Miracolul vine liniştit în mintea care se opreşte o clipă şi tace.
1. Miracolul nu face nimic. Tot ce face este să desfacă. El anulează astfel perturbarea adusă la ce s-a făcut. Nu adaugă, ci înlătură doar. Iar ce înlătură nu mai e de mult, dar, păstrându-se în memorie, pare să aibă efecte imediate. Lumea aceasta s-a sfârşit de mult. Gândurile care au făcut-o nu mai sunt în mintea care le-a gândit şi le-a iubit o scurtă vreme. Miracolul nu face decât să arate că trecutul a dispărut, iar ce a dispărut cu adevărat nu are efecte. Reamintirea unei cauze nu poate produce decât iluzii ale prezenţei ei, nu şi efecte.
2. Toate efectele vinovăţiei nu mai există. Căci s-a terminat cu vinovăţia. Odată cu ea, s-au dus şi consecinţele ei, rămase fără cauză. De ce te-ai agăţa de ea în memorie, dacă nu i-ai dori efectele? Reamintirea e la fel de selectivă ca percepţia, fiind timpul trecut al acesteia. Este perceperea trecutului de parcă s-ar petrece acum şi s-ar mai putea vedea. Memoria, ca percepţia, e o deprindere pe care ai inventat-o să înlocuiască ce a dat Dumnezeu în creaţia ta. Şi, ca toate lucrurile făcute de tine, poate fi pusă în slujba altui scop şi poate fi folosită ca mijloc pentru altceva. Poate fi folosită să vindece, şi nu să rănească, dacă doreşti aşa ceva.
3. Nimic din ce e folosit pentru vindecare nu reprezintă un efort de-a face ceva. E o recunoaştere a faptului că nu ai nevoi, care să însemne că este de făcut ceva. E o memorie neselectivă, care nu e folosită să perturbe adevărul. Spiritului Sfânt I s-au dat toate lucrurile pe care le poate folosi pentru a vindeca, fără conţinutul şi scopurile în care au fost făcute. Ele nu sunt decât deprinderi fără aplicaţie. Îşi aşteaptă utilitatea. Nu au nicio consacrare şi niciun ţel.
4. Spiritul Sfânt poate într-adevăr să folosească memoria, pentru că Dumnezeu Însuşi este în ea. Dar nu e vorba de o memorie a întâmplărilor trecute, ci doar a unei stări prezente. Te-ai obişnuit de atâta timp să crezi că memoria conţine numai ce a trecut, încât ţi-e greu să îţi dai seama că e o deprindere care îşi poate aduce aminte de acum. Lumea impune rememorării nişte limite la fel de vaste ca limitele pe care ai lăsat-o să ţi le impună ţie. Nu există nimic care să lege memoria de trecut. Dacă o doreşti acolo, atunci acolo este. Dar numai dorinţa ta a făcut legătura şi numai tu ai ţinut-o legată de o parte a timpului în care pare să mai stăruie vinovăţia.
5. Spiritul Sfânt foloseşte memoria într-un mod total independent de timp. El nu caută să o întrebuinţeze ca mijloc de-a păstra trecutul, ci, mai degrabă, ca modalitate de a-i da drumul. Memoria ţine mesajul pe care îl primeşte şi face ce i se dă de făcut. Ea nu scrie mesajul, nici nu îi stabileşte scopul. Ca trupul, nu are scop în sinea ei. Şi, dacă pare să servească la cultivarea unei uri străvechi, şi îţi dă imagini cu inechităţi şi nedreptăţi pe care le-ai stocat, ăsta ai cerut să îi fie mesajul şi ăsta este. Condamnată să rămână închisă în tainiţele ei, istoria întregului trecut al trupului se ascunde acolo. Toate asociaţiile ciudate făcute pentru a ţine viu trecutul - şi prezentul, mort - sunt înmagazinate în ea, în aşteptarea ordinului tău să îţi fie aduse şi retrăite. Aşa că efectele lor par să sporească cu timpul, care le-a luat cauza.
