9 aprilie 2017

CE ESTE MOARTEA ... CE ESTE ÎNVIEREA




 CE ESTE MOARTEA?

1.        Moartea e visul central din care pornesc toate iluziile. Nu e oare o nebunie să gândeşti că viaţa nu e decât naştere, îmbătrânire, pierderea vitalităţii şi moarte în final? Am mai pus această întrebare, dar trebuie acum să o examinăm mai atent. E singura credinţă fixă şi inalterabilă a lumii cum că toate lucrurile din ea se nasc doar ca să moară. Se consideră că asta este „legea firii", ceva de necontestat, ci de acceptat ca lege „firească" a vieţii. Ce e ciclic, schimbător şi nesigur; nefiabil, nestatornic, ce creşte şi descreşte într-un mod cert pe un făgaş la fel de cert - toate sunt considerate Voia lui Dumnezeu. Şi nimeni nu se întreabă dacă un Creator blajin ar putea voi aşa ceva.

2.        Cu această percepţie a universului cum l-a creat Dumnezeu, ţi-ar fi cu neputinţă să Îl consideri iubitor. Căci cine a hotărât să moară toate, sfârşind în pulbere şi praf, dezamăgire, deznădejde, nu poate să nu fie temut. El ţine în mână mititica-ţi viaţă doar de un fir, gata să îl rupă, fără griji, fără regrete, poate chiar azi. Sau, dacă mai aşteaptă, sfârşitul este totuşi cert. Cine iubeşte un atare dumnezeu nu ştie de iubire, căci şi-a negat că viaţa e reală. Moartea a devenit simbolul vieţii. Lumea lui e acum un câmp de luptă, unde contradicţia domneşte şi opuşii duc război constant. Unde e moarte, pacea e cu neputinţă.

3.        Moartea e simbolul fricii de Dumnezeu. Iubirea Lui e ştearsă în această idee, care, ca un scut ridicat pentru a feri de soare, nu te lasă să o conştientizezi. Grozăvia simbolului e de ajuns să arate că nu poate coexista cu Dumnezeu. Ea prezintă o imagine a Fiului lui Dumnezeu în care e „pus la loc de odihnă" în braţele devastării, unde viermii aşteaptă să îl întâmpine şi să dăinuie şi ei puţin ca urmare a distrugerii lui. Dar viermii sunt sortiţi şi ei distrugerii la fel de sigur. Aşa că toate lucrurile trăiesc datorită morţii. Devorarea e „legea firii şi a vieţii". Dumnezeu este dement şi numai frica e reală.

4.        Credinţa curioasă că o parte a lucrurilor muritoare poate continua să existe separat de ce va muri nu proclamă un Dumnezeu iubitor, nici nu redă motive de încredere. Dacă moartea e reală în privinţa unui lucru, nu există viaţă. Moartea neagă viaţa. Dar, dacă există realitate în viaţă, moartea e negată. Niciun compromis nu e posibil aici. Fie există un dumnezeu al fricii, fie Unul al Iubirii. Lumea încearcă o mie de compromisuri şi va mai încerca încă o mie. Niciunul dintre ele nu le poate fi acceptabil profesorilor lui Dumnezeu, căci niciunul dintre ele nu Îi poate fi acceptabil lui Dumnezeu. El nu a făcut moartea pentru că nu a făcut nici frica. Pentru El, ambele sunt la fel de lipsite de înţeles.

5.        „Realitatea" morţii e ferm înrădăcinată în credinţa că Fiul lui Dumnezeu e un trup. Iar, dacă Dumnezeu a creat trupuri, moartea chiar ar fi reală. Dar Dumnezeu nu ar fi iubitor. Nicăieri altundeva nu se evidenţiază mai bine contrastul dintre percepţia lumii reale şi cea a lumii iluziilor. Dacă El e Iubire, moartea e efectiv moartea lui Dumnezeu. Iar acum, Propria Lui creaţie trebuie să se teamă de El. Nu e Tată, ci distrugător. Nu e Creator, ci răzbunător. Groaznice Îi sunt Gândurile şi înfricoşător chipul. Să Îi vezi creaţiile înseamnă să mori.

