1. Robul idolilor e dispus să fie rob. Căci trebuie să fie dispus să se prosterne în faţa unui lucru fără viaţă şi să caute putere într-un lucru absolut neputincios. Ce i s-a întâmplat preasfântului Fiu dumnezeiesc de poate să îşi dorească aşa ceva: să îşi îngăduie să cadă mai jos decât pietrele de pe pământ şi să aştepte să îl ridice nişte idoli? Ascultă, aşadar, propria ta poveste în visul pe care l-ai făurit şi întreabă-te dacă nu e adevărat că nu îl crezi un vis.
2. Un vis de judecată a pătruns în mintea pe care a creat-o Dumnezeu perfectă ca El Însuşi. Şi, în acel vis, Cerul s-a preschimbat în iad, şi Dumnezeu, în duşmanul Fiului Său. Cum ar putea să se trezească din vis Fiul lui Dumnezeu? E un vis de judecată. Aşa că trebuie să nu judece, şi se va trezi. Căci visul va părea să dureze cât timp face el parte din vis. Să nu judeci, căci cel ce judecă va avea nevoie de idoli care să îl ferească de propria lui judecată. Şi nu va putea cunoaşte Sinele pe care L-a condamnat. Să nu judeci, căci o să faci din tine o parte a viselor de rău, în care idolii sunt „adevărata" ta identitate şi mântuirea ta de judecata pe care, cu groază şi vinovăţie, ai emis-o asupra ta.
3. Toate figurile din vis sunt idoli, făcuţi să te mântuiască de vis. Şi totuşi, fac parte tocmai din lucrul de care au fost făcuţi să te mântuiască. Aşa că idolul ţine visul viu şi groaznic, căci cine şi l-ar mai dori dacă nu ar fi îngrozit şi disperat? Iar idolul reprezintă aceste lucruri, aşa că venerarea lui este venerarea disperării şi a groazei, şi a visului din care provin aceste lucruri. Judecata e o nedreptate la adresa Fiului lui Dumnezeu, şi este drept ca oricine îl judecă să nu scape de pedeapsa pe care şi-a dat-o singur în visul pe care şi l-a făurit. Dumnezeu ştie de dreptate, nu de pedeapsă. Dar, în visul de judecată, tu ataci şi eşti condamnat; şi doreşti să fii robul idolilor, care sunt interpuşi între judecata ta şi pedeapsa pe care o aduce.
4. În felul în care îl visezi tu, nu poate să fie mântuire în vis. Căci idolii trebuie să facă parte din el, ca să te mântuiască de ce crezi că ai făcut şi-ai dres ca să devii un păcătos şi să stingi lumina din tine. Copil micuţ, lumina nu s-a stins. Tu doar visezi, iar idolii sunt jucăriile cu care visezi că te joci. În afară de copii, cine mai are nevoie de jucării? Copiii se prefac că sunt stăpânii lumii şi dau jucăriilor puterea de-a se mişca, de-a vorbi, gândi, simţi şi comunica în locul lor. Dar tot ce par să facă jucăriile e în mintea celor ce se joaca cu ele. Ei sunt însă dornici să uite că au născocit visul în care jucăriile lor sunt lucruri reale, şi nu recunosc că dorinţele acestora sunt doar propriile lor dorinţe.
5. Coşmarele sunt vise copilăreşti, jucăriile s-au ridicat împotriva copilului care a crezut că le-a făcut reale. Dar poate un vis să atace? Sau poate o jucărie să crească mare şi periculoasă, cumplită şi feroce? Copilul crede că poate, pentru că se teme de gândurile lui şi le dă, în schimb, jucăriilor. Iar realitatea lor devine realitatea lui, pentru că par să îl mântuiască de propriile lui gânduri. În schimb, ele îi ţin gândurile reale şi vii, dar văzute ca în afara lui, unde se pot ridica împotriva lui din cauză că le-a trădat. El crede că are nevoie de ele ca să scape de gândurile lui, căci crede că gândurile sunt reale. Aşa că face o jucărie din orice, ca să îşi facă lumea să îi rămână în afară şi să se joace că el însuşi nu e decât o parte a ei.
