Pruncul lui Dumnezeu

1.  A vindeca nu este a crea, ci a repara. Spiritul Sfânt stârneşte vindecare privind, dincolo de ea, la ce erau copiii lui Dumnezeu înainte de-a fi avut nevoie de vindecare şi la ce vor fi când vor fi vindecaţi. Această modificare a succesiunii temporale trebuie să îţi fie destul de familiară, căci este foarte similară saltului iniţiat de miracol în percepţia timpului. Spiritul Sfânt e motivaţia de-a fi dispus la miracole; decizia de-a vindeca separarea renunţând la ea. Voia ta mai e în tine căci Dumnezeu ţi-a pus-o în minte şi, deşi o poţi ţine adormită, nu o poţi distruge. Dumnezeu Însuşi îţi ţine voia vie transmiţând-o de la Mintea Lui la a ta cât există timpul. Miracolul însuşi e o reflecţie a acestei îngemănări de Voinţă între Tată şi Fiu.

2.  Spiritul Sfânt e spiritul bucuriei. El e Chemarea de-a veni înapoi cu care a binecuvântat Dumnezeu minţile Fiilor Lui separaţi. Asta e vocaţia minţii. Până la separare, mintea nu a avut nicio chemare pentru că, înainte de asta, avea numai fiinţă şi nu ar fi înţeles Chemarea la gândire corectă. Spiritul Sfânt e Răspunsul lui Dumnezeu la separare; mijlocul de-a vindeca al Ispăşirii până revine la creare mintea întreagă.

3.  Principiul Ispăşirii şi separarea au început în acelaşi timp. Când a fost făcut eul, Dumnezeu a pus în minte Chemarea la bucurie. Chemarea aceasta e atât de puternică, încât eul se dizolvă întotdeauna la auzul Ei. Iată de ce trebuie să alegi să îţi auzi una dintre cele două voci lăuntrice. Pe una ai făcut-o tu şi aceea nu e a lui Dumnezeu. Dar pe cealaltă ţi-a dat-o Dumnezeu, Care te roagă doar să o asculţi. Spiritul Sfânt este în tine într-un sens foarte literal. A Lui e Vocea ce te cheamă înapoi unde ai fost şi unde vei mai fi. E posibil chiar şi în lumea aceasta să nu auzi decât această Voce. Cere efort şi mare dorinţă să înveţi. E ultima lecţie pe care am învăţat-o eu, iar Fiii lui Dumnezeu sunt la fel de egali ca studenţi cum sunt ca Fii.

4.  Tu eşti Împărăţia Cerului, dar ai lăsat să îţi pătrundă în minte credinţa în întuneric, aşa că ai nevoie de o lumină nouă. Spiritul Sfânt e strălucirea pe care trebuie să o laşi să alunge ideea de întuneric. A Lui e slava în faţa căreia disociaţia se năruie şi Împărăţia Cerului răzbate în ce e al ei. Înainte de separare, nu ai avut nevoie de călăuzire. Ai cunoscut după cum vei mai cunoaşte, dar după cum nu cunoşti acum.

5.  Dumnezeu nu călăuzeşte, pentru că nu poate împărtăşi decât cunoaştere perfectă. A călăuzi înseamnă a evalua, căci presupune că există, deopotrivă, o cale corectă şi o cale greşită, una de ales şi alta de evitat. Alegând una, renunţi la cealaltă. Optând pentru Spiritul Sfânt, optezi pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu e în tine în sens propriu, ci tu faci parte din El. Când ai ales să Îl părăseşti, ţi-a dat o Voce care să vorbească pentru El, căci nu Şi-a mai putut împărtăşi nestingherit cunoaşterea cu tine. Comunicarea directă a fost întreruptă pentru că făcuseşi o altă voce.

6.  Spiritul Sfânt te cheamă atât să îţi aminteşti, cât şi să uiţi. Ai ales să fii într-o stare de opoziţie în care opuşii sunt posibili. Prin urmare, te aşteaptă nişte opţiuni. În starea de sfinţenie, voia e liberă, aşa că puterea ei creatoare e nelimitată şi alegerea nu are înţeles. Libertatea de-a alege e aceeaşi putere ca libertatea de-a crea, dar aplicarea ei e diferită. Alegerea depinde de o minte scindată. Spiritul Sfânt e una dintre opţiuni. Dumnezeu nu Şi-a lăsat copiii fără mângâiere, chiar dacă au ales să Îl părăsească. Vocea ce şi-au pus-o ei în minte nu a fost Vocea pentru Voia Lui, pentru care vorbeşte Spiritul Sfânt.

7.  Vocea Spiritului Sfânt nu comandă, căci nu e capabilă de aroganţă. Nu impune, căci nu caută să domine. Nu înfrânge, căci nu atacă. Ea doar aminteşte. E irezistibilă doar datorită lucrului de care îţi aminteşte. Ea îţi aduce aminte de cealaltă cale, rămânând domoală chiar şi în toiul tărăboiului pe care poţi să îl faci. Vocea pentru Dumnezeu e mereu domoală, căci vorbeşte despre pace. Pacea e mai puternică decât războiul pentru că vindecă. Războiul e diviziune, nu sporire. Nimeni nu câştigă de pe urma vrajbei. Ce îi va folosi omului de câştigă lumea întreagă, dar îşi pierde sufletul? Dacă asculţi vocea greşită, chiar că ţi-ai pierdut din vedere sufletul. Nu îl poţi pierde, dar poţi să nu îl cunoşti. De aceea, ţi-e „pierdut" până nu alegi corect.

8.  Spiritul Sfânt e Călăuza care te îndrumă cum să alegi. El e în partea minţii tale ce vorbeşte întotdeauna în favoarea alegerii corecte, căci vorbeşte pentru Dumnezeu. El e singura comunicare ce ţi-a mai rămas cu Dumnezeu, pe care o poţi întrerupe, dar nu o poţi distruge. Spiritul Sfânt e modul în care Voia lui Dumnezeu se face pe pământ precum în Cer. Atât Cerul, cât şi pământul sunt în tine, căci chemarea ambelor este în mintea ta. Vocea pentru Dumnezeu vine de la propriile tale altare închinate Lui. Aceste altare nu sunt lucruri, ci devoţiuni. Dar ai alte devoţiuni acum. Devoţiunea ta împărţită ţi-a dat cele două voci şi trebuie să alegi la care altar vrei să slujeşti. Chemarea la care răspunzi acum este o evaluare pentru că este o decizie. Decizia e foarte simplă. Se face alegând care chemare are mai multă valoare pentru tine.

