Răbdare, Credinţă, Deschidere mentală

VIII. Răbdare 

1.        Cine e sigur de rezultat îşi poate permite să aştepte, şi aşteaptă fără încordare. Răbdarea e ceva firesc pentru profesorul lui Dumnezeu. Tot ce vede e rezultat cert, într-un moment ce îi poate fi încă necunoscut, dar de care nu se îndoieşte. Momentul va fi la fel de potrivit ca răspunsul. Iar lucrul acesta e adevărat în privinţa tuturor lucrurilor ce se întâmplă acum sau în viitor. Trecutul, deopotrivă, nu a cuprins greşeli; nimic ce nu a slujit atât în beneficiul lumii, cât şi într-al cui a părut să i se întâmple. Poate că la vremea aceea nu s-a înţeles. Chiar şi aşa, profesorul lui Dumnezeu este dispus să îşi reconsidere toate deciziile trecute, dacă acestea aduc durere orişicui. Răbdarea e ceva firesc pentru cei ce au încredere. Deoarece sunt siguri de interpretarea ultimă a tuturor lucrurilor din timp, nu le poate stârni frică niciun rezultat din câte s-au văzut deja sau din câte urmează încă să mai vină.

IX. Credinţă 

1.        Credinţa profesorului lui Dumnezeu se măsoară în funcţie de progresele pe care le-a făcut în privinţa programei. Mai alege unele aspecte ale vieţii la care să aplice ce a învăţat, în timp ce pe altele le ţine la distanţă? Dacă da, progresul lui e limitat, iar încrederea încă nu i s-a stabilit cu fermitate. Credinţa este încrederea profesorului lui Dumnezeu că toate lucrurile vor fi rânduite prin Cuvântul lui Dumnezeu: nu unele, ci toate. În general, credinţa lui se fixează la început doar pe câteva probleme, rămânând atent limitată pentru o vreme. Să renunţi la toate problemele şi să le laşi în seama unui singur Răspuns înseamnă să răstorni complet gândirea lumii. Şi numai asta e credinţă. Numai asta merită să poarte acest nume. Dar merită atins fiece grad, oricât de mic. După cum spune textul, faptul că eşti gata nu înseamnă că şi stăpâneşti.

2.        Adevărata credinţă însă nu deviază. Consecventă fiind, e întru totul onestă. Neabătută fiind, e plină de încredere. Bazată fiind pe neînfricare, e blândă. Certă fiind, e bucuroasă. Şi, încrezătoare fiind, e tolerantă. Credinţa, aşadar, combină în ea celelalte atribute ale profesorilor lui Dumnezeu. Ea implică acceptarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a felului în care El Îşi defineşte Fiul. Spre Ele e îndreptată mereu credinţa în adevăratul sens. Spre Ele priveşte, căutând până găseşte. Neapărarea o însoţeşte firesc, iar condiţia ei e bucuria. Şi, odată ce-a găsit, se lasă cu certitudine tihnită pe acel unic ceva căruia i se cuvine credinţa totală.

X. Deschidere mentală 

1.        Poziţia centrală a deschiderii mentale, poate ultimul din atributele pe care le dobândeşte profesorul lui Dumnezeu, se înţelege uşor când s-a recunoscut legătura pe care o are cu iertarea. Deschiderea mentală vine din lipsa judecăţii. Aşa cum judecata închide mintea, blocând accesul Profesorului lui Dumnezeu, tot aşa deschiderea mentală Îl invită să intre. Aşa cum condamnarea îl judecă pe Fiul lui Dumnezeu şi îl declară rău, tot aşa deschiderea mentală îi permite să fie judecat de Vocea pentru Dumnezeu în numele Său. Aşa cum proiecţia vinovăţiei asupra lui l-ar trimite în iad, tot aşa deschiderea mentală lasă imaginea lui Cristos să se extindă până la el. Numai cei deschişi la minte pot avea pace, pentru că numai ei îi văd raţiunea.

2.        Cum iartă cei deschişi la minte? Se desprind de toate lucrurile care ar împiedica iertarea. Au abandonat lumea cu adevărat, şi lasă să li se restituie cu o prospeţime şi o bucurie atât de nemaipomenite, încât nu şi-ar fi putut închipui nicicând o asemenea schimbare. Nimic nu e acum cum era mai înainte. Tot ce părea odinioară şters şi neînsufleţit acum sclipeşte. Şi, mai presus de toate, lucrurile toate sunt bine-venite, căci ameninţarea a trecut. Nu a rămas niciun nor să ascundă faţa lui Cristos. Acum obiectivul e atins. Iertarea e obiectivul final al programei. Ea netezeşte calea pentru ce depăşeşte cu mult toată învăţarea. Programa nu face niciun efort să îşi întreacă obiectivul legitim. Iertarea e singurul ei scop, punctul la care converge, în final, toată învăţarea. Şi acesta e de ajuns.

