1. Lumea reală e starea mentală în care se vede că iertarea e singurul scop al lumii. Frica nu e obiectivul ei, căci debarasarea de vinovăţie devine ţinta ei. Valoarea iertării e percepută şi ia locul idolilor, care nu mai sunt căutaţi, căci „darurile" lor nu mai sunt îndrăgite: Nu se stabilesc reguli într-aiurea, şi nu i se cer chiar nimănui - nici om, nici lucru - contorsiuni să se înscrie în visul fricii. În schimb, există dorinţa de-a înţelege toate lucrurile create aşa cum sunt de fapt. Şi se mai recunoaşte că toate lucrurile trebuie mai întâi iertate, şi apoi înţelese.
2. Aici, se crede că înţelegerea se dobândeşte prin atac. Acolo, se ştie că înţelegerea se pierde prin atac. Nerozia goanei după vinovăţie - ca obiectiv - se recunoaşte pe deplin. Iar idolii nu sunt doriţi acolo, căci se înţelege că vinovăţia este singura cauză a oricărei forme de durere. Nimeni nu e ispitit de atracţia ei vană, căci suferinţa şi moartea au fost percepute ca lucruri nedorite şi nerâvnite. S-a sesizat şi s-a primit cu bucurie posibilitatea libertăţii, şi se poate înţelege acum mijlocul prin care poate fi dobândită. Lumea devine un tărâm al speranţei, pentru că singurul ei scop este acela de-a fi un loc în care se poate împlini speranţa fericirii. Şi nimeni nu stă în afara acestei speranţe, pentru că lumea s-a unit în convingerea că scopul lumii e unul pe care trebuie să îl împărtăşească toţi, dacă vor ca speranţa să fie mai mult decât un simplu vis.
3. Cerul nu e încă tocmai amintit, căci scopul iertării se menţine. Dar toţi sunt siguri că vor trece de iertare şi că rămâne fiecare doar până ce se va desăvârşi în el. Nu îşi doreşte altceva. Şi s-a lepădat de frică, fiindcă s-a unit în scop cu sine însuşi. Există în el o speranţă a fericirii atât de sigură şi de constantă, încât de-abia mai poate sta un pic să aştepte, cu picioarele atingând încă pământul. Dar e bucuros să mai aştepte până îşi dau mână cu mână toţi, şi inimile toate sunt gata pregătite să se înalţe să plece cu el. Căci aşa va fi el pregătit pentru pasul prin care toată iertarea e lăsată în urmă.
4. Pasul final e al lui Dumnezeu, căci numai Dumnezeu a putut să creeze un Fiu perfect şi să Îşi împartă cu el Paternitatea. Nimeni din afara Cerului nu ştie cum este posibil, căci înţelegerea acestui lucru e Cerul însuşi. Chiar şi lumea reală are un scop mai prejos de creaţie şi veşnicie. Dar frica a dispărut, căci scopul ei este iertarea, nu idolatria. Şi Fiul Cerului e astfel pregătit să fie el, şi să îşi aducă aminte că Fiul lui Dumnezeu ştie tot ce înţelege Tatăl lui şi că înţelege totul la perfecţie cu El.
5. Lumea reală nu ajunge totuşi să atingă acest scop, căci acesta e scopul lui Dumnezeu Însuşi; numai al Lui, şi totuşi, complet împărtăşit şi perfect îndeplinit. Lumea reală e o stare în care mintea a învăţat cât de uşor pleacă idolii când mai sunt percepuţi, dar nu mai sunt doriţi. Cât de bucuroasă se poate lepăda de ei mintea când a înţeles că idolii nu sunt nimic şi nicăieri, şi că nu au niciun scop! Căci numai atunci poate vedea că vinovăţia şi păcatul nu au nici scop, nici înţeles.
