Profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu au următoarele caracteristici: Încredere, Onestitate, Toleranţă, Blândeţe, Bucurie, Generozitate, Răbdare, Credinţă, Deschidere mentală.
1. Trăsăturile exterioare ale profesorilor lui Dumnezeu nu sunt deloc asemănătoare. Ei nu le par asemănători ochilor trupului, provin din medii extrem de diverse, experienţele lor în lume diferă foarte mult, iar „personalităţile" lor superficiale sunt care mai de care mai felurite. În primele lor faze ca profesori ai lui Dumnezeu, nu au dobândit încă trăsăturile mai profunde care îi vor consacra drept ceea ce sunt. Dumnezeu le dă daruri speciale profesorilor Săi, pentru că au un rol special în planul Lui de Ispăşire. Fireşte, specialitatea lor e doar temporară, montată în timp ca mijloc de-a-i scoate din timp. Aceste daruri speciale, născute în relaţia sfântă pe care o vizează situaţia de predare-învăţare, devin caracteristicile tuturor profesorilor lui Dumnezeu care au avansat în propria lor învăţătură.
În această privinţă, sunt toţi asemănători.
2. Toate diferenţele dintre Fiii lui Dumnezeu sunt temporare. Cu toate acestea, în timp se poate spune că profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu au următoarele caracteristici: Încredere, Onestitate, Toleranţă, Blândeţe, Bucurie, Generozitate, Răbdare, Credinţă, Deschidere mentală ~ ~ ~
I. Încredere
1. Aceasta e temelia pe care se sprijină capacitatea lor de a-şi îndeplini funcţia. Percepţia e rezultatul învăţării. De fapt, percepţia este învăţare, deoarece cauza şi efectul nu se separă niciodată. Profesorii lui Dumnezeu au încredere în lume, pentru că au învăţat că nu e guvernată de legi inventate de lume. E guvernată de o putere în ei, dar nu de la ei. Această putere e cea care ocroteşte lucrurile toate. Şi tocmai prin puterea aceasta, profesorii lui Dumnezeu văd o lume iertată.
2. Odată ce ai resimţit această putere, e imposibil să te mai încrezi în propria ta forţă neînsemnată. Cine ar încerca să zboare cu aripioarele unei vrăbii când i s-a dat puterea nemaipomenită a unui vultur? Şi cine şi-ar mai pune credinţa în meschinele prinosuri ale eului când i s-au pus dinainte darurile lui Dumnezeu? Ce anume îl determină să facă acest salt?
A. Sporirea încrederii
3. Mai întâi, ei trebuie să treacă prin ce s-ar putea numi „o perioadă de desfacere". Aceasta nu trebuie să fie dureroasă, dar se resimte dureros de obicei. E ca şi cum ţi s-ar lua din lucruri, rareori înţelegându-se, la început, că li se recunoaşte astfel doar lipsa de valoare. Cum poate fi percepută lipsa de valoare dacă cel ce trebuie să o perceapă nu e într-o postură din care să vadă lucrurile într-o altă lumină? Nu a ajuns încă la punctul în care poate face saltul întru totul în interior. Aşa că planul va necesita uneori schimbări în cadrul unor împrejurări aparent exterioare. Aceste schimbări sunt întotdeauna utile. Când va învăţa asta, profesorul lui Dumnezeu va trece la a doua etapă.
4. Pe urmă, profesorul lui Dumnezeu trebuie să treacă printr-o „perioadă de triere". Aceasta e întotdeauna destul de dificilă, pentru că după ce a învăţat că schimbările din viaţa lui sunt mereu utile - el trebuie acum să decidă totul pe baza capacităţii fiecărui lucru de-a spori această utilitate sau de-a o restrânge. Va descoperi că multe, dacă nu cele mai multe din lucrurile pe care le-a preţuit odinioară, nu sunt decât o piedică în calea capacităţii lui de-a transfera ce-a învăţat la situaţii noi, pe măsură ce apar. Deoarece a preţuit ce e de fapt nevaloros, nu va generaliza lecţia de frica pierderii şi a sacrificiului. Cere multă învăţătură să înţelegi că toate lucrurile, întâmplările, întâlnirile şi împrejurările sunt utile. În această lume a iluziei, ar trebui să li se acorde un dram de realitate numai în măsura în care sunt utile. Cuvântul „valoare" nu se poate aplica la altceva.
5. A treia etapă prin care trebuie să treacă profesorul lui Dumnezeu se poate numi „o perioadă de renunţare". Dacă va fi interpretată ca o renunţare la dezirabil, va genera un conflict enorm. Puţini profesori ai lui Dumnezeu reuşesc să evite total chinul acesta. Nu are însă niciun rost să triezi ce are valoare de ce nu are dacă nu faci şi următorul pas evident. De aceea, perioada de suprapunere tinde să fie una în care profesorul lui Dumnezeu simte că i se cere să îşi sacrifice propriile interese în favoarea adevărului. Încă nu şi-a dat seama cât de imposibilă ar fi o asemenea cerinţă. Poate să înveţe acest lucru numai renunţând efectiv la ce nu are valoare. Aşa învaţă că, unde s-a aşteptat la durere, găseşte în schimb o inimă uşoară şi voioasă; iar, unde a crezut că i s-a cerut ceva, găseşte un dar închinat lui.