9.  Mintea mea va fi mereu ca a ta, căci am fost creaţi egali. Numai decizia mea mi-a dat toată puterea în Cer şi pe pământ. Singurul dar pe care ţi-l fac e să te ajut să iei şi tu aceeaşi decizie. Decizia e aceea de-a alege să o împărtăşeşti, căci decizia însăşi e aceea de-a împărtăşi. Decizia se ia dând, fiind astfel unica opţiune aidoma adevăratei creaţii. Eu sunt modelul tău de decizie. Decizând să Îl aleg pe Dumnezeu, ţi-am arătat că decizia aceasta poate fi luată şi că o poţi lua.

10.  Te-am asigurat că Mintea care a decis pentru mine este şi în tine, şi că o poţi lăsa să te schimbe aşa cum m-a schimbat pe mine. Mintea aceasta e fără echivoc, căci aude o singură Voce şi răspunde într-un singur fel. Tu eşti lumina lumii cu mine. Odihna nu vine din somn, ci din trezire. Spiritul Sfânt e Chemarea să te trezeşti şi să fii bucuros. Lumea e foarte obosită, căci e ideea de istovire. Avem sarcina voioasă de-a o trezi la Chemarea pentru Dumnezeu. Toţi vor răspunde la Chemarea Spiritului Sfânt, căci altfel Fiimea nu poate fi una. Ce vocaţie mai bună ar putea să existe pentru o parte a Împărăţiei decât cea de-a o reda desăvârşitei întregiri ce o poate face întreagă? Auzi doar asta prin Spiritul Sfânt din tine şi învaţă-ţi fraţii să asculte cum te învăţ şi eu.

11.  Când eşti tentat de vocea greşită, fă apel la mine să îţi amintesc cum să vindeci împărtăşind decizia mea şi întărind-o. Împărtăşind acest obiectiv, îi sporim puterea de-a atrage întreaga Fiime şi de-a o readuce la unitatea în care a fost creată. Ţine minte că „jug" înseamnă „a uni", iar „povara cea uşoară" e „lumina". Să reformulăm „Jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară" în felul următor: „Să ne unim, căci vă aduc lumina".

12.  V-am poruncit să vă purtaţi cum m-am purtat eu, dar pentru asta trebuie să reacţionăm la aceeaşi Minte. Această Minte e Spiritul Sfânt, a Cărui Voie e pentru Dumnezeu întotdeauna. El te învaţă cum să mă ţii ca model de gândire şi cum să te porţi ca mine, prin urmare. Puterea motivaţiei noastre îngemănate e greu de crezut, dar nu şi de realizat. Ce putem realiza împreună nu are limite, căci Chemarea pentru Dumnezeu este Chemarea la nelimitat. Pruncul lui Dumnezeu, mesajul meu e pentru tine, să îl auzi şi să îl dai ca răspuns Spiritului Sfânt din tine.

Vocea pentru Dumnezeu - Curs de miracole

Spiritul Sfânt e Mintea lui Cristos

Invitaţia făcută Spiritului Sfânt

1.
Vindecarea e un gând prin care două minţi percep că sunt una şi se înveselesc. Această veselie cheamă fiecare parte a Fiimii să se bucure împreună cu ele, şi Îl lasă pe Dumnezeu să pătrundă
în ele şi prin ele. Numai mintea vindecată poate trăi experienţa revelaţiei cu un efect de durată, căci revelaţia e o trăire de pură bucurie. Dacă nu alegi să fii pe deplin bucuros, mintea ta nu poate avea ce nu alege să fie. Aminteşte-ţi că spiritul nu cunoaşte nicio deosebire între a avea şi a fi. Mintea superioară gândeşte conform legilor la care se supune spiritul şi respectă, prin urmare, numai legile lui Dumnezeu. Pentru spirit, a căpăta e ceva lipsit de înţeles şi a da este totul. Având totul, spiritul deţine totul dându-l, creând deci aşa cum a creat Tatăl. Deşi acest gen de gândire nu are nicio legătură cu deţinerea de lucruri, până şi mintea inferioară îl poate înţelege când e vorba de idei. Dacă împarţi cu cineva un bun material, împarţi dreptul de proprietate asupra acestuia. Dacă împărtăşeşti o idee însă, nu o împuţinezi. Ea este încă toată a ta, deşi ai dat-o toată. În plus, dacă cel căruia i-o dai o acceptă ca a sa, o întăreşte în mintea ta şi o sporeşte astfel. Dacă poţi accepta conceptul că lumea e o lume de idei, dispare toată credinţa în asociaţia falsă pe care o face eul între a da şi a pierde.
2.
Să ne începem procesul de redeşteptare cu câteva concepte simple:

Gândurile sporesc dându-le.



Cu cât cred mai mulţi în ele, cu atât devin mai puternice.



Totul e o idee.



Atunci, cum se pot asocia a da şi a pierde?


3.
Aceasta e invitaţia făcută Spiritului Sfânt. Am spus deja că pot să mă întind la Spiritul Sfânt şi să ţi-l aduc jos, dar pot să ţi-l aduc doar la invitaţia ta. Spiritul Sfânt e în mintea ta corectă, după cum a fost şi într-a mea. Biblia spune: „Să aveţi în voi mintea care a fost în Cristos Isus" şi foloseşte asta ca o binecuvântare. E binecuvântarea minţii dispuse la miracole. Ea îţi cere să gândeşti cum am gândit eu, unindu-te cu mine în gândirea lui Cristos.
4.
Spiritul Sfânt e singura parte a Sfintei Treimi care are o funcţie simbolică. La El se referă denumirile de Vindecător, Mângâietor si Călăuză. Tot El e descris ca „separat", independent de Tată şi de Fiu. Eu însumi am spus: „Dacă mă duc, vă voi trimite un alt Mângâietor, iar el va rămâne cu voi". Funcţia simbolică a Spiritului Sfânt Îl face greu de înţeles, căci simbolismul poate da loc la diverse interpretări. Ca om şi ca una din creaţiile lui Dumnezeu, gândirea corectă care mi-a venit de la Spiritul Sfânt - sau Inspiraţia Universală - m-a învăţat, mai întâi de toate, ca această Inspiraţie e pentru toţi. Nu aş fi putut să O am fără să cunosc acest lucru. Cuvântul „cunosc" e potrivit în acest context, căci Spiritul Sfânt e atât de aproape de cunoaştere, încât o cheamă să vină sau, mai bine spus, o lasă să vină. Am pomenit mai înainte percepţia superioară sau „adevărată", care e atât de aproape de adevăr, încât Dumnezeu Însuşi poate curge peste mica fisură dintre ele. Cunoaşterea e întotdeauna gata să curgă peste tot, dar nu poate opune rezistenţă. De aceea, o poţi bloca, deşi nu o poţi pierde niciodată.

5.

