1. Eşti deprins cu noţiunea că mintea poate vedea sursa durerii unde nu e. Utilitatea îndoielnică a unei dislocări de felul acesta e aceea de-a ascunde adevărata sursă a vinovăţiei şi de-a te împiedica să conştientizezi pe deplin că e dementă. Dislocarea e susţinută întotdeauna de iluzia că sursa vinovăţiei, de la care se distrage atenţia, trebuie să fie adevărată; şi trebuie să fie înfricoşătoare, pentru că altfel nu ai fi dislocat vinovăţia pe ceva ce ai crezut a fi mai puţin înfricoşător. Eşti dispus, aşadar, să vezi tot felul de „surse", cu condiţia să nu fie sursa mai profundă cu care nu au absolut nicio relaţie reală.
2. Ideile demente nu au relaţii reale, căci de aceea sunt demente. Nicio relaţie reală nu se poate baza pe vinovăţie, şi nu poate conţine nici măcar o pată de vinovăţie care să îi întineze puritatea. Căci toate relaţiile pe care le-a atins vinovăţia sunt folosite doar pentru a evita persoana şi vinovăţia. Ce relaţii ciudate ai făcut în acest scop ciudat! Şi ai uitat că relaţiile reale sunt sfinte şi că nu pot fi folosite de tine absolut deloc. Sunt folosite doar de Spiritul Sfânt, şi tocmai asta le face pure. Dacă îţi disloci vinovăţia asupra lor, Spiritul Sfânt nu le poate folosi. Căci, dacă ocupi tu dinainte, în propriile tale scopuri, lucrul pe care ar fi trebuit să I-l dai Lui, El nu îl poate folosi pentru eliberarea ta. Cel ce vrea să se unească în orice fel cu cineva pentru propria lui mântuire nu o va găsi în acea relaţie ciudată. Ea nu e împărtăşită, aşa că nu este reală.
3. În orice uniune cu un frate prin care urmăreşti să îţi proiectezi vinovăţia asupra lui, sau să o împărtăşeşti cu el, sau să o percepi a lui, tu te vei simţi vinovat. Nu vei găsi nici satisfacţie, nici pace cu el, căci uniunea ta cu el nu e reală. Vei vedea vinovăţie în relaţia aceasta pentru că tu ai pus-o
acolo. E inevitabil ca cei ce resimt vinovăţia să nu încerce să o disloce, căci cred într-adevăr în ea. Dar, deşi suferă, nu se vor uita înăuntru şi nu se vor desprinde de ea. Ei nu pot şti că iubesc şi nu pot înţelege ce înseamnă să iubeşti. Principala lor preocupare este să perceapă sursa vinovăţiei în afara lor, în afara propriului lor control.
4. Când susţii că eşti vinovat, dar că sursa vinovăţiei tale se află în trecut, nu te uiţi înăuntru. Trecutul nu e în tine. Bizarele asociaţii pe care le faci între tine şi el nu au înţeles în prezent. Dar le laşi să stea între tine şi fraţii tăi, cu care nu găseşti nicio relaţie reală. Poţi să te aştepţi oare să îţi foloseşti fraţii ca mijloc prin care să îţi „rezolvi" trecutul, şi să îi vezi chiar aşa cum sunt? Mântuirea nu o află cei ce îşi folosesc fraţii să rezolve probleme ce nu sunt. Tu nu ai vrut mântuire în trecut. Vrei să îţi impui dorinţele deşarte asupra prezentului, şi să speri să afli mântuire acum?
5. Hotărăşte, atunci, să nu fii cum ai fost. Nu folosi nicio relaţie ca să te ţii legat de trecut, ci cu fiecare, în fiecare zi, să renaşti. Un minut, chiar mai puţin, va fi de-ajuns pentru a te elibera de trecut şi a-ţi preda mintea, în pace, Ispăşirii. Când fiecare îţi va fi bine-venit aşa cum vrei să Îi fii şi tu Tatălui tău, nu vei vedea nicio vinovăţie în tine. Căci vei fi acceptat Ispăşirea, care a strălucit în tine tot timpul cât ai visat la vinovăţie, şi nu ai vrut să te uiţi înăuntru şi să o vezi.
