşte, ci îl distribuie, pe placul ei, în orice rol ce îi satisface visul. Atât de mică e valoarea lui, încât e doar o umbră mişcătoare, dansând, săltând de colo-colo, după voia unei intrigi fără sens, concepute în deşarta visare a lumii.
9. Acesta e singurul tablou pe care îl poţi vedea, unica alternativă pe care o poţi alege, cealaltă cauză posibilă dacă nu ai fi tu însuţi visătorul viselor tale. Şi pe aceasta o alegi dacă negi că mintea ta e locul unde stă cauza suferinţei. Să te bucuri că e acolo, căci, aşa, eşti singurul ce hotărăşte destinul tău în timp. Ţie îţi revine să alegi între o moarte dormită şi vise de rău, şi o trezire fericită şi bucuria vieţii.
10. Între ce ai putea să alegi, dacă nu între viaţă şi moarte, trezire şi somn, pace şi război, visele tale şi realitatea ta? Există riscul să crezi că moartea este pace, căci lumea echivalează trupul cu Sinele creat de Dumnezeu. Dar un lucru nu poate să fie niciodată opusul său. Iar moartea e opusul păcii, pentru că este opusul vieţii. Iar viaţa este pace. Trezeşte-te şi uită toate gândurile morţii, şi o să descoperi că ai pacea lui Dumnezeu. Dar, dacă ţi-e dat într-adevăr să alegi, atunci trebuie să vezi cauzele lucrurilor între care alegi exact aşa cum sunt şi unde sunt.
11. Ce alegeri se pot face între două stări, dintre care numai una se recunoaşte cu claritate? Cine poate fi liber să aleagă între două efecte, când numai unul se vede că depinde de el? Alegerea în
care ai de optat între un tine infim şi o lume enormă, cu vise diferite despre adevărul din tine, nu se va percepe niciodată ca o alegere onestă. Fisura dintre realitate şi vise nu e între visarea lumii şi ce visezi tu în secret. Ele formează un tot unitar. Visarea lumii nu e decât o parte din visul tău, pe care ai lepădat-o şi ai văzut-o de parcă ar fi începutul şi sfârşitul ei, deopotrivă. Dar de pornit a pornit-o visul tău secret, pe care nu îl percepi, deşi a cauzat partea pe care o vezi şi de realitatea căreia nu te îndoieşti. Cum te-ai putea îndoi de ea cât timp dormi şi visezi, în secret, că are o cauza reală?
12. Un frate separat de tine, un duşman străvechi, un ucigaş ce te pândeşte în noapte şi îţi urzeşte moartea, dar ţi-o plănuieşte lungă şi lentă; iată ce visezi. Dar dedesubtul acestui vis mai este unul, în care tu devii ucigaşul, duşmanul secret, devoratorul şi distrugătorul atât al fratelui tău, cât şi al lumii. Aici e cauza suferinţei, spaţiul dintre micile tale vise şi realitatea ta. Mica fisură pe care nici nu o vezi, locul în care s-au născut iluziile şi frica, momentul groazei şi al urii străvechi, clipa dezastrului, toate sunt aici. Aici e cauza irealităţii. Şi tot aici se va şi desface.
13. Tu eşti visătorul lumii viselor. Ea altă cauză nu are, şi nici nu va avea vreodată. Pe Fiul lui Dumnezeu nu l-a îngrozit decât un vis deşert, făcându-l să creadă că şi-a pierdut inocenţa, că şi-a negat Tatăl şi că s-a războit cu sine însuşi. Atât de înspăimântător e visul, atât de real în aparenţă, încât nu s-ar putea trezi la realitate fără sudoarea groazei şi un urlet de mortală frică, de nu i-ar preceda trezirea un vis mai blând, îngăduind minţii lui mai calme să întâmpine cu bucurie, nu cu teamă, Vocea ce îl îndeamnă drăgăstos să se trezească; un vis mai blând, în care suferinţa lui s-a vindecat şi fratele-i i-a fost prieten. Dumnezeu i-a voit o trezire blândă şi voioasă, şi i-a dat mijloace să se trezească fără frică.
14. Acceptă visul dat de El în locul visului tău. Nu e greu să schimbi un vis odată ce-ai recunoscut visătorul. Găseşte-ţi odihna în Spiritul Sfânt şi lasă visele Lui blânde să le înlocuiască pe cele pe care le-ai visat în groaza şi în frica morţii. El aduce vise de iertare, în care nu ai de ales între cine este ucigaşul şi cine să fie victima. În visele pe care le aduce El nu există nici omor, nici moarte. Visul vinovăţiei ţi se şterge din priviri, deşi ai ochii închişi. Un surâs a venit să îţi lumineze chipul adormit. Somnul ţi-e liniştit acum, căci acestea sunt vise fericite.
15. Visează-ţi cu gingăşie nepăcătosu-ţi frate, care cu tine se uneşte într-o inocenţă sfântă. Şi, din acest vis, Domnul Cerului Îşi va trezi El Însuşi preaiubitul Fiu. Visează faptele de bunătate ale fratelui tău, în loc să stărui asupra greşelilor lui în visele tale. Alege să îi visezi consideraţia, în loc să enumeri rănile pe care ţi le-a dat. Iartă-i iluziile şi mulţumeşte-i pentru tot sprijinul pe care ţi l-a dat. Şi nu îi desconsidera numeroasele daruri pentru că nu e perfect în visele tale. El îşi reprezintă Tatăl, pe Care Îl vezi oferindu-ţi atât viaţă, cât şi moarte.
16. Frate, El nu dă decât viaţă. Dar ce vezi tu ca daruri oferite de-al tău frate reprezintă darurile ce visezi că ţi le dă Tatăl tău. Lasă toate darurile fratelui tău să se vadă în lumina mărinimiei şi a bunătăţii oferite ţie. Şi nu lăsa nicio durere să îţi tulbure visul de profundă apreciere pentru darurile pe care ţi le oferă el.
„A COURSE IN MIRACLES”