3.        Ai observat, probabil, că lista atributelor profesorilor lui Dumnezeu nu include lucruri care sunt moştenirea Fiului lui Dumnezeu. Termeni ca iubire, nepăcătoşenie, perfecţiune, cunoaştere şi adevăr etern nu apar în contextul acesta. Ar fi cât se poate de nepotriviţi aici. Ce-a dat Dumnezeu depăşeşte într-atât programa noastră, încât învăţarea dispare pur şi simplu în prezenţa ei. Dar, cât timp prezenţa ei rămâne obscură, toată atenţia revine de drept programei noastre. Profesorii lui Dumnezeu au funcţia de-a aduce lumii adevărata învăţare. Sau, mai bine zis, de-a-i aduce dezvăţare, căci asta e „adevărata învăţare" în lume. Profesorilor lui Dumnezeu le e dat să binevestească lumii deplina iertare. Fericiţi sunt ei, căci sunt aducătorii mântuirii.

***   “A Course in Miracles”
***   "Sfinţenia mea învăluie tot ce văd."

Blândeţe, Bucurie, Generozitate

Profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu au următoarele caracteristici: Încredere, Onestitate, Toleranţă, Blândeţe, Bucurie, Generozitate, Răbdare, Credinţă, Deschidere mentală.

IV. Blândeţe 

1.        Profesorilor lui Dumnezeu le e cu neputinţă răul. Nici nu pot să facă rău, nici nu li se poate face vreunul. Răul e rezultatul judecăţii. E actul neonest ce vine în urma unui gând neonest. E un verdict de vinovăţie la adresa unui frate, şi deci la adresa propriei persoane. E sfârşitul păcii şi negarea învăţării. Răul demonstrează absenţa programei dumnezeieşti şi înlocuirea ei cu demenţa. Fiecare profesor de-al lui Dumnezeu trebuie să înveţe - chiar de la începutul instruirii lui - că intenţia de-a face rău îi va şterge orice urmă de funcţie din conştienţă. Îl va lăsa confuz, fricos, furios şi suspicios. Şi va face lecţiile Spiritului Sfânt imposibil de învăţat. Iar Profesorul lui Dumnezeu nu va putea fi auzit deloc, decât de cei ce îşi dau seama că răul nu poate realiza nimic. Din el nu poate ieşi niciun câştig.

2.        De aceea, profesorii lui Dumnezeu simt întru totul blânzi. Ei au nevoie de forţa blândeţii, căci tocmai prin ea funcţia mântuirii devine uşoară. Celor ce vor să facă rău, le e de-a dreptul imposibilă. Celor pentru care intenţia de-a face rău nu are înţeles, le este doar firească. Ce altă opţiune are înţeles pentru cei sănătoşi la minte? Cine alege iadul când percepe o cale ce duce la Cer? Şi cine ar alege slăbiciunea ce trebuie să rezulte din intenţia de-a face rău, în locul puterii neabătute, atotcuprinzătoare şi neţărmurite a blândeţii? Puterea profesorilor lui Dumnezeu stă în blândeţea lor, căci au înţeles că gândurile lor de rău nu vin nici de la Fiul lui Dumnezeu, nici de la Creatorul lui. Aşa şi-au unit gândurile cu Cel Care e Sursa lor. Şi, de aceea, voia lor, care mereu a fost a Lui, e liberă a fi ea însăşi.

V. Bucurie 

1.        Bucuria e rezultatul inevitabil al blândeţii. Blândeţea înseamnă că frica e imposibilă acum, şi ce ar putea să vină să perturbe bucuria? Mâinile deschise ale blândeţii sunt pline mereu. Cei blânzi nu au nicio durere. Nu pot să sufere. De ce să nu fie bucuroşi? Sunt siguri că sunt iubiţi şi ocrotiţi, precis. Bucuria însoţeşte blândeţea cu aceeaşi certitudine cu care mâhnirea însoţeşte atacul. Profesorii lui Dumnezeu au încredere în El. Şi sunt siguri că Profesorul Lui le merge înainte, încredinţându-Se că niciun rău nu poate să ajungă la ei. Îi ţin darurile şi Îi urmează calea, căci Vocea lui Dumnezeu îi îndrumă în toate privinţele. Bucuria e cântecul lor de mulţumire. Iar Cristos îi priveşte din înalt, recunoscător şi El. Are tot atâta nevoie de ei ca ei de El. Ce bucurie să împărtăşeşti scopul mântuirii!

VI. Neapărare 

l.        Profesorii lui Dumnezeu au învăţat cum să fie simpli. Nu au vise ce trebuie apărate de adevăr. Nu încearcă să se facă pe ei înşişi. Bucuria lor vine din faptul că înţeleg Cine i-a creat. Oare are nevoie de apărare ce-a fost creat de Dumnezeu? Nimeni nu poate deveni profesor avansat al lui Dumnezeu până nu înţelege pe deplin că mecanismele de apărare nu sunt decât ridicole păzitoare de iluzii preasmintite. Cu cât e visul mai grotesc, cu atât mai aprige şi mai puternice par mecanismele de apărare. Dar, când profesorul lui Dumnezeu consimte să privească dincolo de ele, în sfârşit, descoperă că, unde le văzuse, nu era nimic. La început, se lasă doar cu greu dez-amăgit. Dar, pe măsură ce îi sporeşte încrederea, învaţă tot mai repede. Iar, când coboară garda mecanismelor de apărare, nu primejdia vine. Ci siguranţa. Pacea. Bucuria. Şi Dumnezeu.

