2. Eul stabileşte relaţii doar ca să capete ceva. Şi vrea să îl ţină pe cel ce dă legat de el prin vinovăţie. Eului îi este imposibil să înceapă o relaţie fără mânie, căci e convins că mânia îi câştigă prieteni. Asta nu e nicidecum ce afirmă, dar e ce urmăreşte. Căci eul e convins că poate să capete şi să păstreze prin stârnirea vinovăţiei. Iată singura lui putere de atracţie, o atracţie atât de slabă, încât nu ar avea niciun efect, atâta doar că nimeni nu o recunoaşte. Căci eul pare să atragă întotdeauna prin iubire şi nu are nicio putere de atracţie pentru cei ce percep că atrage prin vinovăţie.
4. Am spus mai înainte că eul încearcă să menţină şi să sporească vinovăţia, dar în aşa fel încât să nu recunoşti ce vrea să îţi facă. Căci doctrina fundamentală a eului este aceea că de ce le faci altora vei reuşi să scapi. Eul nu doreşte binele nimănui. Dar supravieţuirea lui e condiţionată de convingerea ta că eşti scutit de intenţiile lui rele. Eul te sfătuieşte, de aceea, că - dacă vei fi gazda lui - iţi va da posibilitatea să îţi îndrepţi mânia în afară, protejându-te pe tine astfel. Aşa se angajează într-un lanţ nesfârşit şi nesatisfăcător de relaţii speciale, făurite din mânie şi dedicate unei singure, dar smintite convingeri: aceea că eşti în tot mai multă siguranţă cu cât investeşti mai multă mânie în afara ta.
5. Acesta e lanţul care îl leagă de vinovăţie pe Fiul lui Dumnezeu şi, tot acesta, lanţul pe care Spiritul Sfânt vrea să îl înlăture din mintea lui sfântă. Căci gazda aleasă de Dumnezeu, care nu poate găzdui eul, nu îşi are locul în strânsoarea lanţului cruzimii. În numele dezlegării lui şi în Numele Celui Ce vrea să îl dezlege, să privim mai atent relaţiile pe care le născoceşte eul şi să lăsăm Spiritul Sfânt să le judece adevărat. Căci e sigur că, dacă le vei privi, I le vei oferi bucuros. Nu ştii ce poate face El din ele, dar vei fi dispus să afli dacă eşti dispus mai întâi să percepi ce ai făcut tu din ele.
6. Într-un fel sau altul, fiecare relaţie făcută de eu se bazează pe ideea că, sacrificându-se, devine mai mare. „Sacrificiul", pe care îl consideră o purificare, e de fapt rădăcina resentimentului său amar. Căci ar prefera să atace direct şi să evite să amâne ce vrea cu adevărat. Eul însă recunoaşte „realitatea" aşa cum o vede şi admite că nimeni nu ar putea interpreta atacul direct ca iubire. Stârnirea vinovăţiei însă este un atac direct, deşi nu pare să fie. Căci cei ce se simt vinovaţi se aşteaptă să fie atacaţi şi, odată ce îl cer, atacul îi atrage.
7. În asemenea relaţii demente, atracţia lucrului nedorit pare mai puternică decât atracţia celui dorit. Căci fiecare crede că i-a sacrificat ceva celuilalt şi îl urăşte din cauza acestui lucru. Iată însă ce crede că vrea. Nu e nicidecum îndrăgostit de celălalt. Ci crede, pur şi simplu, că e îndrăgostit de sacrificiu. Şi, pentru acest sacrificiu pe care şi-l cere, pretinde ca celălalt să accepte vinovăţia şi să se sacrifice şi el. Iertarea devine imposibilă, căci eul crede că a-l ierta pe altul înseamnă a-l pierde. Numai printr-un atac lipsit de iertare poate eul să asigure vinovăţia ce îi ţine toate relaţiile laolaltă.
8. Ele însă doar par să fie laolaltă. Căci, pentru eu, relaţiile nu înseamnă decât că trupurile sunt laolaltă. Asta, eul cere întotdeauna, şi nu îl deranjează pe unde merge mintea sau ce gândeşte, căci pare neimportant. Cât timp trupul e prezent să îşi primească sacrificiul, e mulţumit. Pentru eu, mintea e un lucru privat, şi numai trupul poate fi împărtăşit. Ideile au importanţă doar în măsura în care apropie sau îndepărtează trupul altuia. Şi sunt apreciate ca bune sau ca rele în aceşti parametri. Ce îl face pe altul să se simtă vinovat şi îl ţine prin vinovăţie e „bun". Ce îl scapă de vinovăţie e „rău", pentru că îl face să nu mai creadă că trupurile comunică, şi, de aceea, să „dispară".