6. Vine o vreme când copilăria trebuie depăşită şi lăsată în urmă pentru totdeauna. Nu căuta să reţii jucăriile copilăriei. Leapădă-te de toate, căci nu mai ai nevoie de ele. Visul de judecată e un joc de copii, în care copilul devine tatăl cel puternic, dar cu mica înţelepciune a unui copil. Ce îl răneşte e distrus; ce îl ajută e binecuvântat. Atâta doar că judecă totul ca un copil, care nu ştie ce îl răneşte şi ce îl va vindeca. Şi par să se întâmple lucruri rele, şi se teme de tot haosul unei lumi pe care o crede guvernată de legile făcute de el. Dar lumea reală rămâne neafectată de lumea pe care o crede el reală. Şi nici legile ei nu s-au schimbat din cauză că nu le înţelege el.
7. Şi lumea reală este tot numai un vis. Atâta doar că s-au schimbat figurile. Ele nu sunt considerate idoli ce trădează. E un vis în care nimeni nu e folosit ca substitut pentru altceva, nici nu e interpus între gândurile pe care le concepe mintea şi ce vede. Nimeni nu e folosit pentru ceva ce nu e, căci s-au lepădat toate lucrurile copilăreşti. Şi ce a fost cândva un vis de judecată s-a preschimbat acum într-un vis în care totul e bucurie, pentru că acesta e scopul pe care îl are. Numai vise de iertare pot să intre aici, căci timpul este pe sfârşite. Iar formele ce intră în vis sunt percepute acum ca fraţi, nu întru judecată, ci iubire.
8. Visele de iertare nu trebuie să dureze. Nu sunt făcute să separe mintea de ceea ce gândeşte. Nu caută să arate că visul e visat de altcineva. Şi, în aceste vise, se aude o melodie pe care şi-o aminteşte fiecare, deşi nu a mai auzit-o de dinainte de începerea timpului. Iertarea, odată deplină, aduce eternitatea atât de aproape, încât se poate auzi cântecul Cerului, nu cu urechile, ci cu sfinţenia care nu a părăsit niciodată altarul care îşi are mereu locul în adâncul Fiului lui Dumnezeu. Când reaude acest cântec, ştie că nu a fost moment în care să nu îl fi auzit. Şi unde este timpul, când s-au lepădat visele de judecată?
9. De câte ori te simţi cuprins de orice formă de frică - şi eşti cuprins de frică dacă nu ai sentimentul unei mulţumiri profunde, certitudinea că eşti ajutat, încredinţarea calmă că Cerul merge cu tine -, precis ţi-ai făcut un idol şi crezi că te va trăda. Căci, sub speranţa pe care o nutreşti că te va mântui, zace vinovăţia şi durerea trădării de sine, şi o incertitudine atât de profundă şi de amară, încât visul nu poate ascunde complet toată senzaţia ta că eşti osândit. Trădarea ta de sine trebuie să aibă ca rezultat frica, pentru că frica este judecată, ducând precis la căutarea frenetică a idolilor şi a morţii.
10. Visele de iertare îţi amintesc că trăieşti în siguranţă şi că nu te-ai atacat. Aşa că spaimele tale copilăreşti se risipesc şi visele devin un semn că ai întreprins un nou început, şi nu o altă încercare
de-a venera idoli şi de-a păstra atacul. Visele de iertare sunt blânde cu toţi cei ce figurează în vis. Aşa că îi aduc visătorului eliberarea deplină de visele fricii. El nu se teme de propria lui judecată, căci nu a judecat pe nimeni, nici nu a căutat să se elibereze prin judecată de ce trebuie să impună judecata. Şi în tot acest timp îşi aminteşte ce a uitat, când judecata îi părea singura cale de-a se mântui de pedeapsa ei.
„A COURSE IN MIRACLES”