6. Urmează acum „o perioadă de liniştire". Este o perioadă de răgaz, în care profesorul lui Dumnezeu se odihneşte o vreme în destul de bună pace. Acum îşi consolidează învăţătura. Acum începe să vadă valoarea de transfer pe care o are ce a învăţat. Potenţialul ei e ameţitor literalmente, profesorul lui Dumnezeu progresând acum până la punctul în care îşi vede în ea scăparea toată. „Renunţă la ce nu vrei şi păstrează doar ce vrei". Ce simplu este evidentul! Şi ce uşor de înfăptuit! Profesorul lui Dumnezeu are nevoie de această perioadă de răgaz. Nu a ajuns încă atât de departe pe cât crede. Dar, când e gata să îşi vadă iar de drum, merge alături de însoţitori puternici. Acum se odihneşte un pic şi şi-i adună înainte de-a merge mai departe. De aici înainte nu va merge singur.
7. Următoarea etapă este într-adevăr „o perioadă de neliniştire". Acum profesorul lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă că nu a ştiut de fapt ce are valoare şi ce nu. De fapt, tot ce a învăţat până acum e că nu vrea ce nu are valoare şi că vrea ce are valoare. Dar propria lui triere nu l-a ajutat să înveţe diferenţa dintre ele. Ideea de sacrificiu, atât de esenţială propriului lui sistem de gândire, i-a făcut imposibilă judecata. A crezut că a învăţat să fie dispus, dar vede acum că nu ştie la ce foloseşte disponibilitatea. Iar acum trebuie să atingă o stare care poate să rămână imposibil de atins multă, multă vreme. Trebuie să înveţe să lepede toată judecata şi să ceară doar ce vrea cu adevărat în fiece împrejurare. Dacă nu i s-ar întări cu atâta forţă fiecare pas în direcţia aceasta, i-ar fi extrem de greu!
8. Şi, în final, urmează „o perioadă de realizare". Aici se consolidează învăţarea. Acum, umbrele întrezărite odinioară devin achiziţii solide, pe care se poate conta atât în toate „momentele de criză", cât şi în momentele senine De fapt, seninătatea e rezultatul lor: consecinţa unei învăţături oneste, a consecvenţei în gândire şi a transferului deplin. Aceasta este etapa păcii adevărate, căci aici starea Cerului e reflectată pe deplin. De aici, calea spre Cer este deschisă şi uşoară. De fapt, e chiar aici. Cine s-ar mai „duce" undeva dacă ar avea deja deplină linişte şi pace? Şi cine ar căuta să dea seninătatea pe ceva mai dezirabil? Ce poate fi mai dezirabil decât ea?
II. Onestitate
1. Toate celelalte trăsături ale profesorilor lui Dumnezeu se bazează pe încredere. Odată ce s-a dobândit aceasta, celelalte nu pot să nu urmeze. Numai cei încrezători îşi pot permite să fie oneşti, căci numai ei îi pot vedea valoarea. Onestitatea nu se aplică numai la ce spui. Termenul înseamnă de fapt consecvenţă. Nimic din ce spui nu contrazice ce gândeşti sau faci, niciun gând nu se opune altui gând, nicio faptă nu îţi dezminte vorba şi nicio vorbă nu e în dezacord cu alta. Aşa sunt cei cu adevărat oneşti. La niciun nivel nu sunt în conflict cu ei înşişi. Şi de aceea, le este imposibil să fie în conflict cu ceva sau cineva.
2. Liniştea şi pacea pe care o resimt profesorii avansaţi ai lui Dumnezeu se datorează în mare parte deplinei lor onestităţi. Numai dorinţa de-a amăgi generează o stare de război. Cel concordant cu el însuşi nici nu poate concepe o stare de conflict. Conflictul e rezultatul inevitabil al amăgirii de sine, iar amăgirea de sine e o dovadă a lipsei de onestitate. Pentru un profesor al lui Dumnezeu nu există provocare. Provocarea presupune îndoială, iar încrederea - sprijinul de nădejde al profesorilor lui Dumnezeu - face îndoiala cu neputinţă. De aceea, ei nu pot decât să reuşească. În această privinţă, ca în toate lucrurile, sunt oneşti. Nu pot decât să reuşească, pentru că nu fac niciodată numai voia lor. Ei aleg pentru toată omenirea, pentru toată lumea şi toate lucrurile din ea, pentru neschimbătorul şi neschimbatul mai presus de aparenţe, pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru Creatorul lui. Cum ar putea să nu reuşească? Ei aleg cu deplină onestitate, la fel de siguri de alegerea lor ca de ei înşişi.
III. Toleranţă
1. Profesorii lui Dumnezeu nu judecă. Să judeci înseamnă să fii neonest, căci a judeca înseamnă a-ţi asuma o poziţie pe care nu o ai. Judecata fără amăgire de sine e imposibilă. Judecata presupune că te-ai amăgit în privinţa fraţilor tăi. Şi atunci cum ai putea să nu te amăgeşti în privinţa ta? Judecata presupune lipsa încrederii, iar încrederea rămâne temelia întregului sistem de gândire al profesorului lui Dumnezeu. Dacă o pierde pe aceasta, pierde tot ce-a învăţat. Fără judecată, toate lucrurile sunt la fel de acceptabile, căci cine poate să judece altminteri? Fără judecată, toţi oamenii sunt fraţi, căci cine stă separat? Judecata distruge onestitatea şi sfărâma încrederea. Niciun profesor de-al lui Dumnezeu nu poate să judece, şi să spere a învăţa.
~ în continuare: Blândeţe, Bucurie, Generozitate ~
*** “A Course in Miracles”
*** "Nu resimt de unul singur efectele vederii mele. "