Spiritul Sfânt e Mintea lui Cristos, conştientă de cunoaşterea de dincolo de percepţie. El a luat fiinţă, ca protecţie, odată cu separarea, inspirând principiul Ispăşirii totodată. Înainte de asta, nu era nevoie de vindecare, căci nimeni nu era lipsit de mângâiere. Vocea Spiritului Sfânt e Chemarea la Ispăşire, sau la restabilirea integrităţii minţii. Odată Ispăşirea încheiată şi Fiimea întreagă vindecată, nu va mai fi nicio Chemare de-a veni înapoi. Dar ce creează Dumnezeu e veşnic. Spiritul Sfânt va rămâne cu Fiii lui Dumnezeu, să le binecuvânteze creaţiile şi să le ţină în lumina bucuriei.
6.
Dumnezeu a onorat până şi creaţiile greşite ale copiilor Săi pentru că ei le-au făcut. Dar Şi-a binecuvântat copiii şi cu un mod de gândire care le poate ridica percepţiile atât de sus, încât să poată ajunge aproape înapoi la El. Spiritul Sfânt e Mintea Ispăşirii. El reprezintă o stare mentală suficient de aproape de starea Unei Minţi să fie posibil, în sfârşit, transferul la aceasta. Percepţia nu e cunoaştere, dar poate fi transferată la cunoaştere, sau poate trece în cunoaştere. Poate e mai util să folosim aici transferat în sensul literal de „trans-portat", de vreme ce ultimul pas e făcut de Dumnezeu.
7.
Spiritul Sfânt, Inspiraţia împărtăşită a întregii Fiimi, induce un gen de percepţie în care multe elemente sunt asemănătoare celor din Împărăţia Cerului:

   Mai întâi, universalitatea ei e cât se poate de clară şi niciunul dintre cei ce o ating nu poate crede, nici măcar o clipă, că împărtăşirea ei implică altceva decât câştig.

   În al doilea rând, e incapabilă să atace şi este, de aceea, deschisă cu adevărat. Asta înseamnă că, deşi nu generează cunoaştere, nu o blochează în niciun fel.

   În fine, ea arată pe unde trebuie să se meargă, dincolo de vindecarea pe care o aduce, şi conduce mintea, dincolo de întregirea ei, înspre făgaşurile creaţiei. Acesta e punctul la care se petrece o schimbare cantitativă suficient de mare să producă un adevărat salt calitativ.

Curs de miracole

VINDECARE ŞI ÎNTREGIME

1.  Să vindeci înseamnă să faci fericit. Ti-am spus să te gândeşti câte ocazii ai avut să te înveseleşti şi câte ai refuzat. Altfel spus, ai refuzat să te vindeci. Lumina care îţi aparţine ţie e lumina bucuriei. Radiosul nu e asociat cu mâhnirea. Bucuria provoacă o disponibilitate integrantă de-a o împărtăşi şi stârneşte impulsul firesc al minţii de-a reacţiona ca tot unitar. Cei ce încearcă să vindece fără să fie ei înşişi pe deplin bucuroşi stârnesc diferite tipuri de reacţii în acelaşi timp, lipsindu-i astfel pe ceilalţi de bucuria unei reacţii din toată inima.

2.  Ca să faci ceva din toată inima, trebuie să fii fericit. Dacă frica şi iubirea nu pot coexista, şi dacă e cu neputinţă să fii pe deplin înfricoşat şi să scapi cu viaţă, atunci singura stare deplină cu putinţă e cea de iubire. Nu există diferenţă între iubire şi bucurie. De aceea, singura stare deplină cu putinţă e cea de bucurie deplină. A vindeca sau a face bucuros e, aşadar, acelaşi lucru cu a integra şi a face una. Iată de ce nu contează cărei părţi sau de către care parte a Fiimii se oferă vindecarea. Fiecare parte beneficiază, beneficiind în mod egal.

3.  Eşti binecuvântat de fiecare gând benefic din partea oricăruia dintre fraţii tăi, de oriunde. Ar trebui să vrei să îi binecuvântezi la rândul tău, în semn de recunoştinţă. Nu e nevoie să îi cunoşti personal sau să te cunoască ei pe tine. Lumina e atât de puternică, încât se răsfrânge prin toată Fiimea, aducând mulţumiri Tatălui pentru că Şi-a răsfrânt bucuria asupra ei. Numai sfinţii copii ai lui Dumnezeu sunt canale demne de bucuria Lui frumoasă, căci numai ei sunt destul de frumoşi să o aibă împărtăşind-o. Unui copil de-al lui Dumnezeu îi e cu neputinţă să îşi iubească aproapele altfel decât ca el însuşi. Iată de ce rugăciunea celui ce vindecă este:

Să cunosc fratele acesta cum mă cunosc pe mine însumi.

Curs de miracole

Creaţie şi comunicare

1.  E clar că, deşi conţinutul oricărei iluzii anume dintre toate câte îşi face eul nu are importanţă, corecţia ei e mai utilă într-un context concret. Iluziile eului sunt foarte concrete, deşi mintea e abstractă din fire. O parte a minţii devine însă concretă când se divide. Partea concretă crede în eu, căci eul depinde de concret. Eul e partea minţii care crede că existenţa ta se defineşte prin separare.

2.  Tot ce percepe eul e un întreg separat, fără relaţiile ce indică fiinţa. Eul se opune astfel comunicării, cu excepţia situaţiilor în care e folosită să stabilească separarea, şi nu să o desfiinţeze. Ca tot ce dictează eul, sistemul lui de comunicare se bazează pe propriul lui sistem de gândire. Comunicarea eului e dirijată de nevoia lui de-a se proteja şi va fi întreruptă când se simte ameninţat. Această întrerupere e o reacţie la una sau mai multe persoane în particular. Caracterul particularizant al gândirii eului duce deci la o falsă generalizare, care chiar nu e deloc abstractă. Nu face decât să răspundă în anumite moduri concrete la tot ce percepe a fi corelat.

3.  Prin contrast, spiritul reacţionează în acelaşi fel la tot ce cunoaşte a fi adevărat şi nu răspunde deloc la altceva. Şi nu face nicio încercare de-a stabili ce e adevărat. El ştie că ce e adevărat e tot ce a creat Dumnezeu. Se află într-o comunicare deplină şi directă cu fiecare aspect al creaţiei, fiind într-o comunicare deplină şi directă cu Creatorul lui. Această comunicare e Voia lui Dumnezeu. Creaţia şi comunicarea sunt sinonime. Dumnezeu a creat fiecare minte comunicându-i fiecăreia Mintea Lui, făcând astfel din fiecare un canal de recepţie a Minţii şi Voii Lui. Deoarece numai fiinţele de ordin similar pot să comunice cu adevărat, creaţiile Lui comunică firesc cu El şi ca El. Această comunicare e cât se poate de abstractă, deoarece calitatea ei are aplicabilitate universală şi nu e expusă la judecăţi, excepţii sau modificări. Dumnezeu te-a creat prin ea şi pentru ea. Mintea îşi poate distorsiona funcţia, dar nu se poate înzestra cu funcţii care nu i-au fost date. Iată de ce mintea nu îşi poate pierde total capacitatea de comunicare, chiar dacă poate refuza să o utilizeze în folosul fiinţei.

