1. Nu ne preocupă ceea ce aşteaptă în certitudine deplină dincolo de mântuire. Căci numai ce ai început să îţi laşi primii paşi incerţi să îţi fie îndrumaţi în sus, pe scara pe care separarea te-a condus în jos. Pe moment, numai miracolul ne preocupă. Aici trebuie să începem. Şi, odată ce am început, senină şi simplă se va face calea ce urcă spre trezire şi spre isprăvirea visului. Când accepţi un miracol, nu îţi adaugi visul de frică la cel pe care îl visezi deja. Fără sprijin, visul se stinge fără efecte. Căci tocmai sprijinul tău îl întăreşte.
2. Nicio minte nu este bolnavă până nu e de acord o altă minte că sunt separate. Aşa că e decizia lor comună să fie bolnave. Dacă refuzi să îţi dai acordul şi accepţi rolul pe care îl joci în prefacerea bolii în realitate, cealaltă minte nu îşi poate proiecta vinovăţia fără ajutorul pe care i-l dai când o laşi să se perceapă separată şi despărţită de tine. În felul acesta, trupul nu e perceput bolnav de ambele voastre minţi din puncte de vedere separate. Unirea cu mintea unui frate previne cauza bolii şi efectele percepute. Vindecarea e efectul unor minţi ce se unesc, aşa cum boala decurge din minţi ce se separă.
3. Miracolul nu face nimic tocmai din cauză că minţile sunt unite şi nu se pot separa. Dar, în visare, lucrul acesta a fost inversat şi minţile separate sunt considerate trupuri, care sunt separate şi nu se pot uni. Nu îi îngădui fratelui tău să fie bolnav, căci - dacă este - l-ai abandonat în seama visului său împărtăşindu-l cu el. El nu a văzut cauza bolii unde este, iar tu ai trecut cu vederea golul dintre voi, unde a luat naştere boala. Aşa vă uniţi în boală, să păstraţi nevindecat golul infim, în care boala e ţinută bine protejată, nutrită şi susţinută de o convingere fermă, ca nu cumva să vină Dumnezeu să Se facă punte peste golul infim ce duce la El. Nu Îi combate venirea cu iluzii, căci tocmai venirea Lui e lucrul pe care îl vrei mai presus de tot ce pare să sclipească în vis.
4. Încetarea visării este încetarea fricii, iar iubirea nu a fost nicicând în lumea viselor. Golul este infim. Dar în el stau seminţele molimei şi ale fiecărei forme de boală, pentru că reprezintă dorinţa de-a ţine dezbinat şi de a nu uni. Aşa că pare să dea bolii o cauză care nu e cauza ei. Rostul acestui gol e toată cauza pe care o are boala. Căci a fost făcut să te ţină separat, într-un trup pe care îl vezi de parcă ar fi cauza durerii.
5. Cauza durerii este separarea, nu trupul, care nu e decât efectul ei. Dar separarea nu e decât spaţiu gol, neconţinând nimic, nefăcând nimic şi fiind la fel de lipsit de substanţă ca locul gol dintre undele stârnite de un vapor ce trece. Şi pe care îl acoperă la fel de repede valurile ce se unesc şi apa care se repede să umple golul dintre unde. Unde e golul dintre valuri când ele se unesc şi acoperă spaţiul ce a părut să le ţină separate pentru scurtă vreme? Unde sunt motivele de boală când minţile s-au unit să acopere golul infim dintre ele, unde au părut să crească seminţele bolii?
6. Dumnezeu construieşte puntea, dar numai în spaţiul pe care l-a lăsat curat şi neocupat un miracol. El nu Se poate face punte peste seminţele bolii şi ruşinea vinovăţiei, căci nu poate distruge voia străină pe care nu a creat-o El. Lasă-i efectele să dispară şi nu te agăţa de ele cu mâini lacome, să le păstrezi. Miracolul le va da la o parte şi Îi va face loc astfel Celui Ce voieşte să vină şi să fie puntea revenirii Fiului Său la El.
7. Socoteşte, atunci, miracolele argintate şi auritele vise de fericire drept singurele comori pe care vrei să le păstrezi în vistieria lumii. Uşa le e deschisă, nu hoţilor, ci fraţilor tăi înfometaţi, care au luat drept aur strălucirea unei pietricele şi au strâns o grămadă de zăpadă lucitoare ca argintul. Nu le-a rămas nimic în spatele uşii deschise. Ce altceva e lumea decât un gol infim ce pare să sfâşie veşnicia şi să o împartă în zile, luni şi ani? Şi ce altceva eşti tu, care trăieşti în lume, decât un portret al Fiului lui Dumnezeu făcut tot bucăţi şi ascuns, bucată cu bucată, într-un boţ - separat şi incert - de humă?
8. Nu te teme, copilul meu, ci lasă-ţi lumea să fie blând luminată de miracole. Şi, acolo unde ai văzut că stă golul infim dintre fratele tău şi tine, uneşte-te cu el. În felul acesta, vei vedea acum că boala nu are cauză. Visul vindecării stă în iertare şi îţi arată cu blândeţe că nu ai păcătuit nicicând. Miracolul nu va lăsa nicio dovadă de vinovăţie să îţi aducă mărturie pentru ceva ce nu a fost nicicând. Şi, în vistieria ta, va face un loc de întâmpinare pentru Tatăl tău şi Sinele tău. Uşa e deschisă, să poată veni toţi cei ce nu mai vor să flămânzească, ci vor să se înfrupte din ospăţul îmbelşugat care li se aşterne acolo. Şi se vor întâlni cu Oaspeţii tăi invitaţi, pe Care I-a poftit miracolul la tine.
9. E un ospăţ ce diferă mult de cele pe care ţi le-a arătat visarea lumii. Căci aici, cu cât primeşte cineva mai mult, cu atât le rămâne celorlalţi mai mult de împărţit. Oaspeţii au adus cu Ei provizii nelimitate. Şi nimenea nu duce lipsă, nici nu poate aduce lipsă nimănui. E un ospăţ pe care Tatăl îl aşterne înaintea Fiului Său şi îl împarte cu el deopotrivă. Iar, în ce împart Ei, nu poate să existe gol în care pregetă şi scade abundenţa. Anii de foamete nu pot să intre aici, căci timpul nu stă după acest ospăţ nesfârşit. Căci iubirea şi-a aşternut masa în spaţiul ce a părut să îţi separe Oaspeţii de tine.
„A COURSE IN MIRACLES”