6. Dar timpul nu e decât o altă fază a ceea ce nu face nimic. El lucrează mână în mână cu toate celelalte atribute cu care cauţi să ţii ascuns adevărul despre tine însuţi. Timpul nici nu ia, nici nu poate da înapoi. Şi totuşi, îl foloseşti în mod ciudat, de parcă trecutul ar fi cauzat prezentul, care nu e decât o consecinţă în care nu poate exista posibilitatea vreunei schimbări, deoarece cauza ei a dispărut. Schimbarea însă trebuie să aibă o cauză durabilă, pentru că altfel nu va dăinui. Nu se poate face nicio schimbare în prezent dacă i-a trecut cauza. În felul în care o foloseşti tu, memoria nu e decât depozitara trecutului, şi este, de aceea, un mod de-a ţine trecutul împotriva lui acum.
7. Să nu ţii minte nimic din ce ţi-ai predat tu, pentru că ţi-ai predat greşit. Şi cine ar ţine minte o lecţie fără noimă, când poate învăţa şi păstra una mai bună? Când apar străvechile amintiri ale urii, ţine minte că propria lor cauză a dispărut. Aşa că nu poţi să înţelegi la ce servesc. Să nu laşi cauza pe care vrei să le-o atribui tu acum să fie cea ce le-a făcut ce au fost sau ce au părut să fie. Bucură-te că a dispărut, căci tocmai de ea ai vrea să fii scutit. Şi vezi, în schimb, noile efecte ale unei cauze acceptate acum, cu consecinţe aici. Te vor surprinde prin minunăţia lor. Noile idei străvechi pe care le aduc ele vor fi consecinţele fericite ale unei Cauze atât de străvechi, încât întrece cu mult cuprinsul memoriei pe care îl vede percepţia ta.
8. Aceasta e Cauza pe care Şi-o aminteşte Spiritul Sfânt pentru tine de câte ori uiţi. Ea nu a trecut, pentru că El nu a lăsat-O să rămână neamintită. Nu s-a schimbat niciodată, pentru că nu a existat clipă în care El nu a ţinut-O la adăpost în mintea ta. Consecinţele Ei vor părea într-adevăr noi, pentru că ai crezut că nu îţi aminteşti Cauza lor. Dar Ea nu a lipsit niciodată din mintea ta, căci nu a fost Voia Tatălui tău să nu îşi aducă aminte Fiul Său de El.
9. Ce îţi aminteşti tu nu a fost nicicând. Şi provine din necauza pe care ai confundat-o cu cauza. Nu poate să merite decât hohote de râs, când înveţi că ţi-ai amintit consecinţe care au fost lipsite de cauză şi care nu au putut fi efecte niciodată. Miracolul îţi aduce aminte de o Cauză veşnic prezentă, perfect neatinsă de timp şi perturbări. Şi neschimbată vreodată din ce este. Iar tu eşti Efectul Ei, la fel de neschimbat şi de perfect ca Ea. Amintirea Ei nu stă în trecut, nici nu aşteaptă viitorul. Nu se revelează în miracole. Ele nu fac decât să îţi aducă aminte că Ea nu a dispărut. Când îi ierţi păcatele tale, Ea nu va mai fi negată.
10. Tu, care ai căutat să îţi judeci propriul Creator, nu poţi să înţelegi că nu El Şi-a judecat Fiul. Vrei să Îi refuzi Efectele, dar Ele nu au fost refuzate niciodată. Fiul Lui nu a putut fi condamnat niciodată şi nicicând pentru ce e fără cauză şi împotriva Voii Sale. Reamintirile tale nu atestă decât frica de Dumnezeu. El nu a săvârşit lucrul de care ţi-e frică. Şi nici tu. Aşa că inocenţa ta nu s-a pierdut. Nu ai nevoie de vindecare ca să fii vindecat. În linişte, vezi în miracol o lecţie ce te învaţă cum să laşi Cauza să Îşi aibă Propriile Efecte şi cum să nu faci nimic să O perturbi.