6. Cât crezi că vinovăţia se justifică în orice fel, în oricine, orice ar face, nu te vei uita înăuntru, unde ai găsi întotdeauna Ispăşirea. Sfârşitul vinovăţiei nu va veni cât crezi că există o raţiune la baza ei. Căci trebuie să înveţi că vinovăţia e total dementă întotdeauna şi nu are nicio raţiune. Spiritul Sfânt nu urmăreşte să spulbere realitatea. Dacă vinovăţia ar fi reală, Ispăşirea nu ar fi. Rostul Ispăşirii e să spulbere iluziile, nu să le dea realitate şi să le ierte mai apoi.
7. Spiritul Sfânt nu ţine iluziile în mintea ta să te înspăimânte şi nu ţi le arată înfricoşător să îţi demonstreze de ce te-a mântuit. De ce te-a mântuit a dispărut. Să nu dai nicio realitate vinovăţiei şi să nu vezi nicio raţiune la baza ei. Spiritul Sfânt face - şi a făcut dintotdeauna - ce vrea Dumnezeu de la El. A văzut separarea, dar ştie ce e uniunea. Predă vindecarea, dar ştie şi ce e creaţia. Vrea să vezi şi să predai ca El şi prin El. Ce ştie El însă, tu nu ştii, deşi e al tău.
8. Acum ţi-e dat să vindeci şi să predai, să faci ce va fi acum. Deocamdată, nu e acum. Fiul lui Dumnezeu crede că s-a pierdut în vinovăţie, că e singur într-o lume întunecată în care durerea presează peste tot asupra lui din afară. Când se va uita înăuntru şi va vedea strălucirea de acolo, îşi va aduce aminte cât de mult îl iubeşte Tatăl lui. Şi îi va părea incredibil că a putut cândva să creadă că Tatăl lui nu îl iubeşte şi că îl vede condamnat. În momentul în care îţi vei da seama că vinovăţia e dementă, pe deplin nejustificată şi pe deplin fără raţiune, nu te vei teme să vezi Ispăşirea şi să o accepţi pe deplin.
9. Tu, care ai fost nemilos cu tine însuţi, nu îţi aminteşti Iubirea Tatălui tău. Şi, privindu-ţi fără milă fraţii, nu îţi aminteşti cât de mult Îl iubeşti. Dar e de-a pururea adevărat. În pacea strălucitoare din tine stă desăvârşita puritate în care ai fost creat. Nu te teme să vezi minunatul adevăr din tine. Străpunge cu privirea norul vinovăţiei ce îţi tulbură vederea şi priveşte, dincolo de întuneric, spre locul sfânt în care vei vedea lumina. Altarul închinat Tatălui tău e pur aidoma Cui Şi l-a ridicat. Nimic nu te poate împiedica să vezi ce ar vrea Cristos să vezi. Voia Lui e ca a Tatălui Său, iar El Îşi oferă mila fiecărui copil de-al lui Dumnezeu, cum vrea să faci şi tu.
10. Eliberează de vinovăţie după cum ai vrea să fii eliberat. Nu există alt mod de-a te uita înăuntru şi de-a vedea lumina iubirii, strălucind cu aceeaşi constanţă şi cu aceeaşi certitudine cu care Dumnezeu Şi-a iubit întotdeauna Fiul. Şi cu care Fiul Îl iubeşte pe El. Nu există frică în iubire, căci iubirea e lipsită de vinovăţie. Tu, care ţi-ai iubit întotdeauna Tatăl, nu te poţi teme, din nicio raţiune, să te uiţi înăuntru şi să îţi vezi sfinţenia. Nu poţi fi cum ai crezut că eşti. Vinovăţia ta e fără raţiune pentru că nu e în Mintea lui Dumnezeu, unde eşti tu. Iar asta este raţiune, pe care Spiritul Sfânt vrea să ţi-o redea. El vrea să înlăture numai iluziile. Restul, ar vrea să vezi. Şi, în viziunea lui Cristos, vrea să îţi arate desăvârşita puritate care e de-a pururi în Fiul lui Dumnezeu.