6.        „Cel din urmă vrăjmaş care va fi nimicit este moartea". Desigur! Fără ideea morţii, nu ar exista
lume. Toate visele vor sfârşi cu acesta. Acesta este obiectivul final al mântuirii, sfârşitul tuturor iluziilor. Iar în moarte se nasc toate iluziile. Ce poate să se nască din moarte şi să aibă totuşi viaţă? Dar ce se naşte din Dumnezeu şi poate totuşi să moară? Inconsecvenţele, compromisurile şi ritualurile pe care le cultivă lumea în zadarnicele-i încercări de-a se agăţa de moarte, şi totuşi, de a crede că iubirea e reală, sunt magie fără minte, fără efect şi fără înţeles. Dumnezeu este, şi în El toate lucrurile create trebuie să fie veşnice. Nu vezi că El are, altfel, un opus, iar frica ar fi la fel de reală ca iubirea?

7.        Profesor al lui Dumnezeu, singura ta sarcină ar putea fi formulată astfel: să nu accepţi niciun compromis în care moartea să joace un rol. Să nu crezi în cruzime şi să nu laşi atacul să ascundă adevărul de tine. Ce pare să moară a fost doar perceput greşit şi dus la iluzie. Acum devine sarcina ta să laşi iluzia să fie adusă la adevăr. Fii ferm într-o singură privinţă: să nu fii amăgit de „realitatea" vreunei forme schimbătoare. Adevărul nu se mişcă, nici nu oscilează, nici nu se cufundă în moarte şi în descompunere. Şi sfârşitul morţii care e? Doar atât: realizarea că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat acum şi de-a pururi. Doar atât. Dar nu te lăsa să uiţi că nu e mai puţin de atât.



CE ESTE ÎNVIEREA? 

1.        Pur şi simplu, învierea este biruirea sau înfrângerea morţii. Este o retrezire sau o renaştere, o răzgândire în privinţa semnificaţiei lumii. Este acceptarea interpretării date de Spiritul Sfânt rostului lumii; acceptarea Ispăşirii pentru propria persoană. Este sfârşitul viselor de chin şi conştientizarea voioasă a visului final al Spiritului Sfânt. Este recunoaşterea darurilor lui Dumnezeu. Este visul în care trupul funcţionează perfect, neavând altă funcţie decât comunicarea. Este lecţia prin care se încheie învăţarea, căci se desăvârşeşte şi se depăşeşte cu aceasta. Este invitaţia adresată lui Dumnezeu să facă pasul final. Este renunţarea la toate celelalte scopuri, la toate celelalte interese, la toate celelalte dorinţe şi la toate celelalte preocupări. Este singurul dor al Fiului - dorul de Tată.

2.        Învierea este negarea morţii, fiind afirmarea vieţii. Aşa se inversează absolut toată gândirea lumii. Viaţa e recunoscută acum ca mântuire; durerea şi chinul de orice fel sunt percepute acum ca iad. Iubirea nu mai e ceva înfricoşător, ci ceva bine-venit. Idolii au dispărut şi amintirea lui Dumnezeu străbate nestingherită toată lumea. Faţa lui Cristos se vede în fiece făptură, şi nimic nu e ţinut în întuneric, ferit de lumina iertării. Nu mai există tristeţe pe pământ. Bucuria Cerului a venit asupra lui.