VII. Generozitate 

1.        Termenul „generozitate" are o semnificaţie specială pentru profesorul lui Dumnezeu. Nu e semnificaţia obişnuită a cuvântului; de fapt, e o semnificaţie ce trebuie învăţată, şi încă foarte atent. Ca toate celelalte atribute ale profesorilor lui Dumnezeu, şi acesta se bazează în definitiv tot pe încredere, căci - fără încredere -  nimeni nu poate fi generos în adevăratul sens. Pentru lume, generozitatea înseamnă „a da" în sensul de „a ceda". Pentru profesorii lui Dumnezeu, înseamnă a da pentru a păstra. Lucrul aceasta s-a subliniat pe tot parcursul textului şi al culegerii de exerciţii, dar este poate mai străin de gândirea lumii decât multe alte idei din programa cursului nostru. Ciudăţenia sporită a acesteia nu constă decât în uşurinţa cu care se poate vedea că inversează gândirea lumii. În modul cel mai clar posibil şi la cel mai simplu nivel, cuvântul înseamnă exact opusul pentru profesorii lui Dumnezeu şi pentru lume.

2.        Profesorul lui Dumnezeu e generos în interesul Sinelui. Acesta nu se referă însă la sinele de care vorbeşte lumea. Profesorul lui Dumnezeu nu vrea ceva ce nu poate să dea la rândul lui, căci îşi dă seama că, prin definiţie, nu ar avea valoare pentru el. Pentru ce l-ar vrea? Poate numai să piardă din cauza lui. Nu poate câştiga. De aceea, nu caută ce poate păstra numai pentru el, pentru că asta e garanţia pierderii. Nu vrea să sufere. De ce şi-ar asigura propria-i durere? Dar vrea să păstreze - pentru el şi, de aceea, pentru Fiul Lui - toate câte ţin de Dumnezeu. Acestea sunt lucrurile ce îi aparţin. Pe acestea le poate da cu adevărată generozitate protejându-le de-a pururi pentru el însuşi.
~ in continuare: Rabdare, credinta, Deschidere mentala,

 ***   “A Course in Miracles”
 ***   "Nu resimt de unul singur efectele gândurilor mele."

Încredere, Onestitate, Toleranţă

Profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu au următoarele caracteristici: Încredere, Onestitate, Toleranţă, Blândeţe, Bucurie, Generozitate, Răbdare, Credinţă, Deschidere mentală.

1.        Trăsăturile exterioare ale profesorilor lui Dumnezeu nu sunt deloc asemănătoare. Ei nu le par asemănători ochilor trupului, provin din medii extrem de diverse, experienţele lor în lume diferă foarte mult, iar „personalităţile" lor superficiale sunt care mai de care mai felurite. În primele lor faze ca profesori ai lui Dumnezeu, nu au dobândit încă trăsăturile mai profunde care îi vor consacra drept ceea ce sunt. Dumnezeu le dă daruri speciale profesorilor Săi, pentru că au un rol special în planul Lui de Ispăşire. Fireşte, specialitatea lor e doar temporară, montată în timp ca mijloc de-a-i scoate din timp. Aceste daruri speciale, născute în relaţia sfântă pe care o vizează situaţia de predare-învăţare, devin caracteristicile tuturor profesorilor lui Dumnezeu care au avansat în propria lor învăţătură.
În această privinţă, sunt toţi asemănători.

2.        Toate diferenţele dintre Fiii lui Dumnezeu sunt temporare. Cu toate acestea, în timp se poate spune că profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu au următoarele caracteristici:  Încredere, Onestitate, Toleranţă, Blândeţe, Bucurie, Generozitate, Răbdare, Credinţă, Deschidere mentală ~ ~ ~

I. Încredere 

1.        Aceasta e temelia pe care se sprijină capacitatea lor de a-şi îndeplini funcţia. Percepţia e rezultatul învăţării. De fapt, percepţia este învăţare, deoarece cauza şi efectul nu se separă niciodată. Profesorii lui Dumnezeu au încredere în lume, pentru că au învăţat că nu e guvernată de legi inventate de lume. E guvernată de o putere în ei, dar nu de la ei. Această putere e cea care ocroteşte lucrurile toate. Şi tocmai prin puterea aceasta, profesorii lui Dumnezeu văd o lume iertată.

2.        Odată ce ai resimţit această putere, e imposibil să te mai încrezi în propria ta forţă neînsemnată. Cine ar încerca să zboare cu aripioarele unei vrăbii când i s-a dat puterea nemaipomenită a unui vultur? Şi cine şi-ar mai pune credinţa în meschinele prinosuri ale eului când i s-au pus dinainte darurile lui Dumnezeu? Ce anume îl determină să facă acest salt?