4.  Atât existenţa, cât şi fiinţa se bazează pe comunicare. Existenţa însă e concretă în felul în care judecă cum, ce şi cu cine merită întreprinsă comunicarea. Fiinţa e total lipsită de aceste distincţii. E o stare în care mintea e în comunicare cu tot ce e real. În măsura în care permiţi limitarea acestei stări, îţi limitezi sentimentul propriei tale realităţi, care devine total numai prin recunoaşterea întregii realităţi, în contextul slăvit al adevăratei sale relaţii cu tine. Asta e realitatea ta. Nu o profana şi nu te retrage din faţa ei. E adevărata ta casă, adevăratul tău templu şi adevăratul tău Sine.

5.  Dumnezeu, Care cuprinde toată fiinţa, a creat fiinţe care au totul, individual, dar care vor să îl împărtăşească spre a-şi spori bucuria. Realul nu poate fi sporit decât prin împărtăşire. Iată de ce te-a creat Dumnezeu. Abstracţiunea Divină Se bucură când împărtăşeşte. Iată ce înseamnă creaţia. „Cum", „ce" şi „cui" nu sunt relevante, pentru că adevărata creaţie dă totul, din moment ce poate crea numai după asemănarea ei. Aminteşte-ţi că în Împărăţie nu există nicio diferenţă între a avea şi a fi, după cum e cazul în existenţă. În starea fiinţei, mintea dă totul mereu.

6.  Biblia afirmă în repetate rânduri că trebuie să Îl lauzi pe Dumnezeu. Nu înseamnă că trebuie să îi spui cât de minunat este. El nu are eu cu care să accepte astfel de laude, nici percepţie cu care să le judece. Dar, dacă nu îţi preiei locul în creaţie, bucuria Lui nu e deplină pentru că nici a ta nu este. De lucrul acesta ştie. Îl ştie în Propria Lui Fiinţă şi în propria ei experienţă a experienţei Fiului Său. Şuvoiul constant de Iubire dumnezeiască e blocat când Îi sunt închise canalele, iar El e singur când minţile pe care le-a creat nu comunică pe deplin cu El.

 7.  Dumnezeu ţi-a păstrat Împărăţia, dar nu Îşi poate împărtăşi bucuria cu tine până nu o cunoşti cu mintea întreagă. Revelaţia nu e de ajuns, pentru că nu e decât o comunicare dinspre Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie să I se înapoieze revelaţia, un lucru clar imposibil, dar o vrea dusă altora. Lucrul acesta nu se poate face cu revelaţia propriu-zisă; conţinutul ei nu poate fi exprimat, căci priveşte în mod extrem de personal mintea care o primeşte. Ea poate fi retransmisă însă de mintea respectivă altor minţi, prin atitudinile aduse de cunoaşterea venită din revelaţie.

8.  Dumnezeu e lăudat de fiecare dată când o minte învaţă să fie complet utilă. E un lucru imposibil de atins fără a fi complet inofensiv, căci cele două convingeri trebuie să coexiste. Cei cu adevărat utili sunt invulnerabili, pentru că nu îşi protejează eurile şi, de aceea, nimic nu le poate face rău. Utilitatea lor e lauda pe care I-o aduc lui Dumnezeu, iar El le va înapoia lauda pe care I-au adus-o, căci ei sunt ca El şi se pot bucura împreună. Dumnezeu Se revarsă la ei şi prin ei, şi e multă bucurie în toată Împărăţia. Fiecare minte schimbată sporeşte această bucurie cu propria ei disponibilitate individuală de-a o împărtăşi. Cei cu adevărat utili sunt făcătorii de miracole ai lui Dumnezeu, pe care îi îndrum până ne vom uni cu toţii în bucuria Împărăţiei. Te voi îndruma oriunde poţi fi într-adevăr util şi la oricine îmi poate urma călăuzirea prin tine.

Curs de miracole

Recompensele lui Dumnezeu

1.  Eul nu recunoaşte adevărata sursă a „ameninţării" şi, dacă te asociezi cu eul, nu înţelegi situaţia aşa cum este. Numai loialitatea pe care i-o arăţi îi dă putere eului asupra ta. Am vorbit despre eu ca şi cum ar fi un lucru separat, acţionând pe cont propriu. A fost un lucru necesar să te conving că nu îl poţi alunga uşor şi că trebuie să îţi dai seama cât de mult îţi dirijează din gândire. Dar nu putem lăsa situaţia aşa cum este, pentru că rişti să te vezi în conflict cât timp eşti aici, sau cât timp crezi că eşti aici. Eul nu e decât o parte din ce crezi despre tine. Cealaltă viaţă a ta a continuat fără întrerupere, şi a fost şi va fi întotdeauna total neafectată de încercările tale de-a o disocia.

2.  Când înveţi cum să scapi de iluzii, nu trebuie să uiţi niciodată datoria pe care o ai faţă de fratele tău. E aceeaşi datorie pe care o ai faţă de mine. De câte ori te porţi egoist cu altul, te lepezi de bunătatea îndatoririi tale şi de percepţia sfântă pe care ar produce-o. Termenul „sfânt" poate fi folosit aici deoarece - când înveţi cât eşti de îndatorat întregii Fiimi, care mă include şi pe mine - te apropii de cunoaştere atât de mult cât te poate duce percepţia. Distanţa rămasă e atunci atât de mică, încât cunoaşterea poate curge uşor peste ea, anulând-o pentru totdeauna.

3.  Ai foarte puţină încredere în mine deocamdată, dar va creşte dacă recurgi tot mai des la călăuzirea mea, şi nu la a eului. Rezultatele te vor convinge tot mai mult că e singurul lucru sănătos pentru care poţi opta. Toţi cei ce învaţă din experienţă că o anumită opţiune aduce pace şi bucurie, în timp ce alta aduce haos şi dezastru, nu au nevoie de alte lămuriri. Învăţarea prin recompense e mai eficace decât învăţarea prin durere, pentru că durerea e o iluzie a eului, care nu poate produce decât un efect temporar. Recompensele lui Dumnezeu însă, recunoşti imediat că sunt veşnice. Deoarece tu eşti autorul acestei recunoaşteri, şi nu eul, recunoaşterea însăşi stabileşte că tu şi eul tău nu puteţi fi identici. Poate crezi că ai acceptat deja această diferenţă, dar nu eşti convins deocamdată. O demonstrează credinţa ta că trebuie să scapi de eu; dar nu poţi scăpa de eu umilindu-l, stăpânindu-l sau pedepsindu-l.

4.  Eul şi spiritul nu se cunosc reciproc. Mintea separată nu poate menţine separarea decât disociind. Odată ce a făcut-o, ea neagă toate impulsurile cu adevărat fireşti, nu pentru că eul ar fi un lucru separat, ci pentru că vrei să crezi că tu eşti. Eul e un mecanism de menţinere a acestei credinţe, dar ceea ce îi dă posibilitatea să dăinuie e tot numai decizia ta de-a folosi acest mecanism.

