1. Vindecarea e înfricoşătoare? Pentru mulţi, da. Căci acuzarea e o piedică în calea iubirii, iar trupurile vătămate sunt acuzatoare. Ele stau ferm în calea încrederii şi a păcii, declarând că firavii nu pot să se încreadă, iar cei vătămaţi nu sunt îndreptăţiţi să aibă pace. Cine şi-ar mai putea iubi fratele şi s-ar mai încrede în el, după ce a fost rănit de el? El a atacat şi o să mai atace. Nu îl proteja, căci trupul tău vătămat arată că tu trebuie să te protejezi de el. Iertarea poate fi un act de caritate, dar nu i se cuvine. Poate fi compătimit pentru că e vinovat, dar nu şi disculpat. Iar, dacă îi ierţi greşelile, nu faci decât să sporeşti toată vinovăţia pe care şi-a câştigat-o pe merit.
2. Cei nevindecaţi nu pot să ierte. Căci tocmai ei stau mărturie că nu e drept să ierţi aşa ceva. Ei vor să păstreze consecinţele vinovăţiei pe care o trec cu vederea. Dar nimeni nu poate să ierte un păcat pe care îl consideră real. Iar ce are consecinţe trebuie să fie real, căci ce a făcut se vede. Iertarea nu e milă, ce caută să scuze ceva considerat un adevăr. Binele nu poate fi dat în schimbul răului, căci iertarea nu stabileşte mai întâi păcatul, pentru ca apoi să îl ierte. Cine poate spune cu toată sinceritatea: „Fratele meu, m-ai rănit, şi totuşi, fiindcă îţi sunt superior, te scuz că m-ai rănit"? Scuzarea lui şi rănirea ta nu pot coexista. Una o neagă pe cealaltă şi trebuie să o facă falsă.
3. Să fii martor la păcat şi totuşi să îl ierţi este un paradox pe care raţiunea nu poate să îl vadă. Căci susţine că nedreptatea ce ţi s-a făcut nu merită scuzată. Iar, scuzând-o, îi oferi fratelui tău îndurare, dar păstrezi dovada că nu e inocent de fapt. Bolnavii rămân acuzatori. Nu pot să îşi ierte fraţii şi nu se pot ierta nici pe ei înşişi. Căci cel în care stă iertarea adevărată nu poate suferi. El nu ţine dovada păcatului dinaintea ochilor fratelui său. Aşa că sigur a trecut-o cu vederea şi a scos-o din proprii lui ochi. Nu poate fi iertare pentru unul, dar nu şi pentru celălalt. Cine iartă e vindecat. Şi în vindecarea lui stă dovada că a scuzat cu adevărat şi nu păstrează nicio urmă de condamnare pe care ar vrea să o mai îndrepte împotriva lui însuşi sau a oricărei alte făpturi.
4. Iertarea nu este reală dacă nu vă aduce vindecare şi fratelui tău, şi ţie. Trebuie să adevereşti că păcatele lui nu au niciun efect asupra ta, ca să demonstrezi că nu sunt reale. Căci cum altfel ar putea să fie el nevinovat? Şi cum i s-ar putea justifica inocenţa altfel decât prin faptul că păcatele lui nu au efecte care să îi îndreptăţească vinovăţia? Păcatele sunt în afara iertării tocmai pentru că implică efecte ce nu pot fi desfăcute şi trecute cu vederea în totalitate. În desfacerea lor stă dovada că sunt doar simple greşeli. Lasă-te vindecat ca să poţi ierta, oferindu-vă mântuire fratelui tău şi ţie însuţi.
5. Un trup frânt arată că mintea nu s-a vindecat. Un miracol de vindecare demonstrează că separarea nu are efect. Ce vrei să îi demonstrezi fratelui tău vei şi crede. Puterea mărturiei provine din ce crezi. Şi tot ce spui, faci sau gândeşti nu face decât să adeverească ce îl înveţi pe el. Trupul tău poate fi un mijloc de a-l învăţa că acesta nu a simţit durere din cauza lui. Iar vindecarea trupului tău îi poate oferi o mărturie mută că este inocent. Iată mărturia ce poate vorbi mai tare decât o mie de limbi. Căci prin ea i se demonstrează că a fost iertat.