A. Sporirea încrederii 

3.        Mai întâi, ei trebuie să treacă prin ce s-ar putea numi „o perioadă de desfacere". Aceasta nu trebuie să fie dureroasă, dar se resimte dureros de obicei. E ca şi cum ţi s-ar lua din lucruri, rareori înţelegându-se, la început, că li se recunoaşte astfel doar lipsa de valoare. Cum poate fi percepută lipsa de valoare dacă cel ce trebuie să o perceapă nu e într-o postură din care să vadă lucrurile într-o altă lumină? Nu a ajuns încă la punctul în care poate face saltul întru totul în interior. Aşa că planul va necesita uneori schimbări în cadrul unor împrejurări aparent exterioare. Aceste schimbări sunt întotdeauna utile. Când va învăţa asta, profesorul lui Dumnezeu va trece la a doua etapă.

4.        Pe urmă, profesorul lui Dumnezeu trebuie să treacă printr-o „perioadă de triere". Aceasta e întotdeauna destul de dificilă, pentru că după ce a învăţat că schimbările din viaţa lui sunt mereu utile - el trebuie acum să decidă totul pe baza capacităţii fiecărui lucru de-a spori această utilitate sau de-a o restrânge. Va descoperi că multe, dacă nu cele mai multe din lucrurile pe care le-a preţuit odinioară, nu sunt decât o piedică în calea capacităţii lui de-a transfera ce-a învăţat la situaţii noi, pe măsură ce apar. Deoarece a preţuit ce e de fapt nevaloros, nu va generaliza lecţia de frica pierderii şi a sacrificiului. Cere multă învăţătură să înţelegi că toate lucrurile, întâmplările, întâlnirile şi împrejurările sunt utile. În această lume a iluziei, ar trebui să li se acorde un dram de realitate numai în măsura în care sunt utile. Cuvântul „valoare" nu se poate aplica la altceva.

5.        A treia etapă prin care trebuie să treacă profesorul lui Dumnezeu se poate numi „o perioadă de renunţare". Dacă va fi interpretată ca o renunţare la dezirabil, va genera un conflict enorm. Puţini profesori ai lui Dumnezeu reuşesc să evite total chinul acesta. Nu are însă niciun rost să triezi ce are valoare de ce nu are dacă nu faci şi următorul pas evident. De aceea, perioada de suprapunere tinde să fie una în care profesorul lui Dumnezeu simte că i se cere să îşi sacrifice propriile interese în favoarea adevărului. Încă nu şi-a dat seama cât de imposibilă ar fi o asemenea cerinţă. Poate să înveţe acest lucru numai renunţând efectiv la ce nu are valoare. Aşa învaţă că, unde s-a aşteptat la durere, găseşte în schimb o inimă uşoară şi voioasă; iar, unde a crezut că i s-a cerut ceva, găseşte un dar închinat lui.

6.        Urmează acum „o perioadă de liniştire". Este o perioadă de răgaz, în care profesorul lui Dumnezeu se odihneşte o vreme în destul de bună pace. Acum îşi consolidează învăţătura. Acum începe să vadă valoarea de transfer pe care o are ce a învăţat. Potenţialul ei e ameţitor literalmente, profesorul lui Dumnezeu progresând acum până la punctul în care îşi vede în ea scăparea toată. „Renunţă la ce nu vrei şi păstrează doar ce vrei". Ce simplu este evidentul! Şi ce uşor de înfăptuit! Profesorul lui Dumnezeu are nevoie de această perioadă de răgaz. Nu a ajuns încă atât de departe pe cât crede. Dar, când e gata să îşi vadă iar de drum, merge alături de însoţitori puternici. Acum se odihneşte un pic şi şi-i adună înainte de-a merge mai departe. De aici înainte nu va merge singur.

7.        Următoarea etapă este într-adevăr „o perioadă de neliniştire". Acum profesorul lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă că nu a ştiut de fapt ce are valoare şi ce nu. De fapt, tot ce a învăţat până acum e că nu vrea ce nu are valoare şi că vrea ce are valoare. Dar propria lui triere nu l-a ajutat să înveţe diferenţa dintre ele. Ideea de sacrificiu, atât de esenţială propriului lui sistem de gândire, i-a făcut imposibilă judecata. A crezut că a învăţat să fie dispus, dar vede acum că nu ştie la ce foloseşte disponibilitatea. Iar acum trebuie să atingă o stare care poate să rămână imposibil de atins multă, multă vreme. Trebuie să înveţe să lepede toată judecata şi să ceară doar ce vrea cu adevărat în fiece împrejurare. Dacă nu i s-ar întări cu atâta forţă fiecare pas în direcţia aceasta, i-ar fi extrem de greu!

8.        Şi, în final, urmează „o perioadă de realizare". Aici se consolidează învăţarea. Acum, umbrele întrezărite odinioară devin achiziţii solide, pe care se poate conta atât în toate „momentele de criză", cât şi în momentele senine De fapt, seninătatea e rezultatul lor: consecinţa unei învăţături oneste, a consecvenţei în gândire şi a transferului deplin. Aceasta este etapa păcii adevărate, căci aici starea Cerului e reflectată pe deplin. De aici, calea spre Cer este deschisă şi uşoară. De fapt, e chiar aici. Cine s-ar mai „duce" undeva dacă ar avea deja deplină linişte şi pace? Şi cine ar căuta să dea seninătatea pe ceva mai dezirabil? Ce poate fi mai dezirabil decât ea?

