1. Nu îţi condamna mântuitorul pentru că se crede trup. Căci, dincolo de visele lui, este realitatea lui. Dar, înainte de a-şi putea aminti ce e, el trebuie să înveţe că este, mai întâi, mântuitor. Şi trebuie să îi mântuiască pe cei ce se vor mântuiţi. De mântuirea pe care ţi-o dă ţie depinde fericirea lui. Căci cine e mântuitor, dacă nu cel ce dă mântuire? Aşa învaţă că trebuie să o aibă, din moment ce-o poate da. Dacă nu dă, nu va şti că are, căci faptul că dă este dovada faptului că are. Numai cei ce cred că Dumnezeu este împuţinat prin puterea lor ar putea să nu înţeleagă că aşa şi trebuie să fie. Căci cine poate da dacă nu are şi cine poate pierde dând ce trebuie să sporească drept urmare?
2. Crezi că Tatăl S-a pierdut când te-a creat? Oare L-a slăbit faptul că Şi-a împărtăşit Iubirea? Oare L-a descompletat perfecţiunea ta? Sau eşti dovada faptului că El e perfect şi complet? Nu Îi nega martorul în visul pe care Fiul Lui îl preferă propriei lui realităţi. Fiul Lui trebuie să fie mântuitor de visul pe care l-a făcut ca să se elibereze de acesta. Trebuie să vadă pe altul ca netrup, una cu el, fără zidul construit de lume să despartă toate făpturile ce nu ştiu că trăiesc.
3. În visul trupurilor şi al morţii există totuşi o temă a adevărului, poate numai o scânteie mică, un spaţiu de lumină creat în întuneric, unde Dumnezeu continuă să strălucească. Nu te poţi trezi tu singur. Dar te poţi lăsa trezit. Poţi trece cu vederea visele fratelui tău. Îi poţi ierta iluziile atât de bine, încât devine mântuitorul ce te mântuieşte de visele tale. Iar, când îl vei vedea strălucind în spaţiul de lumină în care stă în întuneric Dumnezeu, vei vedea că Dumnezeu însuşi e unde este trupul său. În faţa acestei lumini, trupul trebuie să dispară, ca umbrele cele grele în faţa luminii. Întunericul nu poate alege să rămână. Venirea luminii înseamnă că a dispărut. Şi atunci, îţi vei vedea fratele în slavă şi vei înţelege ce anume umple golul de atâta vreme perceput a vă ţine despărţiţi. Acolo, în locul lui, martorul lui Dumnezeu a aşezat blânda cale a bunătăţii spre Fiul lui Dumnezeu. Celui pe care îl ierţi i se dă puterea să îţi ierte iluziile. Prin darul libertăţii pe care i-l dai lui, ţi se dă ţie.
4. Fă loc iubirii, pe care nu ai creat-o tu, dar pe care o poţi extinde. Pe pământ, asta înseamnă să îţi ierţi fratele, ca întunericul să se poată ridica din mintea ta. Când va veni la el lumina prin iertarea ta, el nu îşi va uita mântuitorul, lăsându-l nemântuit. Căci tocmai pe faţa ta a văzut lumina pe care vrea să şi-o ţină alături, în timp ce înaintează prin întuneric spre veşnica lumină.
5. Cât eşti de sfânt, de îţi poate fi mântuitor Fiul lui Dumnezeu, în toiul viselor de devastare şi dezastru! Uite cu câtă nerăbdare vine, iese din umbrele grele ce l-au ascuns, şi se răsfrânge asupra ta cu recunoştinţă şi iubire. El e el însuşi, dar nu de unul singur. Şi, aşa cum Tatăl lui nu a pierdut nimic din el când te-a creat pe tine, tot aşa lumina din el străluceşte şi mai tare din cauză că i-ai dat lumina ta, să îl mântuieşti de întuneric. Iar acum lumina din tine trebuie să fie la fel de strălucitoare ca lumina din el. Aceasta e scânteia ce licăreşte în vis, ca să îl poţi ajuta să se trezească şi să fii sigur că ochii lui în curs de trezire se vor opri asupra ta. Şi, în fericita lui mântuire, eşti mântuit tu.
„A COURSE IN MIRACLES”