11. Nu poţi întreţine relaţii reale cu niciunul dintre Fiii lui Dumnezeu dacă nu îi iubeşti pe toţi şi în mod egal. Iubirea nu e specială. Dacă singularizezi o parte a Fiimii pentru a-i arăta iubire, impui vinovăţie tuturor relaţiilor tale şi le faci ireale. Poţi iubi numai cum iubeşte Dumnezeu. Nu urmări să iubeşti altfel decât El, căci nu există iubire separat de-a Lui. Până nu recunoşti că asta e adevărat, nu vei avea idee cum e iubirea. Cel ce îşi condamnă un frate nu poate să se vadă nevinovat şi în pacea lui Dumnezeu. Dacă e nevinovat şi în pace şi nu o vede, delirează şi nu s-a văzut pe el. Acestuia îi spun:
Priveşte-l pe Fiul lui Dumnezeu, vezi-i puritatea şi opreşte-te.
Priveşte-i, în linişte, sfinţenia şi adu mulţumiri Tatălui său pentru că nu l-a atins niciodată nicio vinovăţie.
12. Niciuna dintre iluziile pe care i le-ai reproşat vreodată nu i-a atins inocenţa în niciun fel. Puritatea lui, total neatinsă de vinovăţie şi total iubitoare, străluceşte cu putere în tine. Să îl privim împreună şi să îl iubim. Căci în iubirea faţă de el stă nevinovăţia ta. Priveşte-te însă pe tine, şi bucuria şi aprecierea faţă de ce vezi va alunga vinovăţia pentru totdeauna.
Îţi mulţumesc, Tată, pentru puritatea preasfântului Tău Fiu, pe care l-ai creat nevinovat de-a pururi.
13. Ca tine, şi eu îmi concentrez credinţa şi crezul asupra lucrului pe care îl preţuiesc. Diferenţa este aceea că eu iubesc doar ce iubeşte Dumnezeu cu mine şi, datorită acestui lucru, te preţuiesc mai presus de valoarea pe care ţi-ai stabilit-o tu, chiar până la valoarea pe care ţi-o atribuie Dumnezeu. Iubesc toate cele create de El, şi le ofer toată credinţa şi tot crezul meu. Credinţa mea în tine e la fel de fermă ca toată iubirea pe care o dau Tatălui meu. Încrederea mea în tine e fără limită şi fără teama că nu mă vei auzi. Îi mulţumesc Tatălui pentru minunăţia ta şi pentru multele daruri pe care mă vei lăsa să le ofer Împărăţiei, în cinstea întregimii ei dumnezeieşti.
14. Laudă ţie, ce faci Tatăl una cu Propriul Lui Fiu. Singuri, suntem neînsemnaţi cu toţii; dar, împreună, ne bucurăm de o strălucire atât de intensă, încât niciunul dintre noi, de unul singur, nu şi-o poate imagina vreodată. În faţa glorioasei străluminări a Împărăţiei, vinovăţia se topeşte şi, transformată în bunătate, nu va mai fi nicicând ce a fost. Fiecare reacţie pe care o ai va fi atât de purificată, încât s-ar potrivi ca imn de laudă Tatălui tău. Vezi numai laude la adresa Lui în ce a creat, căci El nu Îşi va înceta niciodată laudele la adresa ta. Uniţi în acest imn de laudă, stăm în faţa porţii Cerului prin care vom intra cu siguranţă în nepăcătoşenia noastră.
Dumnezeu te iubeşte. Şi, atunci, pot oare eu să nu am încredere în tine, şi să Îl iubesc totuşi cu o iubire fără de cusur?
„A COURSE IN MIRACLES”