 II. Onestitate 

1.        Toate celelalte trăsături ale profesorilor lui Dumnezeu se bazează pe încredere. Odată ce s-a dobândit aceasta, celelalte nu pot să nu urmeze. Numai cei încrezători îşi pot permite să fie oneşti, căci numai ei îi pot vedea valoarea. Onestitatea nu se aplică numai la ce spui. Termenul înseamnă de fapt consecvenţă. Nimic din ce spui nu contrazice ce gândeşti sau faci, niciun gând nu se opune altui gând, nicio faptă nu îţi dezminte vorba şi nicio vorbă nu e în dezacord cu alta. Aşa sunt cei cu adevărat oneşti. La niciun nivel nu sunt în conflict cu ei înşişi. Şi de aceea, le este imposibil să fie în conflict cu ceva sau cineva.

2.        Liniştea şi pacea pe care o resimt profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu se datorează în mare parte deplinei lor onestităţi. Numai dorinţa de-a amăgi generează o stare de război. Cel concordant cu el însuşi nici nu poate concepe o stare de conflict. Conflictul e rezultatul inevitabil al amăgirii de sine, iar amăgirea de sine e o dovadă a lipsei de onestitate. Pentru un profesor al lui Dumnezeu nu există provocare. Provocarea presupune îndoială, iar încrederea - sprijinul de nădejde al profesorilor lui Dumnezeu - face îndoiala cu neputinţă. De aceea, ei nu pot decât să reuşească. În această privinţă, ca în toate lucrurile, sunt oneşti. Nu pot decât să reuşească, pentru că nu fac niciodată numai voia lor. Ei aleg pentru toată omenirea, pentru toată lumea şi toate lucrurile din ea, pentru neschimbătorul şi neschimbatul mai presus de aparenţe, pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru Creatorul lui. Cum ar putea să nu reuşească? Ei aleg cu deplină onestitate, la fel de siguri de alegerea lor ca de ei înşişi.

III. Toleranţă 

1.        Profesorii lui Dumnezeu nu judecă. Să judeci înseamnă să fii neonest, căci a judeca înseamnă a-ţi asuma o poziţie pe care nu o ai. Judecata fără amăgire de sine e imposibilă. Judecata presupune că te-ai amăgit în privinţa fraţilor tăi. Şi atunci cum ai putea să nu te amăgeşti în privinţa ta? Judecata presupune lipsa încrederii, iar încrederea rămâne temelia întregului sistem de gândire al profesorului lui Dumnezeu. Dacă o pierde pe aceasta, pierde tot ce-a învăţat. Fără judecată, toate lucrurile sunt la fel de acceptabile, căci cine poate să judece altminteri? Fără judecată, toţi oamenii sunt fraţi, căci cine stă separat? Judecata distruge onestitatea şi sfărâma încrederea. Niciun profesor de-al lui Dumnezeu nu poate să judece, şi să spere a învăţa.
~ în continuare: Blândeţe, Bucurie, Generozitate ~

***   “A Course in Miracles”
***   "Nu resimt de unul singur efectele vederii mele. "

CE ESTE MOARTEA ... CE ESTE ÎNVIEREA

 CE ESTE MOARTEA?

1.        Moartea e visul central din care pornesc toate iluziile. Nu e oare o nebunie să gândeşti că viaţa nu e decât naştere, îmbătrânire, pierderea vitalităţii şi moarte în final? Am mai pus această întrebare, dar trebuie acum să o examinăm mai atent. E singura credinţă fixă şi inalterabilă a lumii cum că toate lucrurile din ea se nasc doar ca să moară. Se consideră că asta este „legea firii", ceva de necontestat, ci de acceptat ca lege „firească" a vieţii. Ce e ciclic, schimbător şi nesigur; nefiabil, nestatornic, ce creşte şi descreşte într-un mod cert pe un făgaş la fel de cert - toate sunt considerate Voia lui Dumnezeu. Şi nimeni nu se întreabă dacă un Creator blajin ar putea voi aşa ceva.

2.        Cu această percepţie a universului cum l-a creat Dumnezeu, ţi-ar fi cu neputinţă să Îl consideri iubitor. Căci cine a hotărât să moară toate, sfârşind în pulbere şi praf, dezamăgire, deznădejde, nu poate să nu fie temut. El ţine în mână mititica-ţi viaţă doar de un fir, gata să îl rupă, fără griji, fără regrete, poate chiar azi. Sau, dacă mai aşteaptă, sfârşitul este totuşi cert. Cine iubeşte un atare dumnezeu nu ştie de iubire, căci şi-a negat că viaţa e reală. Moartea a devenit simbolul vieţii. Lumea lui e acum un câmp de luptă, unde contradicţia domneşte şi opuşii duc război constant. Unde e moarte, pacea e cu neputinţă.