6. Aşa ajungi să conştientizezi scopul lumii reale, adus cu blândeţe în conştiinţa ta să înlocuiască obiectivul păcatului şi al vinovăţiei. Şi tot ce a stat între imaginea ta de sine şi ce eşti, iertarea îndepărtează într-o veselie. Dumnezeu însă nu e nevoit să Îşi re-creeze Fiul, ca să I se restituie ce e al lui. Golul dintre fratele tău şi tine nu a existat nicicând. Şi, ce a cunoscut în momentul creaţiei, Fiul lui Dumnezeu trebuie să cunoască din nou.
7. Când fraţii se unesc în vederea unui singur scop în lumea fricii, ei stau deja la marginea lumii reale. Poate că mai privesc înapoi şi cred că văd un idol pe care îl vor. Dar făgaşul lor se îndreaptă cu siguranţă dinspre idoli spre realitate. Căci, în clipa în care s-au luat de mână, L-au luat de mână pe Cristos şi Îl vor privi pe Cel pe Care Îl ţin de mână. Vor privi faţa lui Cristos înainte de a-şi reaminti Tatăl. Căci El trebuie să rămână neamintit până Îi ajunge Fiul, dincolo de iertare, la Iubirea lui Dumnezeu. Dar mai întâi se acceptă Iubirea lui Cristos. Şi apoi va veni cunoaşterea că Ei sunt una.
8. Cât de lesne şi de lejer e pasul peste graniţele înguste ale lumii fricii odată ce ai recunoscut pe Cine ţii de mână! În mâna ta e tot ce îţi trebuie să te îndepărtezi de frică, cu deplină încredere şi pentru totdeauna, să mergi drept înainte şi să ajungi rapid la poarta Cerului însuşi. Căci Cel pe Care Îl ţii de mână nu a aşteptat decât să I te alături. Iar, acum că ai venit, oare crezi că va întârzia să îţi arate calea pe care trebuie să meargă cu tine? Binecuvântarea Lui se opreşte asupra ta cu aceeaşi certitudine cu care are şi El asupra Lui Iubirea Tatălui. Recunoştinţa Lui faţă de tine îţi depăşeşte înţelegerea, căci I-ai permis să Se ridice din lanţuri şi să meargă cu tine, laolaltă, la casa Tatălui Său.
9. Acum, o ură străveche părăseşte lumea. Şi, odată cu ea, pleacă toată duşmănia şi frica. Să nu te mai uiţi înapoi, căci ce îţi stă înainte e tot ce ai vrut să ai în inimă vreodată. Renunţă la lume! Dar nu ca sacrificiu. Nu ai vrut-o niciodată. Ce fericire căutată aici nu ţi-a adus durere? Ce moment de tihnă nu te-a costat o sumă îngrozitoare în arginţii suferinţei? Bucuria nu costă. E dreptul tău sacru, iar ce se plăteşte nu e fericire. Să îţi iuţească paşii onestitatea, şi nu lăsa experienţele tale de aici să te amăgească retrospectiv. Nu au fost lipsite de un cost amar şi de consecinţe triste.
10. Să nu priveşti înapoi decât onest. Iar, când te ispiteşte un idol, gândeşte-te la lucrul următor:
Nu a existat clipă în care să fi primit de la un idol altceva decât „darul" vinovăţiei.
Nu a existat unul care să nu fi fost procurat cu preţul durerii, un preţ neplătit niciodată numai de tine.
Fii deci milostiv cu fratele tău. Şi să nu alegi un idol în mod necugetat, amintindu-ţi că fratele tău va plăti preţul odată cu tine. Căci îl vei face să întârzie când te uiţi înapoi, şi nu Îl vei percepe pe Cel Ce te ţine drăgăstos de mână. Priveşte înainte, aşadar, şi mergi cu încredere, cu o inimă voioasă ce bate de speranţă şi nu zvâcneşte de frică.
11. Voia lui Dumnezeu stă de-a pururi în cei ce şi-au dat mână cu mână. Până nu au făcut-o, au crezut că El le e duşman. Dar, când s-au unit şi au împărtăşit un singur scop, au fost liberi să înveţe că voia lor e una singură. Aşa ajung să conştientizeze Voia lui Dumnezeu. Şi nu pot să uite prea mult timp că Voia Lui nu e decât a lor.
„A COURSE IN MIRACLES”
