1. E imposibil să foloseşti o relaţie pe socoteala alteia şi să nu te simţi vinovat. Şi e la fel de imposibil să condamni o parte a unei relaţii şi să găseşti pace în ea. Sub instruirea Spiritului Sfânt, toate relaţiile sunt percepute ca angajamente totale, dar nicicum în conflict unele cu altele. Credinţa desăvârşită în fiecare dintre ele, pentru capacitatea de-a te satisface complet, apare doar din credinţa desăvârşită în tine. Iar pe aceasta nu poţi să o ai cât timp rămâne vinovăţia. Iar vinovăţia va rămâne cât timp accepţi - şi ţii la - posibilitatea că poţi face dintr-un frate ceva ce nu e, pentru că îl vrei aşa.
2. Ai atât de puţină credinţă în tine pentru că nu eşti dispus să accepţi faptul că iubirea desăvârşită e în tine. Şi cauţi, prin urmare, în afară ceva ce nu poţi găsi în afară. Îţi ofer credinţa mea desăvârşită în tine, în locul tuturor îndoielilor tale. Dar nu uita că credinţa mea trebuie să fie la fel de desăvârşită în toţi fraţii tăi cum e în tine, căci altfel ţi-aş oferi un dar limitat. În clipa sfântă, împărtăşim credinţa pe care o avem în Fiul lui Dumnezeu pentru că recunoaştem, împreună, că o merită pe deplin şi, apreciindu-i împreună acest merit, nu ne putem îndoi de sfinţenia lui. Şi aşa îl iubim.
3. Toată separarea dispare când sfinţenia e împărtăşită. Căci sfinţenia este putere şi, prin împărtăşirea ei, devine tot mai puternică. Dacă urmăreşti să obţii satisfacţie prin gratificarea nevoilor tale, după cum le percepi, trebuie să crezi că puterea vine de la altul, un altul care pierde ce câştigi tu. Cineva trebuie să piardă dacă te percepi slab. Există însă o altă interpretare a relaţiilor, care depăşeşte întru totul noţiunea de pierdere a puterii.
4. Nu ţi se pare dificil să crezi că, atunci când altul face apel la Dumnezeu pentru iubire, apelul tău rămâne la fel de puternic. Nici nu crezi că, atunci când îi răspunde Dumnezeu, scad şansele de-a primi şi tu un răspuns. Dimpotrivă, eşti mai dispus să îi consideri reuşita o mărturie la posibilitatea reuşitei tale. Căci recunoşti, oricât de vag, că Dumnezeu e o idee şi, de aceea, credinţa ta în El se întăreşte împărtăşind. Ce ţi se pare greu de acceptat e faptul că tu eşti o idee, ca Tatăl tău. Şi, tot ca El, te poţi da întru totul, fără pierdere şi numai în câştig. Iată unde stă pacea, căci aici nu e conflict.
5. În lumea carenţei, iubirea nu are înţeles şi pacea e cu neputinţă. Căci pierderea şi câştigul sunt acceptate amândouă şi, de aceea, nimeni nu e conştient că iubirea desăvârşită e în el. În clipa sfântă recunoşti ideea de iubire în tine, şi uneşti această idee cu Mintea care a gândit-o şi care nu ar putea renunţa la ea. Din moment ce o ţine în ea, nu există pierdere. Clipa sfântă devine astfel o lecţie ce te învaţă cum să îţi ţii toţi fraţii în minte, neresimţind pierdere, ci complinire. De aici rezultă că nu poţi decât să dai. Iar ea este iubire, căci numai ea este firească potrivit legilor lui Dumnezeu. În clipa sfântă domnesc legile lui Dumnezeu şi numai ele au înţeles. Legile acestei lumi vor înceta să mai deţină vreun înţeles. Când Fiul lui Dumnezeu acceptă că legile lui Dumnezeu sunt tot ce voieşte, cu bucurie, e imposibil să fie legat sau limitat în orice fel. În clipa aceea, e tot atât de liber cât îl vrea Dumnezeu. Căci, în clipa în care refuză să fie legat, nu e legat.
6. În clipa sfântă nu se întâmplă nimic din ce nu a fost dintotdeauna. Doar vălul tras peste realitate se ridică. Nimic nu s-a schimbat. Dar conştienţa acestei neschimbări vine rapid când e dat la o parte vălul timpului. Cei ce nu au resimţit încă ridicarea vălului şi nu s-au simţit atraşi irezistibil în lumina din spatele lui nu pot avea credinţă într-o iubire fără frică. Spiritul Sfânt însă îţi dă această credinţă, pentru că mi-a oferit-o mie şi am acceptat-o. Să nu te temi că o să ţi se refuze clipa sfântă, căci eu nu am refuzat-o. Şi, prin mine, Spiritul Sfânt ţi-o dă, după cum o vei da şi tu. Nu lăsa nevoile pe care le percepi să îţi umbrească nevoia acestui lucru. Căci, în clipa sfântă, vei recunoaşte singura nevoie pe care Fiii lui Dumnezeu o împărtăşesc în mod egal şi, prin această recunoaştere, vei oferi şi tu, cu mine, ce e necesar.
7. Pacea va veni prin noi. Alătură-mi-te în ideea păcii, căci în idei minţile pot comunica. Dacă vrei să te dai cum Se dă Tatăl tău, vei învăţa să înţelegi ideea de Sine. Iar, în ea, semnificaţia iubirii este înţeleasă. Dar ţine minte că înţelegerea îi aparţine minţii, şi numai minţii. Cunoaşterea îi aparţine minţii, aşadar, iar condiţiile ei sunt cu ea în minte. Dacă nu ai fi o idee, şi nimic altceva, nu ai putea comunica pe deplin cu tot ce-a fost vreodată. Dar, cât timp preferi să fii altceva - sau încerci să fii, deopotrivă, nimic altceva şi altceva -, nu îţi vei aminti limba de comunicare, pe care o ştii la perfecţie.
8. În clipa sfântă se aminteşte Dumnezeu şi, odată cu El, limba de comunicare cu toţi fraţii tăi. Căci comunicarea se aminteşte toată deodată, ca adevărul. Nu există excludere în clipa sfântă, pentru că trecutul a trecut şi, odată cu el, dispare orice temei pentru a exclude. Fără sursa ei, excluderea dispare. Aşa I se permite Sursei tale - şi a tuturor fraţilor tăi - să o înlocuiască în conştienţa ta. Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu Îşi vor prelua locul de drept în tine, şi vei resimţi deplina comunicare a ideilor cu ideile. Prin capacitatea ta de-a face acest lucru, vei învăţa ce trebuie să fii, căci vei începe să înţelegi ce e Creatorul tău şi ce e creaţia Lui, laolaltă cu El.
„A COURSE IN MIRACLES”