5.  Cum poţi să înveţi pe cineva valoarea unui lucru pe care l-a aruncat dinadins? Precis l-a aruncat neconsiderându-l de valoare. Nu poţi decât să îi arăţi cât de nefericit a rămas fără el şi să îl aduci, încet-încet, tot mai aproape, să înveţe cum îi scade nefericirea la apropierea de lucrul respectiv. Aşa învaţă să îşi asocieze nefericirea cu absenţa lucrului şi opusul nefericirii cu prezenţa lui. Treptat, acesta devine tot mai dezirabil, pe măsură ce respectivul cineva se răzgândeşte în privinţa valorii lui. Eu te învăţ să asociezi nefericirea cu eul şi bucuria cu spiritul. Tu te-ai învăţat exact opusul. Eşti liber să alegi în continuare, dar chiar poţi dori recompensele eului în prezenţa recompenselor lui Dumnezeu?

6.  Deocamdată, încrederea mea în tine e mai mare decât a ta în mine, dar nu va fi mereu aşa. Misiunea ta e foarte simplă. Ţi se cere să trăieşti aşa încât să demonstrezi că nu eşti un eu şi că nu aleg greşit canalele lui Dumnezeu. Cel Sfânt îmi împărtăşeşte încrederea şi îmi acceptă deciziile de Ispăşire, căci voia mea nu e niciodată în dezacord cu a Lui. Am spus mai înainte că eu răspund de Ispăşire. O fac numai pentru că mi-am împlinit rolul în ea ca om şi îl pot împlini acum prin alţii. Canalele pe care le-am ales nu pot da greş, căci le voi conferi puterea mea cât a lor e insuficientă.

7.  Voi merge cu tine la Cel Sfânt şi, prin percepţia mea, El va întinde o punte să acopere mica distanţă. Recunoştinţa ta faţă de fratele tău e singurul dar pe care îl vreau. Îl voi duce la Dumnezeu pentru tine, ştiind că a-ţi cunoaşte fratele e a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă îi eşti recunoscător fratelui tău, îi eşti recunoscător lui Dumnezeu pentru ce a creat. Prin recunoştinţa ta, ajungi să îţi cunoşti fratele, un singur moment de recunoaştere reală făcându-i pe toţi fraţii tăi, căci fiecare dintre ei e al Tatălui tău. Iubirea nu le biruie pe toate, dar le rânduieşte pe toate. Deoarece eşti Împărăţia lui Dumnezeu, te pot duce înapoi la creaţiile tale. Tu nu le recunoşti acum, dar ce ai disociat există încă.

8.  Când vii mai aproape de un frate, te apropii de mine şi, când pleci de lângă el, te îndepărtezi de mine. Mântuirea e o iniţiativă întreprinsă în cooperare. Nu poate fi întreprinsă cu succes de cei ce se desprind de Fiime, căci se desprind de mine. Dumnezeu va veni la tine numai când îl vei da fraţilor tăi. Învaţă mai întâi despre ei, şi vei fi gata să Îl auzi pe Dumnezeu. Căci funcţia iubirii e una singură.

Curs de miracole

Iluzia eu-trup

1.  Toate lucrurile conlucrează spre bine. Nu există excepţii decât în judecata eului. Eul exercită o vigilenţă maximă în legătură cu ce îţi permite să conştientizezi, dar nu aşa îşi păstrează coeziunea o minte echilibrată! Eul se dezechilibrează şi mai tare pentru că nu te lasă să îi conştientizezi motivaţia primară şi acordă preponderenţă controlului, în defavoarea sănătăţii mintale. Eul are toate motivele să o facă, potrivit sistemului de gândire care l-a generat şi căruia îi serveşte. Judecata unei minţi sănătoase ar respinge eul negreşit, şi atunci eul trebuie să o desfiinţeze în interesul conservării lui.

2.  O sursă principală a stării dezechilibrate a eului e lipsa lui de discriminare între trup şi Gândurile lui Dumnezeu. Gândurile lui Dumnezeu sunt inacceptabile pentru eu, pentru că arată clar inexistenţa eului însuşi. De aceea, eul fie le distorsionează, fie refuză să le accepte. Dar nu le poate face să îşi înceteze existenţa. El încearcă, de aceea, să disimuleze nu numai impulsurile trupeşti „inacceptabile", dar şi Gândurile lui Dumnezeu, căci ambele reprezintă o ameninţare pentru el. Fiind preocupat în primul rând de propria lui conservare în faţa ameninţării, eul le percepe ca fiind acelaşi lucru. Percepându-le acelaşi lucru, eul încearcă să se salveze de la nimicire, ceea ce i s-ar întâmpla cu siguranţă în prezenţa cunoaşterii.

3.  Orice sistem de gândire care îl confundă pe Dumnezeu cu trupul trebuie să fie dement. Dar confuzia aceasta e esenţială pentru eu, care judecă numai prin prisma ameninţării sau neameninţării la adresa lui. Într-un sens, frica de Dumnezeu a eului e măcar logică, de vreme ce ideea de Dumnezeu spulberă eul. Dar frica de trup, cu care eul se identifică atât de îndeaproape, nu are absolut niciun sens.

4.  Trupul e casa eului prin propria lui opţiune. E singura identificare cu care eul se simte în siguranţă, pentru că vulnerabilitatea trupului e cel mai bun argument pe care îl are să îţi arate că nu poţi fi ceva dumnezeiesc. Iată convingerea pe care eul o susţine cu fervoare. În acelaşi timp însă, eul urăşte trupul, pentru că nu îl consideră suficient de bun să îi servească drept casă. Iată punctul la care mintea se buimăceşte total. După ce i-a spus minţii că face parte din trup şi că trupul e protectorul ei, eul îi mai spune că trupul nu o poate proteja. Mintea întreabă atunci: „De unde să îmi obţin protecţia?", la care eul răspunde: „De la mine". Mintea atunci, pe bună dreptate, îi aminteşte eului insistenţa cu care şi-a afirmat el însuşi identificarea cu trupul, aşa că nu are niciun rost să apeleze la protecţia lui. La asta, eul nu are niciun răspuns real pentru că nu există niciunul, dar are o soluţie tipică. El şterge întrebarea din conştienta minţii. Odată ce nu mai este conştientizată, întrebarea poate provoca nelinişte - şi chiar o provoacă -, dar nu îşi află răspuns pentru că nu poate fi pusă.

