1. Învăţarea e schimbare. Mântuirea nu urmăreşte să folosească un mijloc încă prea străin de gândirea ta să fie util, nici să facă genul de schimbări pe care nu l-ai putea recunoaşte. Conceptele sunt necesare cât timp durează percepţia, iar schimbarea conceptelor e sarcina mântuirii. Căci trebuie să lucreze cu contraste, şi nu cu adevărul, care nu are opus şi nu se poate schimba. În conceptele acestei lumi, cei vinovaţi sunt „răi"; cei „buni" sunt inocenţi. Şi nu e nimeni aici care să nu deţină un concept de sine în care îşi pune la socoteală cele „bune" ca să i se ierte cele „rele". Şi nu se încrede în „binele" din nimeni, crezând că „răul" trebuie să se ascundă dedesubt. Acest concept scoate în evidenţă perfidia, iar încrederea devine imposibilă. Şi nu se poate schimba cât timp percepi „răul" în tine.
2. Nu îţi vei putea recunoaşte gândurile „rele" cât timp vezi valoare în atac. Le vei percepe uneori, dar nu vei vedea că sunt lipsite de înţeles. Aşa că vin în formă înfricoşătoare, cu conţinutul încă tăinuit, să îţi zdruncine sărmanul concept de sine şi să îl înnegrească cu încă o „crimă". Nu îţi poţi da propria inocenţă, pentru că eşti prea derutat în privinţa ta. Dar, dacă un singur frate s-ar întâmpla să îţi apară întru totul vrednic de iertare, atunci conceptul tău de sine e total schimbat. Gândurile „rele" ţi s-
au iertat odată cu ale lui, pentru că le-ai lăsat pe toate să nu te afecteze. Nu mai alegi să fii semnul răului şi al vinei din el. Şi, acordând încredere binelui din el, o acorzi binelui din tine.
3. În plan conceptual, aşa îl vezi mai mult decât un simplu trup, căci binele nu e niciodată ce pare a fi trupul. Faptele trupului sunt percepute ca venind dintr-o parte „mai josnică" a ta, şi deci a fratelui tău deopotrivă. Prin concentrarea ta asupra binelui din el, trupul devine tot mai nepersistent în ochii tăi şi îl vei vedea, în final, doar ca o simplă umbră ce înconjoară binele. Şi tot acesta va fi şi conceptul tău de sine, când vei ajunge în lumea de dincolo de ce pot oferi vederii tale ochii tăi, de unii singuri. Căci nu vei interpreta ce vezi fără Ajutorul dat de Dumnezeu. Iar, în felul Lui de a vedea, există o altă lume.
4. Tu trăieşti în lumea aceea la fel de mult ca în aceasta. Căci ambele sunt concepte de sine, care pot fi schimbate între ele, dar nu pot fi deţinute niciodată împreună. Contrastul e cu mult mai mare decât crezi, căci vei îndrăgi acest concept de sine, pentru că nu a fost făcut numai pentru tine. Născut ca dar pentru cineva neperceput a fi tu însuţi, acesta ţi s-a dat. Căci iertarea ta, oferită lui, a fost acceptată acum pentru amândoi.
5. Să crezi în cel ce merge cu tine, ca să ţi se schimbe înfricoşătorul concept de sine. Şi uită-te la binele din el, ca să nu te înspăimânte gândurile tale de „rău", căci nu îţi împiedică vederea lui. Tot ce cere acest salt e să fii dispus să aibă loc această schimbare fericită. Nu ţi se cere mai mult de atât. În numele ei, ţine minte ce ţi-a adus în urma lui conceptul de sine pe care îl deţii acum şi primeşte cu bucurie contrastul voios ce ţi se oferă. Întinde-ţi mâna să primeşti darul iertării blânde pe care îl oferi celui ce are exact aceeaşi nevoie de el ca tine. Şi lasă-ţi crudul concept de sine să se preschimbe într-unul care aduce pacea lui Dumnezeu.