3.        Moartea e simbolul fricii de Dumnezeu. Iubirea Lui e ştearsă în această idee, care, ca un scut ridicat pentru a feri de soare, nu te lasă să o conştientizezi. Grozăvia simbolului e de ajuns să arate că nu poate coexista cu Dumnezeu. Ea prezintă o imagine a Fiului lui Dumnezeu în care e „pus la loc de odihnă" în braţele devastării, unde viermii aşteaptă să îl întâmpine şi să dăinuie şi ei puţin ca urmare a distrugerii lui. Dar viermii sunt sortiţi şi ei distrugerii la fel de sigur. Aşa că toate lucrurile trăiesc datorită morţii. Devorarea e „legea firii şi a vieţii". Dumnezeu este dement şi numai frica e reală.

4.        Credinţa curioasă că o parte a lucrurilor muritoare poate continua să existe separat de ce va muri nu proclamă un Dumnezeu iubitor, nici nu redă motive de încredere. Dacă moartea e reală în privinţa unui lucru, nu există viaţă. Moartea neagă viaţa. Dar, dacă există realitate în viaţă, moartea e negată. Niciun compromis nu e posibil aici. Fie există un dumnezeu al fricii, fie Unul al Iubirii. Lumea încearcă o mie de compromisuri şi va mai încerca încă o mie. Niciunul dintre ele nu le poate fi acceptabil profesorilor lui Dumnezeu, căci niciunul dintre ele nu Îi poate fi acceptabil lui Dumnezeu. El nu a făcut moartea pentru că nu a făcut nici frica. Pentru El, ambele sunt la fel de lipsite de înţeles.

5.        „Realitatea" morţii e ferm înrădăcinată în credinţa că Fiul lui Dumnezeu e un trup. Iar, dacă Dumnezeu a creat trupuri, moartea chiar ar fi reală. Dar Dumnezeu nu ar fi iubitor. Nicăieri altundeva nu se evidenţiază mai bine contrastul dintre percepţia lumii reale şi cea a lumii iluziilor. Dacă El e Iubire, moartea e efectiv moartea lui Dumnezeu. Iar acum, Propria Lui creaţie trebuie să se teamă de El. Nu e Tată, ci distrugător. Nu e Creator, ci răzbunător. Groaznice Îi sunt Gândurile şi înfricoşător chipul. Să Îi vezi creaţiile înseamnă să mori.

6.        „Cel din urmă vrăjmaş care va fi nimicit este moartea". Desigur! Fără ideea morţii, nu ar exista

lume. Toate visele vor sfârşi cu acesta. Acesta este obiectivul final al mântuirii, sfârşitul tuturor iluziilor. Iar în moarte se nasc toate iluziile. Ce poate să se nască din moarte şi să aibă totuşi viaţă? Dar ce se naşte din Dumnezeu şi poate totuşi să moară? Inconsecvenţele, compromisurile şi ritualurile pe care le cultivă lumea în zadarnicele-i încercări de-a se agăţa de moarte, şi totuşi, de a crede că iubirea e reală, sunt magie fără minte, fără efect şi fără înţeles. Dumnezeu este, şi în El toate lucrurile create trebuie să fie veşnice. Nu vezi că El are, altfel, un opus, iar frica ar fi la fel de reală ca iubirea?

7.        Profesor al lui Dumnezeu, singura ta sarcină ar putea fi formulată astfel: să nu accepţi niciun compromis în care moartea să joace un rol. Să nu crezi în cruzime şi să nu laşi atacul să ascundă adevărul de tine. Ce pare să moară a fost doar perceput greşit şi dus la iluzie. Acum devine sarcina ta să laşi iluzia să fie adusă la adevăr. Fii ferm într-o singură privinţă: să nu fii amăgit de „realitatea" vreunei forme schimbătoare. Adevărul nu se mişcă, nici nu oscilează, nici nu se cufundă în moarte şi în descompunere. Şi sfârşitul morţii care e? Doar atât: realizarea că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat acum şi de-a pururi. Doar atât. Dar nu te lăsa să uiţi că nu e mai puţin de atât.

CE ESTE ÎNVIEREA? 

1.        Pur şi simplu, învierea este biruirea sau înfrângerea morţii. Este o retrezire sau o renaştere, o răzgândire în privinţa semnificaţiei lumii. Este acceptarea interpretării date de Spiritul Sfânt rostului lumii; acceptarea Ispăşirii pentru propria persoană. Este sfârşitul viselor de chin şi conştientizarea voioasă a visului final al Spiritului Sfânt. Este recunoaşterea darurilor lui Dumnezeu. Este visul în care trupul funcţionează perfect, neavând altă funcţie decât comunicarea. Este lecţia prin care se încheie învăţarea, căci se desăvârşeşte şi se depăşeşte cu aceasta. Este invitaţia adresată lui Dumnezeu să facă pasul final. Este renunţarea la toate celelalte scopuri, la toate celelalte interese, la toate celelalte dorinţe şi la toate celelalte preocupări. Este singurul dor al Fiului - dorul de Tată.