11. Miracolul vine liniştit în mintea care se opreşte o clipă şi tace. Din acel moment liniştit şi din mintea pe care a vindecat-o atunci în linişte, el se întinde cu blândeţe la alte minţi, să îşi împărtăşească liniştea. Iar ele se vor uni în nefaptă, nefăcând nimic să îi împiedice extinderea radioasă înapoi în Mintea ce a cauzat existenţa tuturor minţilor. Deoarece miracolul s-a născut din împărtăşire, nu poate să existe în timp nicio pauză care să îi întârzie graba spre toate minţile neliniştite, să le aducă tăcerea unei clipe, când le revine amintirea lui Dumnezeu. Propria lor reamintire a încetat acum, şi ce a venit să îi ia locul nu va rămâne un lucru total neamintit pe urmă.
12. Cel Căruia I s-a dat timpul aduce mulţumiri pentru fiecare clipă liniştită care I se dă. Căci, în clipa aceea, se îngăduie amintirii lui Dumnezeu să îşi ofere toate comorile Fiului lui Dumnezeu, pentru care au şi fost păstrate. Cu câtă bucurie le oferă celui pentru care I s-au dat! Şi Creatorul Lui Se alătură mulţumirilor Lui, pentru că nu vrea să fie lipsit de Efectele Sale. Liniştea de o clipă pe care o acceptă Fiul Său dă bun venit atât veşniciei, cât şi Lui, şi Îi lasă să intre unde vor să stea. Căci, în clipa aceea, Fiul lui Dumnezeu nu face nimic care l-ar putea înfricoşa.
13. Cât de rapid apare amintirea lui Dumnezeu în mintea care nu are nicio frică să ţină amintirea la distanţă! Propria ei reamintire a dispărut. Nu există trecut care să îşi ţină imaginea înfricoşătoare în calea trezirii bucuroase la pacea prezentului. Trâmbiţele veşniciei străpung toată liniştea, dar nu o tulbură. Şi ce se aminteşte acum nu e frica, ci mai degrabă Cauza pe care frica a fost făcută să o lase neamintită şi nedesfăcută. Liniştea vorbeşte cu sunete blânde de iubirea pe care Fiul lui Dumnezeu şi-o aminteşte de dinainte de a-şi fi pus propria reamintire între prezent şi trecut, să nu le lase să intre.
14. Acum, în sfârşit, Fiul lui Dumnezeu e conştient de Cauza prezentă şi de Efectele Ei benigne. Acum înţelege că, neavând efecte, ce a făurit nu are cauză. El nu a făcut nimic. Şi, văzând asta, înţelege că nu a fost nevoie să facă nimic niciodată şi că nici nu a făcut nimic. Cauza lui este Efectele Ei. Nicicând nu a existat altă cauză pe lângă Ea care să poată genera un trecut sau viitor diferit.
Efectele Ei sunt imuabil de veşnice, mai presus de frică şi complet în afara lumii păcatului.
15. Ce s-a pierdut, să nu se vadă ce e lipsit de cauză? Şi unde e sacrificiul, când va sosi amintirea lui Dumnezeu să ia locul pierderii? Există oare vreun mod mai bun de-a umple golul infim dintre iluzii şi realitate decât acela de-a lăsa amintirea lui Dumnezeu să curgă peste el, prefăcându-l într-o punte pentru trecerea căreia va fi de ajuns o clipă? Căci Dumnezeu l-a umplut cu El Însuşi. Amintirea Lui nu a trecut, lăsând un Fiu abandonat de-a pururi pe un ţărm de unde poate zări un alt ţărm, la care nu poate ajunge niciodată. Tatăl lui îl voieşte ridicat şi transportat uşor de cealaltă parte. El a construit puntea şi tot El e Cel Ce Îşi va transporta Fiul de partea cealaltă. Să nu te temi că va da greş în ce voieşte. Şi nici că vei fi exclus din Voia care este pentru tine.
„A COURSE IN MIRACLES”