5.  Iată întrebarea care trebuie pusă: „De unde să îmi obţin protecţia?" „Caută şi vei afla" nu înseamnă că trebuie să cauţi orbeşte şi cu disperare ceva ce nu ai putea recunoaşte. O căutare semnificativă e întreprinsă conştient, organizată conştient şi dirijată conştient. Obiectivul trebuie formulat clar şi nu trebuie scăpat din minte. A învăţa şi a dori să înveţi sunt inseparabile. Înveţi cel mai bine când crezi că ce încerci să înveţi are valoare pentru tine. Cu toate acestea, nu tot ce ţi-ai dori să înveţi are valoare durabilă. De fapt, multe din lucrurile pe care vrei să le înveţi pot fi alese tocmai pentru că valoarea lor nu va dura.

6.  Eul crede că e în avantajul lui să nu se angajeze la nimic din ce e veşnic, pentru că veşnicul trebuie să vină de la Dumnezeu. Veşnicia e singura funcţie pe care eul a încercat să şi-o dezvolte, dar a eşuat sistematic. Eul rezolvă chestiunea veşnicului printr-un compromis, după cum face cu alte chestiuni ce ating în orice fel adevărata întrebare. Făcându-se preocupat de chestiuni tangenţiale, el speră să ascundă adevărata întrebare şi să o ţină în afara minţii. Trebăluiala cu lucruri neesenţiale, caracteristică eului, are exact acest scop. Preocupările cu probleme anume formulate să fie de nesoluţionat sunt tertipurile preferate ale eului pentru a împiedica progresul învăţării. În toate aceste tactici diversioniste însă, singura întrebare pe care nu o pun niciodată cei ce le iniţiază este: „Cu ce scop?" Iată întrebarea pe care tu trebuie să înveţi să o pui vizavi de toate. Care e scopul? Oricare ar fi, îţi va dirija eforturile automat. Când ai decis scopul, atunci, ţi-ai decis eforturile viitoare; iar decizia aceasta va rămâne valabilă dacă nu te răzgândeşti.

Curs de miracole

A Doua Venire a lui Cristos

1.  Dacă nu poţi să auzi Vocea pentru Dumnezeu înseamnă că nu ai ales să asculţi. Faptul că asculţi în schimb vocea eului tău e demonstrat de atitudinile, sentimentele şi faptele tale. Dar asta e tot ce vrei. E tot ce lupţi să păstrezi şi tot ce veghezi să salvezi. Mintea ţi-e plină de scheme să scoţi eul cu faţa curată, şi nu cauţi faţa lui Cristos. Oglinda în care caută să îşi vadă faţa eul e chiar întunecoasă. Cum şi-ar putea susţine trucul existenţei decât cu oglinzi? Dar tu decizi unde te uiţi să te găseşti.

2.  Am spus că nu îţi poţi schimba mintea schimbându-ţi comportamentul, dar am mai spus, de nenumărate ori, că îţi poţi schimba mintea. Atunci când starea sufletească îţi spune că ai ales greşit, iar asta se întâmplă de câte ori nu eşti vesel, să ştii că nu trebuie să fie aşa. În fiecare caz, te-ai gândit greşit la un frate creat de Dumnezeu şi percepi chipuri pe care ţi le face eul într-o oglindă întunecoasă. Gândeşte-te cinstit ce ai gândit din ce nu ar fi gândit Dumnezeu şi ce nu ai gândit din ce vrea Dumnezeu să gândeşti. Caută sincer ce ai făcut şi ce ai lăsat nefăcut prin urmare, şi schimbă-ţi apoi mintea ca să gândeşti cu a lui Dumnezeu. S-ar putea să ţi se pară un lucru greu de făcut, dar e mult mai uşor decât să încerci să gândeşti contrar acesteia. Mintea ta e una cu a lui Dumnezeu. Faptul că ai negat asta şi ai gândit altfel ţi-a ţinut eul laolaltă, dar ţi-a scindat literalmente mintea. Ca frate iubitor, mă preocupă profund mintea ta şi te îndemn să îmi urmezi exemplul când te uiţi la tine şi la fratele tău, şi să vezi în amândoi creaţiile slăvite ale unui Tată slăvit.

3.  Când eşti trist, să ştii că nu trebuie să fie aşa. Depresia vine din senzaţia că eşti lipsit de ceva ce vrei şi nu ai. Aminteşte-ţi că nu eşti lipsit decât de propriile tale decizii şi decide apoi altfel.

4.  Când eşti neliniştit, să îţi dai seama că neliniştea vine din capriciozitatea eului şi să ştii că nu trebuie să fie aşa. Poţi fi la fel de vigilent împotriva dictatelor eului, pe cât eşti de vigilent pentru ele.

5.  Când te simţi vinovat, aminteşte-ţi că eul chiar a încălcat legile lui Dumnezeu, dar tu nu le-ai încălcat. Lasă „păcatele" eului în seama mea. Iată ce rost are Ispăşirea. Dar, până nu îţi schimbi mintea în privinţa celor pe care i-a rănit eul tău, Ispăşirea nu te poate elibera. Cât te simţi vinovat, eul tău e la conducere, pentru că numai eul se poate simţi vinovat. Nu trebuie să fie aşa.

6.  Păzeşte-ţi mintea de tentaţiile eului şi să nu fii amăgit de el. Nu îţi oferă nimic. Când vei renunţa la această dezinspirare voită, vei vedea cum mintea ta poate să se concentreze, să se ridice deasupra oboselii şi să se vindece. Dar nu eşti destul de vigilent împotriva pretenţiilor eului ca să te poţi desprinde. Nu trebuie să fie aşa.

7.  Obişnuinţa de-a te prinde cu Dumnezeu şi cu creaţiile Lui se face uşor dacă refuzi activ să îţi laşi mintea să zboare. Nu e o problemă de concentrare, ci de credinţă: credinţa că nimeni nu merită un efort consecvent, nici măcar tu. Fii consecvent de partea mea, împotriva acestei amăgiri, şi nu îngădui acestei credinţe meschine să te tragă înapoi. Cei descurajaţi nu sunt de niciun folos nici lor înşişi, nici mie, dar numai eul poate fi descurajat.

8.  Te-ai gândit vreodată câte prilejuri ai avut să te bucuri şi câte dintre ele ai refuzat? Puterea unui Fiu de-al lui Dumnezeu este nelimitată, dar îşi poate limita expresia puterii cât de mult vrea. Mintea ta şi a mea se pot uni să îţi spulbere eul, degajând puterea lui Dumnezeu în tot ce gândeşti şi faci. Nu te mulţumi cu nimic mai puţin de atât şi refuză să accepţi ca obiectiv orice altceva. Păzeşte-ţi mintea de orice credinţe care îi împiedică săvârşirea şi îndepărtează-te de ele. Judecă dacă ai făcut-o bine după cum te simţi, căci asta e singura întrebuinţare corectă a judecăţii. Judecata, ca orice altă apărare, poate fi folosită pentru a ataca sau a proteja, pentru a răni sau a vindeca. Eul trebuie adus la judecată şi declarat acolo deficient. Fără propria ta loialitate, protecţie şi iubire, eul nu poate exista. Lasă-l să fie judecat cu adevărat şi retrage-i neapărat loialitatea, protecţia şi iubirea.