3.        Aici se încheie programa. De aici înainte nu mai e nevoie de instrucţiuni. Viziunea e întru totul corectată şi toate greşelile s-au desfăcut. Atacul e lipsit de înţeles şi a sosit pacea. Obiectivul programei s-a realizat. Gândurile se îndreaptă spre Cer şi cât mai departe de iad. Toate dorurile sunt satisfăcute, căci ce rămâne nerăspuns sau incomplet? Ultima iluzie se întinde peste lume, iertând lucrurile toate şi înlocuind tot atacul. Inversarea totală s-a înfăptuit. Nimic nu rămâne să contrazică Cuvântul lui Dumnezeu. Nu există nimic care să se împotrivească adevărului. Şi acum adevărul poate veni în sfârşit. Cât de repede va veni când e poftit să intre şi să învăluie o lume ca aceasta!

4.        Toate inimile vii sunt pline, cu seninătate, de o profundă expectativă, căci se apropie vremea lucrurilor veşnice. Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber. Şi în libertatea lui este sfârşitul fricii. Acum nu mai sunt locuri ascunse pe pământ, să adăpostească iluziile bolnave, visele fricii şi percepţiile greşite ale universului. Lucrurile toate sunt văzute în lumină şi, în lumină, scopul lor e transformat şi înţeles. Iar noi, copiii lui Dumnezeu, ne ridicăm din praf şi pulbere, şi ne privim deplina nepăcătoşenie. Cântecul Cerului răsună în toată lumea, în timp ce e înălţată şi adusă la adevăr.

5.        Acum nu mai sunt distincţii, diferenţele au dispărut şi Iubirea Se priveşte pe Ea Însăşi. Ce altceva mai e nevoie să se vadă? Ce îi mai rămâne viziunii de înfăptuit? Am văzut faţa lui Cristos, nepăcătoşenia Lui, Iubirea Lui dincolo de toate formele, mai presus de toate scopurile. Sfinţi suntem, căci Sfinţenia Lui chiar ne-a eliberat! Şi acceptăm Sfinţenia Lui ca a noastră, după cum şi este. Aşa cum ne-a creat Dumnezeu, aşa vom fi în vecii vecilor, şi nu dorim decât ca Voia Lui să fie a noastră. Iluziile unei alte voi s-au pierdut, căci s-a găsit unitatea finalităţii.

6.        Aceste lucruri ne aşteaptă pe toţi, dar nu suntem pregătiţi încă să le primim cu bucurie. Cât timp mai rămâne şi o singură minte posedată de vise de rău, gândul iadului are realitate. Ţelul profesorilor lui Dumnezeu e să trezească minţile celor adormiţi şi să vadă acolo viziunea feţei lui Cristos, înlocuind visele pe care le visează ei. Gândul omorului e înlocuit cu binecuvântarea. Judecata e lăsată deoparte şi I se dă Celui a Cărui funcţie este să judece. Şi, în Judecata Lui de pe urmă, se redă adevărul despre preasfântul Fiu al lui Dumnezeu. E izbăvit, căci a auzit Cuvântul lui Dumnezeu şi i-a înţeles semnificaţia. E liber, pentru că a lăsat Vocea lui Dumnezeu să proclame adevărul. Şi toţi cei pe care a încercat odinioară să îi răstignească sunt înviaţi odată cu el, alături de el, în timp ce se pregăteşte cu ei să îşi întâlnească Dumnezeul.

***   “A Course in Miracles”   ***   "Dumnezeu este în tot ce văd, deoarece Dumnezeu este în 
mintea mea. "
Cristosul din tine nu sălăşluieşte într-un trup. Şi totuşi, El e în tine. De aici trebuie să rezulte că nu eşti într-un trup. Ce e în tine nu poate să fie în afară. Şi e clar că nu poţi fi separat de ceea ce e tocmai nucleul vieţii tale. Ce îţi dă viaţă nu poate sălăşlui în moarte. Nici tu nu poţi. Cristos e încadrat într-o ramă de Sfinţenie al cărei singur scop e să Îl facă manifest celor ce nu Îl cunosc, ca să îi cheme să vină la El şi să Îl vadă unde au crezut că sunt trupurile lor. Trupurile lor vor dispărea atunci, ca Sfinţenia Lui să poată fi înrămată în ei.