6. Un miracol nu îi poate oferi lui mai puţin decât ţi-a dat ţie. Aşa că vindecarea ta arată că mintea ta s-a vindecat şi i-a iertat fratelui tău nefaptele. Iar el se convinge astfel că nu şi-a pierdut nicicând inocenţa şi se vindecă, odată cu tine. Miracolul desface astfel tot ce atestă lumea că e de nedesfăcut. Iar deznădejdea şi moartea trebuie să dispară la auzul goarnei ce sună străvechea chemare a vieţii. Chemarea aceasta are o putere ce întrece cu mult anemicul şi jalnicul strigăt al vinovăţiei şi al morţii. Străvechea chemare a Tatălui spre al Său Fiu şi a Fiului către ai Săi va fi şi ultima goarnă pe care o va auzi lumea. Frate, nu este moarte. Iată ce înveţi când tot ce îţi doreşti e să îi arăţi fratelui tău că nu te-a rănit. El crede că mâinile îi sunt pătate de sângele tău şi că este, de aceea, condamnat. Dar, prin vindecarea ta, ţi-e dat să îi arăţi că vinovăţia lui nu e decât urzeala unui vis fără noimă.
7. Cât de drepte sunt miracolele! Căci vă dăruiesc aceeaşi Izbăvire deplină de vinovăţie fratelui tău şi ţie însuţi. Vindecarea ta vă scuteşte de durere atât pe el, cât şi pe tine, şi eşti vindecat pentru că i-ai dorit binele. Legea pe care o respectă miracolul este următoarea: vindecarea nu vede nicio specialitate. Ea nu vine din milă, ci din iubire. Iar iubirea dovedeşte că toată suferinţa nu e decât o închipuire vană, o dorinţă absurdă, fără niciun efect. Sănătatea ta e rezultatul dorinţei de-a-ţi vedea fratele fără sânge pe mâini şi fără vinovăţie în inima-i împovărată de dovada păcatului. Iar ce îţi doreşti ţi-e dat să şi vezi.
8. „Costul" seninătăţii tale e a lui. Acesta este „preţul" pe care Spiritul Sfânt şi lumea îl interpretează diferit. Lumea îl percepe ca o afirmare a „faptului" că mântuirea ta o sacrifică pe a lui. Spiritul Sfânt ştie că vindecarea ta e mărturia vindecării lui şi că nu poate fi despărţită de a lui. Cât timp el consimte să sufere, vei fi nevindecat. Dar îi poţi arăta că suferinţa lui nu are rost, şi nici cauză. Arată-i vindecarea ta, şi nu va mai consimţi să sufere. Căci inocenţa lui s-a stabilit în ochii tăi şi într-ai lui. Şi râsul îţi va înlocui suspinele, căci Fiul lui Dumnezeu şi-a amintit că este Fiul lui Dumnezeu.
9. Atunci, cine se teme de vindecare? Numai cei pentru care sacrificiul şi durerea fratelui lor reprezintă propria lor seninătate. Neputinţa şi slăbiciunea lor reprezintă temeiurile pe baza cărora pot să justifice durerea lui. Înţepătura constantă a vinovăţiei pe care o simte are rolul de-a arăta că el e rob, dar ei sunt liberi. Iar durerea constantă pe care o simt ei demonstrează că sunt liberi din cauză că îl ţin legat pe el. Iar boala e râvnită pentru a preveni o modificare în echilibrul sacrificiilor. Cum poate fi oprit Spiritul Sfânt o clipă - sau mai puţin - să nu desfiinţeze un asemenea argument în favoarea bolii? Şi trebuie oare să ţi se întârzie vindecarea din cauză că te opreşti să asculţi glasul demenţei ?
10. Corecţia nu e funcţia ta. Ea aparţine Celui Care ştie de nepărtinire, nu de vinovăţie. Dacă îţi asumi rolul corecţiei, îţi pierzi funcţia iertării. Nimeni nu poate să ierte până nu învaţă că a corecta înseamnă a ierta, şi nu a acuza. Singur, nu poţi să vezi că sunt acelaşi lucru şi, de aceea, corecţia nu ţine de tine. Identitatea şi funcţia sunt acelaşi lucru şi, prin funcţia ta, te cunoşti pe tine însuţi. Aşa că, dacă îţi confunzi funcţia cu funcţia Altuia, trebuie să fii derutat în legătură cu tine şi cu cine eşti. Ce altceva e separarea, dacă nu dorinţa de a-I lua funcţia lui Dumnezeu şi de-a nega că e a Sa? Dar, dacă nu este a Sa, nu este nici a ta, pentru că trebuie să pierzi ce vrei să sustragi.
11. Într-o minte scindată, identitatea trebuie să pară împărţită. Şi nimeni nu poate să perceapă o funcţie unificată acolo unde există scopuri conflictuale şi ţeluri diferite. Corecţia, pentru o minte scindată, trebuie să fie un mod de-a pedepsi, în altcineva, păcate pe care le consideri ale tale. Aşa că acest altcineva devine victima ta, nu fratele tău, deosebindu-se de tine prin faptul că e mai vinovat şi că are nevoie, aşadar, să îl corectezi tu, cel mai inocent decât el. Aşa se rupe funcţia lui de a ta şi rămâneţi fiecare cu câte un rol diferit. Şi nu mai puteţi fi percepuţi ca unul singur, cu o singură funcţie ce ar însemna o identitate împărtăşită, cu un singur ţel.