9. Suferinţa şi sacrificiul sunt daruri cu care eul vrea să „binecuvânteze" toate întrunirile. Iar cei ce sunt uniţi la altarul lui acceptă suferinţa şi sacrificiul ca preţ al întrunirii. În alianţele lor mânioase, născute din frica singurătăţii, dar dedicate perpetuării singurătăţii, fiecare îşi caută uşurarea de vinovăţie prin sporirea ei în celălalt. Căci fiecare crede că asta va descreşte vinovăţia din el. Celălalt
pare întotdeauna să îl atace şi să îl rănească, poate în moduri subtile, poate „inconştient", dar niciodată fără să îi ceară sacrificiul. Furia celor întruniţi la altarul eului depăşeşte cu mult măsura în care o conştientizezi. Căci nu îţi dai seama ce vrea eul de fapt.
10. De câte ori te superi, poţi fi sigur că ţi-ai format o relaţie specială pe care a „binecuvântat-o" eul, căci mânia e binecuvântarea lui. Mânia ia multe forme, dar nu îi poate înşela mult timp pe cei ce vor să înveţe că iubirea nu aduce vinovăţie, iar ce aduce vinovăţie nu poate fi iubire, ci trebuie să fie mânie. Toată mânia nu e decât o încercare de-a face pe cineva să se simtă vinovat, iar această încercare e singura bază acceptată de eu pentru relaţiile speciale. Vinovăţia e singura nevoie pe care o are eul şi, cât timp te identifici cu el, vinovăţia îşi va păstra atracţia. Aminteşte-ţi însă un lucru: a fi cu un trup nu e totuna cu a comunica. Şi, dacă crezi că este, te vei simţi vinovat în privinţa comunicării şi te vei teme să auzi Spiritul Sfânt, recunoscând în Vocea Lui propria ta nevoie de-a comunica.
11. Spiritul Sfânt nu poate preda prin intermediul fricii. Şi, cât timp crezi că a comunica este totuna cu a te însingura, cum poate să comunice cu tine? Convingerea că vei fi abandonat dacă comunici e o adevărată sminteală. Şi totuşi, mulţi au această convingere. Căci socotesc că minţile trebuie să le rămână private, pentru că altfel le vor pierde, dar - dacă li se reunesc trupurile - minţile continuă să fie ale lor. Unirea trupurilor devine astfel modul în care şi-ar ţine minţile separate. Căci trupurile nu pot ierta. Pot face doar ce le dictează mintea.
12. Iluzia autonomiei trupului şi a capacităţii lui de-a învinge singurătatea e consecinţa planului eului de a-şi stabili propria autonomie. Cât timp crezi că a fi cu un trup înseamnă a avea parte de tovărăşie, vei fi nevoit să încerci să îţi ţii fratele într-un trup, ţinut acolo prin vinovăţie. Şi vei vedea siguranţă în vinovăţie şi pericol în comunicare. Căci eul te va învăţa întotdeauna că singurătatea se rezolvă prin vinovăţie, iar comunicarea e cauza singurătăţii. În ciuda demenţei evidente a acestei lecţii, au învăţat-o mulţi.
13. Iertarea stă în comunicare cu aceeaşi certitudine cu care condamnarea stă în vinovăţie. Funcţia didactică a Spiritului Sfânt e tocmai aceea de a-i instrui pe cei ce cred că a comunica e a condamna că a comunica este a mântui. Şi o va face, pentru că puterea lui Dumnezeu din El şi din tine e unită într-o relaţie reală atât de sfântă şi de puternică, încât poate birui până şi asta fără nicio frică.
14. Prin clipa sfântă se împlineşte ce pare imposibil, făcând evident că nu e imposibil. În clipa sfântă vinovăţia nu deţine nicio atracţie, din moment ce comunicarea s-a restabilit. Iar vinovăţia, al cărei unic scop e să împiedice comunicarea, nu are nicio funcţie aici. Nu există disimulare aici, nici gânduri private. Disponibilitatea de-a comunica atrage la ea comunicarea şi înfrânge complet singurătatea. Aici e iertare deplină, căci nu există dorinţa de-a exclude pe nimeni din complinirea ta, într-o recunoaştere subită a valorii rolului pe care îl are fiecare în cadrul ei. În protecţia întregimii tale, toţi sunt invitaţi şi bine-veniţi. Şi înţelegi că propria ta complinire e a lui Dumnezeu, a Cărui unică nevoie e să fii complet. Căci complinirea ta te face al Lui în conştienţa ta. Şi în această conştienţă te resimţi cum ai fost creat, şi cum eşti.
„A COURSE IN MIRACLES”