6. Conceptul de sine pe care îl deţii acum îţi garantează că funcţia pe care o ai aici va rămâne de-a pururi neîmplinită şi nefăcută. Aşa că te osândeşte la o senzaţie chinuitoare de profundă depresie şi zădărnicie. Acesta însă nu trebuie să fie fix, dacă nu cumva alegi să îl ţii fără speranţa vreunei schimbări, static şi tainic în mintea ta. Dă-I-l în schimb Celui Ce înţelege schimbările de care are nevoie acesta pentru a-l lăsa să îndeplinească funcţia ce ţi s-a dat de a-ţi aduce pace, să poţi oferi pace ca să o ai. Ai alternative de folosit în minte şi poţi să te vezi altfel. Nu ai prefera să te vezi necesar la mântuirea lumii, în loc de-a te vedea duşmanul mântuirii?
7. Conceptul de sine stă ca un scut, o baricadă mută în faţa adevărului, ascunzându-l de privirea ta. Toate lucrurile pe care le vezi sunt imagini, căci le priveşti ca printr-o barieră care îţi înceţoşează văzul şi îţi deformează vederea, să nu vezi nimic cu claritate. Lumina e oprită de la tot ce vezi. În cel mai bun caz, întrezăreşti umbra a ce se află dincolo. În cel mai rău, priveşti doar întunericul şi percepi închipuirile îngrozite ce decurg din gânduri şi din concepte vinovate, născute din frică. Şi atunci ce vezi e iadul, căci frica este iadul. Tot ce ţi-e dat e ca să te eliberezi: vederea, viziunea şi Călăuza lăuntrică, toate te scot din iad cu cei pe care îi iubeşti alături, şi universul alăturea de ei.
8. Priveşte rolul pe care îl ai în univers! Domnul Iubirii şi al vieţii i-a încredinţat fiecărui crâmpei de creaţie adevărată toată mântuirea de jalea iadului. Şi fiecăruia în parte i-a îngăduit harul de-a fi un mântuitor al celor sfinţi lăsaţi în special în grija lui. Iată ce învaţă fiecare când pentru prima oară îşi priveşte un frate cum se priveşte şi pe el, şi îşi vede oglinda în acest frate. Aşa îşi leapădă conceptul de sine, căci nimic nu stă între privirea lui şi ce priveşte, să judece ce vede. Şi, în această singură viziune, vede faţa lui Cristos şi înţelege că îi priveşte pe toţi aşa cum o vede pe aceasta. Căci e lumină unde era odinioară întuneric şi i s-a luat vălul de pe ochi.
9. Vălul peste faţa lui Cristos, frica de Dumnezeu şi de mântuire, iubirea pentru vinovăţie şi moarte, toate sunt nume diferite pentru o singură greşeală: aceea că există un spaţiu între tine şi fratele tău, separaţi de iluzia ta de sine, care te ţine la distanţă de el şi pe el departe de tine. Sabia judecăţii e arma pe care o dai iluziei tale de sine, să lupte să ţină neocupat de iubire spaţiul ce îţi ţine fratele la distanţă. Dar, cât timp ai această sabie, trebuie să te percepi ca trup, căci separarea de care eşti legat te împiedică să îl vezi pe cel ce ţine oglinda spre un alt mod de-a vedea ce este el, şi deci ce trebuie să fii.
10. Ce e ispita decât dorinţa de-a sta în iad şi jale? Şi la ce ar putea da naştere decât la o imagine de sine care poate fi jalnică, şi rămâne în iad şi chin? Cine a învăţat să nu îşi vadă fratele în felul acesta s-a mântuit şi este, prin urmare, un mântuitor pentru ceilalţi. Dumnezeu i-a încredinţat fiecăruia pe toţi, căci un mântuitor parţial ar fi el însuşi mântuit doar parţial. Preasfinţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu să îi mântuieşti sunt toţi cei pe care îi întâlneşti sau priveşti, fără să ştii cine sunt; toţi cei pe care i-ai văzut o clipă şi i-ai uitat, cei pe care i-ai cunoscut cu mult timp în urmă şi cei pe care urmează să îi întâlneşti, cei neamintiţi şi cei încă nenăscuţi. Căci Dumnezeu ţi l-a dat pe Fiul Lui să îl mântuieşti de fiece concept pe care l-a deţinut vreodată.