12. Corecţia pe care ai face-o tu trebuie să separe, pentru că asta e funcţia pe care i-o acorzi tu. Când vei considera că a corecta este acelaşi lucru cu a ierta, vei şti deopotrivă că Mintea Spiritului Sfânt şi a ta sunt Una singură. Şi aşa îţi vei găsi Identitatea. El însă trebuie să lucreze cu ce I se dă, iar tu Îi permiţi să intre doar într-o jumătate a minţii tale. Aşa că El reprezintă cealaltă jumătate şi pare să aibă un scop diferit de cel la care ţii şi care crezi că e al tău. Funcţia ta pare astfel împărţită, o jumătate opunându-se celeilalte jumătăţi. Iar aceste două jumătăţi par să reprezinte o scindare a sinelui perceput ca şi cum ar fi două.
13. Gândeşte-te cum trebuie să se extindă această percepţie de sine, şi nu omite faptul că fiecare gând se extinde pentru că acesta este rostul lui, fiind ceea ce este. Din ideea unui sine împărţit în două decurge, în mod necesar, concepţia unei funcţii împărţite între cele două. Iar ce ai vrea să corectezi e doar jumătate din greşeală, jumătate pe care o consideri întreaga greşeală. Păcatele fratelui tău devin ţinta principală a corecţiei, ca nu cumva să se observe că greşelile tale şi ale lui sunt unul şi acelaşi lucru. Ale tale sunt erori, dar ale lui sunt păcate şi nu sunt acelaşi lucru cu ale tale. Ale lui merită pedeapsă, în timp ce ale tale, pe bună dreptate, ar trebui trecute cu vederea.
14. În această interpretare a corecţiei, nici măcar nu îţi vei vedea propriile erori. Ţinta corecţiei a fost plasată în afara ta, asupra cuiva care nu poate fi o parte din tine cât timp durează această percepţie. Partea condamnată nu poate fi restituită niciodată celui care a acuzat-o, care a urât-o şi o mai urăşte ca pe un simbol al fricii sale. Acesta e fratele tău, ţinta urii tale, care, nemeritând să facă parte din tine, se află în afara ta; cealaltă jumătate, pe care o negi. Şi numai ce-a rămas fără prezenţa lui percepi că te reprezintă în totalitate. Pentru această jumătate ce a rămas, Spiritul Sfânt trebuie să reprezinte cealaltă jumătate, până recunoşti că ea este cealaltă jumătate. Un lucru pe care El îl face dându-vă aceeaşi funcţie - nu funcţii diferite - atât ţie, cât şi lui.
15. Corecţia e funcţia ce vi s-a dat la amândoi, dar niciunuia în parte. Iar, când e îndeplinită ca scop împărtăşit, ea trebuie să corecteze erori în el şi în tine. Nu poate să lase erori nevindecate într-unul, şi să îl elibereze pe celălalt. Acesta ar fi un scop împărţit, ce nu poate fi împărtăşit, aşa că nu poate fi ţelul în care Şi-l vede Spiritul Sfânt pe al Lui. Şi poţi fi sigur că El nu va îndeplini o funcţie pe care nu o vede şi nu o recunoaşte ca aparţinându-I. Căci numai aşa o poate păstra intactă pe a ta, în
ciuda modurilor Voastre diferite de-a vedea care e funcţia ta. Dacă ar fi susţinătorul unei funcţii împărţite, chiar că ai fi pierdut. Incapacitatea Lui de a-Şi vedea ţelul împărţit şi distinct pentru tine şi el te fereşte de conştientizarea unei funcţii care nu îţi aparţine. Şi aşa vi se dă vindecare şi ţie, şi lui.
16. Corecţia trebuie lăsată în seama Celui Care ştie că iertarea şi corecţia sunt acelaşi lucru. Nu e ceva ce poţi să înţelegi cu jumătate de minte. Lasă, aşadar, corecţia în seama Minţii unite, funcţionând ca tot unitar pentru că nu are un scop împărţit şi nu concepe - ca unică funcţie - decât o singură funcţie. Aici, funcţia ce i s-a dat e concepută ca Propria ei funcţie, neseparată de cea pe care o are Dătătorul ei din cauză că e împărtăşită. Faptul că El acceptă această funcţie e mijlocul prin care se unifică mintea ta. Scopul Lui neîmpărţit unifică jumătăţile tale pe care le percepi separate. Şi fiecare o iartă pe cealaltă, ca el să îşi poată accepta cealaltă jumătate ca făcând parte din el.
„A COURSE IN MIRACLES”