9.  Eşti o oglindă a adevărului, în care Dumnezeu Însuşi străluceşte în perfectă lumină. Oglinzii întunecoase a eului trebuie să îi spui doar atât: „Nu te voi privi căci ştiu că aceste chipuri nu sunt adevărate". Lasă-L apoi pe Cel Sfânt să Se reverse în pace asupra ta, ştiind că trebuie să fie aşa şi numai aşa. Mintea Lui s-a revărsat asupra ta la crearea ta şi a dat naştere minţii tale. Mintea Lui continuă să se reverse asupra ta şi trebuie să se reverse prin tine. Eul tău nu Îl poate împiedica să Se reverse asupra ta, dar te poate împiedica pe tine să Îl laşi să Se reverse prin tine.

10.

Prima Venire a lui Cristos e doar o altă denumire pentru creaţie, căci Cristos e Fiul lui Dumnezeu. A Doua Venire a lui Cristos nu înseamnă decât sfârşitul dominaţiei eului şi vindecarea minţii. Am fost creat ca tine în Prima şi te-am chemat să te uneşti cu mine în a Doua. Eu răspund de-a Doua Venire, şi judecata mea, folosită numai pentru protecţie, nu poate fi greşită pentru că nu atacă niciodată. A ta poate fi atât de distorsionată, încât crezi că am greşit alegându-te pe tine. Te asigur că asta e o greşeală a eului tău. Nu o confunda cu umilinţa. Eul tău încearcă să te convingă că el e real şi eu nu sunt, pentru că, dacă sunt real, nu sunt mai real decât tine. Această cunoaştere - şi te asigur că e cunoaştere - înseamnă că în mintea ta a intrat Cristos şi a vindecat-o.

11. Eu nu îţi atac eul. Lucrez într-adevăr cu mintea ta superioară, casa Spiritului Sfânt, indiferent dacă dormi sau eşti treaz, după cum face şi eul cu mintea ta inferioară, care este casa lui. Sunt vigilenţa ta în această privinţă, pentru că eşti prea derutat să îţi recunoşti propria speranţă. Eu nu greşesc. Mintea ta va opta să se unească cu a mea şi, împreună, suntem de neînvins. Tu şi fratele tău chiar vă veţi aduna în numele meu, şi sănătatea mintală vă va fi redată. Eu am înviat morţii ştiind că viaţa e un atribut veşnic pentru tot ce a creat Dumnezeu Cel viu. De ce crezi că mi-e mai greu să îi inspir pe dezinspiraţi sau să îi stabilizez pe instabili? Eu nu cred că miracolele au o ordine a dificultăţii; tu crezi. Am chemat şi vei răspunde. Înţeleg că miracolele sunt fireşti, căci sunt expresii de iubire. Faptul că te chem e la fel de firesc ca răspunsul tău şi la fel de inevitabil.

Curs de miracole

Cunoaşterea, Percepţia, Iertarea, Viziunea lui Christos, Cerul ...

Ce spune "Nimic real nu poate fi ameninţat. Nimic ireal nu există. Într-aceasta stă pacea lui Dumnezeu."
Aşa începe un CURS ÎN MIRACOLE. El face o distincţie fundamentală între real şi ireal; între cunoaştere şi percepţie.

Cunoaşterea este adevăr, sub o singură lege, LEGEA IUBIRII, sau Dumnezeu. Adevărul este inalterabil, etern şi neambiguu. Poate să nu fie recunoscut, dar nu poate fi schimbat. Se aplică la tot ce a creat Dumnezeu, şi numai ceea ce El a creat este real. Este dincolo de învăţare, pentru că e dincolo de timp şi evoluţie. Nu are opus; nici început şi nici sfârşit. Pur şi simplu, ESTE. 

Lumea percepţiei, pe de altă parte, este lumea timpului, a schimbărilor, a începuturilor şi sfârşiturilor. Este bazată pe interpretare, nu pe fapte. Este lumea naşterii şi a morţii, fondată pe credinţa în penurie, pierdere, separare şi moarte. E ste mai degrabă învăţată decât dată, selectivă în accentele sale perceptuale, instabilă în funcţionare şi inexactă în interpretările ei.

Din cunoaştere şi respectiv percepţie apar două sisteme de gândire distincte care sunt opuse în toate privinţele: în domeniul cunoaşterii, nu există nici un gând separat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu şi Creaţia Sa împărtăşesc o singură Voie.

Lumea percepţiei este făcută din credinţa în voinţe opuse şi separate, în conflict perpetuu între ele şi cu Dumnezeu. Ceea ce percepţia vede şi aude pare să fie real, pentru că accesul în conştiinţă este permis numai celor ce se conformează dorinţelor celui ce percepe.
Aceasta conduce la o lume a iluziilor, o lume care are nevoie de continuă apărare tocmai pentru că ea nu este reală. Odată ce un individ este prins în lumea percepţiei, el este prins într-un vis. Nu poate scăpa din ea fără ajutor, pentru că tot ceea ce simţurile sale îi arată nu constituie decât mărturii ale realităţii visului.

Dumnezeu a oferit Răspunsul, este singura Cale de ieşire, adevăratul Ajutor. Tocmai aceasta este funcţia Vocii Sale, a Sfântului Său Spirit, aceea de a media între două lumi. El o poate face pentru că, pe de o parte, El cunoaşte adevărul, iar, pe de alta, El ne recunoaşte iluziile, fără a crede însă în ele. Tocmai aceasta este ţelul Sfântul Spirit, de a ne ajuta să scăpăm de lumea viselor, învăţându-ne cum să ne inversăm gândirea şi cum să ne dezvăţăm de greşelile noastre. Iertarea este marele ajutor de care se foloseşte Sfântul Spirit pentru a ne învăţa cum să realizăm această inversare a gândurilor.

Totuşi, CURSUL are propria sa definiţie despre ceea ce este întradevăr iertarea, aşa cum şi lumea o defineşte în felul său. Lumea pe care o vedem nu face decât să reflecte propriul nostru cadru de referinţă interior: ideile, dorinţele şi emoţiile dominante din minţile noastre.

"Proiecţia face percepţia". Mai întâi privim în interior, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem, iar apoi proiectăm acea lume în afară, făcând din ea adevărul aşa cum noi îl vedem. Noi o facem adevărată prin interpretările noastre care stabilesc ceea ce vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile greşeli - mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice formă ar apare - vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, invidiei şi disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm a le ierta; nu fiindcă noi suntem "buni" şi "caritabili", ci pentru că ceea ce vedem nu este adevărat. Noi am distorsionat lumea prin propriile noastre apărări contorsionate şi de aceea vedem ce nu există de fapt. Pe măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm, de asemenea, să le trecem cu vederea sau să le "iertăm". În acelaşi timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de conceptele noastre distorsionate despre sine, către Sinele pe care l-a creat Dumnezeu în noi, ca fiind noi înşine.