2.        Învierea este negarea morţii, fiind afirmarea vieţii. Aşa se inversează absolut toată gândirea lumii. Viaţa e recunoscută acum ca mântuire; durerea şi chinul de orice fel sunt percepute acum ca iad. Iubirea nu mai e ceva înfricoşător, ci ceva bine-venit. Idolii au dispărut şi amintirea lui Dumnezeu străbate nestingherită toată lumea. Faţa lui Cristos se vede în fiece făptură, şi nimic nu e ţinut în întuneric, ferit de lumina iertării. Nu mai există tristeţe pe pământ. Bucuria Cerului a venit asupra lui.

3.        Aici se încheie programa. De aici înainte nu mai e nevoie de instrucţiuni. Viziunea e întru totul corectată şi toate greşelile s-au desfăcut. Atacul e lipsit de înţeles şi a sosit pacea. Obiectivul programei s-a realizat. Gândurile se îndreaptă spre Cer şi cât mai departe de iad. Toate dorurile sunt satisfăcute, căci ce rămâne nerăspuns sau incomplet? Ultima iluzie se întinde peste lume, iertând lucrurile toate şi înlocuind tot atacul. Inversarea totală s-a înfăptuit. Nimic nu rămâne să contrazică Cuvântul lui Dumnezeu. Nu există nimic care să se împotrivească adevărului. Şi acum adevărul poate veni în sfârşit. Cât de repede va veni când e poftit să intre şi să învăluie o lume ca aceasta!

4.        Toate inimile vii sunt pline, cu seninătate, de o profundă expectativă, căci se apropie vremea lucrurilor veşnice. Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber. Şi în libertatea lui este sfârşitul fricii. Acum nu mai sunt locuri ascunse pe pământ, să adăpostească iluziile bolnave, visele fricii şi percepţiile greşite ale universului. Lucrurile toate sunt văzute în lumină şi, în lumină, scopul lor e transformat şi înţeles. Iar noi, copiii lui Dumnezeu, ne ridicăm din praf şi pulbere, şi ne privim deplina nepăcătoşenie. Cântecul Cerului răsună în toată lumea, în timp ce e înălţată şi adusă la adevăr.

5.        Acum nu mai sunt distincţii, diferenţele au dispărut şi Iubirea Se priveşte pe Ea Însăşi. Ce altceva mai e nevoie să se vadă? Ce îi mai rămâne viziunii de înfăptuit? Am văzut faţa lui Cristos, nepăcătoşenia Lui, Iubirea Lui dincolo de toate formele, mai presus de toate scopurile. Sfinţi suntem, căci Sfinţenia Lui chiar ne-a eliberat! Şi acceptăm Sfinţenia Lui ca a noastră, după cum şi este. Aşa cum ne-a creat Dumnezeu, aşa vom fi în vecii vecilor, şi nu dorim decât ca Voia Lui să fie a noastră. Iluziile unei alte voi s-au pierdut, căci s-a găsit unitatea finalităţii.

6.        Aceste lucruri ne aşteaptă pe toţi, dar nu suntem pregătiţi încă să le primim cu bucurie. Cât timp mai rămâne şi o singură minte posedată de vise de rău, gândul iadului are realitate. Ţelul profesorilor lui Dumnezeu e să trezească minţile celor adormiţi şi să vadă acolo viziunea feţei lui Cristos, înlocuind visele pe care le visează ei. Gândul omorului e înlocuit cu binecuvântarea. Judecata e lăsată deoparte şi I se dă Celui a Cărui funcţie este să judece. Şi, în Judecata Lui de pe urmă, se redă adevărul despre preasfântul Fiu al lui Dumnezeu. E izbăvit, căci a auzit Cuvântul lui Dumnezeu şi i-a înţeles semnificaţia. E liber, pentru că a lăsat Vocea lui Dumnezeu să proclame adevărul. Şi toţi cei pe care a încercat odinioară să îi răstignească sunt înviaţi odată cu el, alături de el, în timp ce se pregăteşte cu ei să îşi întâlnească Dumnezeul.

***   “A Course in Miracles”   ***   "Dumnezeu este în tot ce văd, deoarece Dumnezeu este în 
mintea mea. "

Ce ne cere Dumnezeu

De atunci au trecut aproape 2000 de ani, dar aceleaşi cereri nepotrivite se aud şi astăzi:

-       Cutare se roagă lui Dumnezeu să câştige un serviciu;

-       Altul – să i se descopere hoţii,

-       Unul – ca să risipească pe duşmani,

-       Altul – ca să câştige la loterie,

-       Una – ca să despartă cutare de cutare,

-       Altcineva – să nu i se împungă vitele

-       Iar şcolarul – ca să reuşească la examene.

Aceştia, este drept, cer lui Dumnezeu lucruri mai smerite, dar toate pământeşti, trecătoare, nimicuri.

-       Sunt unii care-I cer lui Dumnezeu socoteală de cum conduce lumea şi lucrurile. Aceştia cer ca să asculte Dumnezeu de ei. Altă nesocotinţă.

-       Alţii nu-I cer nimic, ba chiar Îi cer să tacă, să nu existe în faţa lor; iarăşi altă nesocotinţă.