11. Dar, cât timp doreşti să stai în iad, cum poţi să fii mântuitorul Fiului lui Dumnezeu? Cum să îi cunoşti sfinţenia cât timp îl vezi separat de a ta? Căci sfinţenia se vede cu ochi sfinţi care privesc inocenţa lăuntrică şi se aşteaptă, de aceea, să o vadă peste tot. Aşa că o trezesc în toţi pe care îi privesc, să fie fiecare ce se aşteaptă de la el. Aceasta e viziunea mântuitorului: să îşi vadă inocenţa în toţi pe care îi priveşte şi să îşi vadă mântuirea peste tot. El nu ţine concepte de sine între ochii lui calmi, deschişi şi ce vede. Ci aduce lumina la tot ce priveşte, să vadă totul cum este cu adevărat.
12. Indiferent ce formă pare să ia ispita, ea nu reflectă decât dorinţa de-a fi un sine ce nu eşti. Şi din această dorinţă se naşte un concept care te învaţă că eşti lucrul care doreşti să fii. El va rămâne conceptul tău de sine până nu mai îndrăgeşti dorinţa ce i-a dat naştere. Dar, câtă vreme ţii la ea, îţi vei vedea fratele sub înfăţişarea sinelui al cărui chip a fost zămislit din tine de dorinţa ta. Căci vederea, neavând puterea de-a crea, poate doar să reprezinte o dorinţă. Dar poate să privească cu iubire sau cu ură, în funcţie de o decizie foarte simplă: vrei să te uneşti cu ce vezi sau vrei să te ţii desprins şi separat.
13. Viziunea mântuitorului e la fel de inocentă de ce e fratele tău pe cât e de liberă de orice judecată emisă la adresa ta. Ea nu vede niciun trecut în nimeni. Aşa că e în slujba unei minţi total deschise, neumbrite de vechi concepte şi pregătite să vadă doar ce conţine prezentul. Ea nu poate judeca pentru că nu cunoaşte. Şi, recunoscând lucrul acesta, ea doar întreabă: „Ce înţeles are ce văd?" Apoi i se răspunde. Şi uşa se ţine deschisă, ca faţa lui Cristos să îşi răsfrângă strălucirea asupra celui care cere, cu inocenţă, să străpungă cu privirea vălul vechilor idei şi al străvechilor concepte deţinute atât de mult şi îndrăgite împotriva viziunii lui Cristos din tine.
14. Fii vigilent, aşadar, la ispită, ţinând minte ca nu e decât o dorinţă, dementă şi fără noimă, de-a face din tine un lucru ce nu eşti. Gândeşte-te şi ce lucru vrei să fii în schimb. E un lucru al nebuniei, al durerii şi al morţii; un lucru al perfidiei şi al disperării negre, al viselor eşuate şi al singurei speranţe rămase - de-a muri şi de-a pune capăt visului fricii. Aceasta e ispita, şi nimic mai mult de-atât. Poate fi greu să nu o alegi? Gândeşte-te ce e ispita şi vezi adevăratele alternative între care alegi. Nu sunt decât două. Să nu te inducă în eroare ceea ce apare ca mai multe opţiuni. Există iad sau Cer, şi din acestea două alegi numai una.
15. Nu lăsa lumina lumii, care ţi-a fost dată, să rămână ascunsă lumii. Ea are nevoie de lumină, căci e cât se poate de întunecată, iar oamenii disperă pentru că li se refuză viziunea mântuitorului şi ce văd e moarte. Mântuitorul lor stă şi îi priveşte cu ochi nedeschişi, necunoscând şi necunoscut. Şi nu pot să vadă până nu îi priveşte cu ochi văzători şi nu le oferă iertare cu ai săi. Poţi tu, cel căruia Dumnezeu îi spune: „Eliberează-Mi Fiul!", să fii ispitit să nu asculţi, când înveţi că tu eşti cel pentru care cere eliberare? Ce altceva îşi propune să predea cursul acesta? Şi ce altceva ai de învăţat?
„A COURSE IN MIRACLES”