Păcatul este definit ca "lipsă de iubire". De vreme ce iubirea este tot ce există, păcatul, aşa cum este văzut de Sfântul Spirit, este mai degrabă o greşeală care trebuie corectată, decât un rău care trebuie pedepsit. Sentimentul nostru de nepotrivire, slăbiciune şi neîmplinire provine din puternica investiţie în "principiul penuriei" care guvernează întreaga lume a iluziilor. Din aceste punct de vedere, fiecare individ caută în alţii ceea ce simte că lipseşte în el însuşi. El "iubeşte" pe altul pentru a căpăta ceva de la el. Aceasta este de fapt ceea ce trece iubire în lumea viselor. Nu poate exista o greşeală mai mare decât aceasta, pentru că iubirea este incapabilă să ceară ceva. Numai minţile se pot împreuna realmente, iar "ce a împreunat Dumnezeu, omul nu poate despărţi". Oricum, adevărata unire este posibilă numai la nivelul Minţii Christice şi nu a fost, de fapt, pierdută niciodată.

"Micul eu" caută să se mărească prin confirmare externă, posesii externe, cât şi prin "iubire" externă.

Sinele creat de Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Este de-a pururea împlinit, ocrotit, iubit şi iubitor, căutând mai degrabă să împărtăşească decât să dobândească; mai degrabă să extindă decât să proiecteze. Nu are nevoi şi doreşte să se împreuneze cu ceilalţi, îndemnat de mutuala lor conştienţă a abundenţei.

Relaţiile speciale ale lumii sunt distructive, egoiste şi copilăresc de egocentrice. Cu toate acestea, dacă sunt predate Sfântului Spirit, aceste relaţii pot deveni cele mai sfinte lucruri de pe pământ, miracolele care arată calea întoarcerii în Cer. Lumea îşi foloseşte relaţiile speciale ca pe o armă finală în sprijinul excluderii şi ca o demonstraţie a separării. Sfântul Spirit le transformă în lecţii perfecte de iertare şi de trezire din vis. Fiecare relaţie specială este o ocazie de a lăsa percepţiile să fie vindecate şi erorile corectate. Fiecare constituie o nouă şansă de a se ierta pe sine însuşi, iertându-i pe ceilalţi. Şi fiecare devine o nouă invitaţie adresată Sfântul Spirit şi aducerii aminte de Dumnezeu.

Percepţia este o funcţie a corpului şi, de aceea, reprezintă o limită impusă conştienţei. Percepţia vede prin ochii corpului şi aude prin urechile corpului. Ea evocă reacţiile limitate de care dă dovadă corpul. Corpul apare ca fiind, în mare măsură, auto-motivat şi independent, totuşi el răspunde, de fapt, numai la intenţiile minţii.

Dacă mintea vrea să-l folosească pentru atac, într-o formă sau alta, corpul devine prada bolii, a îmbătrânirii şi decăderii. Dacă, în schimb, mintea îi acceptă rostul conferit de Sfântul Spirit, corpul devine o cale utilă de comunicare cu ceilalţi, invulnerabil atâta timp cât este nevoie de el, urmând a fi lăsat la o parte cu blândeţe, atunci când folosirea lui a luat sfârşit. El însuşi este neutru, aşa cum este totul în lumea percepţiei. Dacă este folosit pentru ţelurile egoului sau ale Sfântul Spirit, depinde în întregime de menirea pe care i-o conferă mintea.

Opusul vederii prin ochii corpului este viziunea lui Christos, care reflectă tărie şi nu slăbiciune, unitate şi nu separare, iubire şi nu teamă. Opusul auzirii prin urechile corpului este comunicarea prin Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu, Sfântul Spirit, care sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Vocea Sa pare îndepărtată şi greu de auzit, deoarece ego-ul, care pledează pentru sinele mărunt şi separat, pare să vorbească mult mai tare. De fapt, se întâmplă invers.

Sfântul Spirit vorbeşte cu o claritate inconfundabilă şi cu o duioşie copleşitoare. Oricine decide să nu se identifice cu corpul nu poate să fie surd la mesajele Sale de eliberare şi speranţă, nici n-ar putea să nu accepte cu bucurie viziunea lui Christos în schimbul mizerabilei imagini despre el însuşi.

Viziunea lui Christos este darul Sfântul Spirit; alternativa lui Dumnezeu la iluzia separării şi credinţa în realitatea păcatului, a vinei şi a morţii. Este corecţia unică la toate erorile de percepţie, reconcilierea contrariilor aparente pe care se bazează această lume. Lumina Sa binevoitoare arată toate lucrurile dintr-un alt punct de vedere, reflectând sistemul de gândire care răsare din cunoaştere, făcând reîntoarcerea la Dumnezeu nu numai posibilă, ci şi inevitabilă. Ceea ce era privit ca o nedreptate făcută de cineva altcuiva, acum devine o chemare întru ajutor şi unire.

Păcatul, boala şi atacul sunt văzute ca percepţii greşite care aşteaptă să fie remediate prin blândeţe şi iubire. Apărările sunt abandonate, pentru că acolo unde nu există atac, nu este nevoie de ele. Nevoile fraţilor noştri devin propriile noastre nevoi, pentru că ei merg împreună cu noi în călătoria către Dumnezeu. Fără noi, ei s-ar rătăci, ar pierde calea.

Iertarea este necunoscută în Cer, unde nevoia de iertare ar fi de neconceput. Totuşi, în această lume, ea este o corecţie necesară la toate greşelile pe care le-am făcut. A oferi iertare este singura cale de a o avea, pentru că ea reflectă legea Cerului: a da şi a primi este unul şi acelaşi lucru.

Cerul este starea firească a tuturor Fiilor lui Dumnezeu. Aşa cum El i-a creat. Aceasta este realitatea pentru totdeauna. Ea nu s-a schimbat numai pentru că a fost uitată. Iertarea este mijlocul prin care ne vom aduce aminte. Prin iertare, gândirea lumii este inversată. Lumea iertată devine poarta către Cer, pentru că prin binecuvântarea ei putem în sfârşit, să ne iertăm pe noi înşine. Prin faptul că nu mai ţinem pe nimeni prizonier al vinovăţiei, noi devenim liberi.

Recunoscând şi mărturisind pe Christos în toţi fraţii noştri Îi recunoaştem prezenţa în noi înşine. Prin faptul că dăm uitării toate percepţiile noastre eronate, nepăstrând nimic din trecut care să ne ţină înapoi, putem să ni-L reamintim pe Dumnezeu. Învăţătura poate merge doar până aici. Când suntem gata, Dumnezeu Însuşi va face ultimul pas în reîntoarcerea noastră la El.

„A COURSE IN MIRACLES” 

"DUMNEZEU ESTE" Suflet drag,