Oamenii, fiecare în felul lui, cer lui Dumnezeu lucruri potrivite cu icoana(concepţia) ce şi-o fac despre Dumnezeu. Apostolii, fiindcă Îl doreau împărat, Îi cer posturi înalte în împărăţie. Săracii Îl văd pe Dumnezeu ca pe un bogat şi Îi cer unele ca acestea etc.

Dumnezeu este văzut de oameni prin patimile lor ca prin nişte ochelari coloraţi. Dar El este altul.

Cred că cea mai deformată fiinţă în capul oamenilor este Dumnezeu.

Şi ce ne cere Dumnezeu nouă?

Să fim ca Iisus în Care S-a îmbrăcat EL şi ni s-a dat model de urmat.

Dumnezeu pune accentul (apăsul) pe a fi, iar noi, pe a avea.

De aceea să-L cerem pe Iisus-Omul, Care ne învaţă să fim, deocamdată, oameni.

Din învăţăturile Părintelui ARSENIE BOCA

Spiritul Sfânt

1.        Isus este manifestarea Spiritului Sfânt, pe Care L-a făcut să Se pogoare pe pământ după înălţarea lui la Cer, sau după identificarea lui completă cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu aşa cum L-a creat El. Spiritul Sfânt, fiind o creaţie a unui singur Creator, creând cu El şi după asemănarea sau spiritul Lui, e veşnic şi nu s-a schimbat nicicând. A fost „făcut să Se pogoare pe pământ" în sensul că era acum posibil să fie acceptat şi să I Se audă Vocea. A Lui e Vocea pentru Dumnezeu, şi are de aceea formă. Forma aceasta nu e realitatea Lui, pe care numai Dumnezeu o cunoaşte, alături de Cristos, adevăratul Lui Fiu, Care face parte din El.

2.        Spiritul Sfânt e descris în tot cursul drept Cel Ce ne dă răspunsul la separare şi ne aduce planul Ispăşirii, stabilindu-ne rolul individual în cadrul lui şi arătându-ne exact care este. El l-a numit pe Isus conducător în îndeplinirea planului Său, pentru că a fost primul care şi-a încheiat perfect propriul rol. Iată de ce i s-a dat toată puterea în Cer şi pe pământ, iar el o va împărtăşi cu tine când ţi-l vei încheia şi tu pe al tău. Principiul Ispăşirii I-a fost dat Spiritului Sfânt cu mult înainte de a-l fi pus Isus în mişcare.

3.        Spiritul Sfânt e descris ca singura Legătură care a mai rămas să asigure comunicarea dintre

Dumnezeu şi Fiii Lui separaţi. Pentru a îndeplini această funcţie specială,
Spiritul Sfânt Şi-a asumat o funcţie dublă. El cunoaşte, pentru că face parte din Dumnezeu;     El

percepe, pentru că a fost trimis să mântuiască omenirea. El e marele principiu al corecţiei; aducătorul percepţiei adevărate, puterea inerentă a viziunii lui Cristos. El e lumina în care se percepe lumea iertată; în care se vede numai faţa lui Cristos. El nu uită niciodată Creatorul sau creaţia Acestuia. Nu îl uită niciodată pe Fiul lui Dumnezeu. Nu te uită niciodată pe tine. Şi îţi aduce Iubirea Tatălui tău într-o eternă strălucire care nu se va şterge niciodată, pentru că Dumnezeu a pus-o acolo.

4.        Spiritul Sfânt stă în partea minţii tale care face parte din Mintea Cristică. El reprezintă Sinele tău şi Creatorul tău, Care sunt Una. El vorbeşte pentru Dumnezeu şi, totodată, pentru tine, unit fiind cu Amândoi. Şi este, de aceea, Cel Ce demonstrează că sunt Una. Pare să fie o Voce, căci în această formă îţi rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu. Pare să fie o Călăuză printr-o ţară îndepărtată, căci ai nevoie de această formă de ajutor. Pare să fie orice îţi satisface nevoile pe care crezi că le ai. Dar nu e indus în eroare când îţi percepi sinele prins în capcana unor nevoi pe care nu le ai. Tocmai de acestea vrea să te scape. De acestea vrea să te ferească.

5.        Tu eşti manifestarea Lui în lumea aceasta. Fratele tău te cheamă să fii Vocea Lui alături de el. De unul singur, nu poate fi Ajutorul Fiului lui Dumnezeu, pentru că, de unul singur, nu are funcţie. Dar, unit cu tine, e strălucitul Mântuitor al lumii, al Cărui rol în izbăvirea ei a fost întregit de tine. El vă oferă mulţumiri şi lui, şi ţie, căci te-ai trezit cu el când el a început să mântuiască lumea. Şi vei fi cu el când timpul va lua sfârşit şi nu va mai rămâne nici urmă de vise de dușmănie în care să dansezi pe melodia subţire a morţii. Căci, în locul ei, se aude o vreme imnul închinat lui Dumnezeu. Şi apoi Vocea dispare, urmând să nu mai ia formă, ci să revină la veşnica neformitate a lui Dumnezeu.

***   “A Course in Miracles”   ***   "Sfinţenia mea îmi este mântuirea."