Frica de izbăvire

1.  Te întrebi, poate, de ce e atât de crucial să îţi priveşti ura şi să îţi dai seama de adevăratele ei proporţii. Şi crezi, poate, că I-ar fi destul de uşor Spiritului Sfânt să ţi-o arate şi să o spulbere fără să mai trebuiască să o conştientizezi. Există însă încă un obstacol pe care l-ai pus între tine şi Ispăşire. Am spus că nimeni nu va tolera frica dacă o recunoaşte. Dar, în starea dezordonată a minţii tale, nu te temi de frică. Nu îţi place de ea, dar nu dorinţa ta de-a ataca te înspăimântă. Nu te deranjează prea tare ostilitatea ta. O ţii ascunsă pentru că te temi mai mult de ce acoperă ea. Te-ai putea uita fără frică până şi la cea mai tenebroasă piatră unghiulară a eului dacă nu ai crede că, fără eu, ai găsi în tine ceva de care te temi şi mai tare. Nu te temi de fapt de răstignire. Adevărata ta groază e groaza de izbăvire.

2.  Sub tenebroasa temelie a eului stă amintirea lui Dumnezeu: de ea te temi de fapt. Căci această amintire ţi-ar reda numaidecât locul ce ţi se cuvine, tocmai locul pe care ai urmărit să îl părăseşti. Frica ta de atac nu e nimic în comparaţie cu frica ta de iubire. Ai fi dispus să îţi priveşti chiar şi dorinţa cumplită de a-l ucide pe Fiul lui Dumnezeu, dacă nu ai crede că ea te fereşte de iubire. Căci această dorinţă a provocat separarea, şi o protejezi pentru că nu vrei vindecarea separării. Îţi dai seama că, îndepărtând norul negru care o ţine ascunsă, iubirea ta faţă de Tatăl tău te-ar face să răspunzi Chemării Sale şi să sari în Cer. Crezi că atacul e mântuire pentru că te-ar împiedica să faci aşa ceva. Căci, şi mai adâncă decât temelia eului, şi mult mai puternică decât va fi el vreodată, e iubirea ta intensă şi fierbinte faţă de Dumnezeu, şi a Lui faţă de tine. Iată de fapt ce vrei să ascunzi.

3.  Sincer vorbind, nu e mai greu să spui „iubesc" decât „urăsc"? Tu asociezi iubirea cu slăbiciunea şi ura cu puterea, iar adevărata ta putere îţi pare adevărata ta slăbiciune. Căci nu ţi-ai putea controla reacţia voioasă la chemarea iubirii dacă ai auzi-o, şi lumea întreagă pe care ai crezut că ai făcut-o ar dispărea. Spiritul Sfânt pare, aşadar, să îţi atace fortăreaţa, căci vrei să Îl închizi pe Dumnezeu pe dinafară, iar El nu voieşte a fi exclus.

4.  Ţi-ai construit întregul sistem dement de credinţe pentru că socoteşti că ai fi neputincios în Prezenţa lui Dumnezeu, şi vrei să te mântuieşti de Iubirea Lui pentru că socoteşti că te-ar face praf. Te temi că te-ar smulge din tine şi te-ar face mic, căci crezi că magnitudinea stă în sfidare şi că atacul e grandoare. Tu crezi că ai făcut o lume pe care Dumnezeu ar vrea să o distrugă şi că, iubindu-L pe El - ceea ce şi faci - ai arunca această lume - ceea ce ai şi face. De aceea, ai folosit lumea să îţi acoperi iubirea şi, cu cât te afunzi mai tare în întunecimea temeliei eului, cu atât te apropii mai tare de Iubirea care se ascunde acolo. Iată ce te înspăimântă.

5.  Poţi accepta demenţa pentru că ai făcut-o tu, dar nu poţi accepta iubirea pentru că nu ai făcut-o tu. Preferi să fii un rob al răstignirii decât un Fiu al lui Dumnezeu în curs de izbăvire. Moartea ta individuală pare mai preţioasă decât unitatea ta cea vie, căci ce ţi-e dat nu ţi-e la fel de drag ca tot ce e făcut de tine. Te temi mai mult de Dumnezeu decât de eu, şi iubirea nu poate intra unde nu e bine-venită. Dar ura poate, căci intră din proprie voinţă şi nu îi pasă de a ta.

6.  Trebuie să îţi priveşti iluziile şi să nu le ţii ascunse, pentru că nu se sprijină pe propria lor temelie. Ascunse, ele par să se sprijine şi par, de aceea, să se susţină de la sine. Asta e iluzia fundamentală pe care se sprijină celelalte. Căci, sub ele, şi tăinuite cât timp sunt ascunse, stă mintea iubitoare ce a socotit că le-a făcut la mânie. Şi durerea din această minte e atât de evidentă, când e dezvăluită, încât nu i se poate tăgădui nevoia de vindecare. Nu o pot vindeca toate trucurile şi jocurile pe care i le oferi, căci aici se află adevărata răstignire a Fiului lui Dumnezeu.

7.  Şi totuşi, el nu e răstignit. Aici se află durerea şi vindecarea lui, căci viziunea Spiritului Sfânt e plină de milostivire şi remediul Lui este rapid. Să nu ascunzi suferinţa de privirea Lui, ci adu-o bucuros la El. Pune înaintea eternei Lui sănătăţi mintale tot ce te doare şi lasă-L să te vindece. Nu lăsa să se ascundă de lumina Lui nicio fărâmă de durere şi caută-ţi cu grijă în minte orice gânduri pe care te temi să le dezvălui, poate. Căci El va vindeca şi cel mai mic gând pe care l-ai ţinut să îţi facă rău şi îl va curăţa de toată micimea, readucându-l la magnitudinea lui Dumnezeu.

8.  Sub toată grandiozitatea pe care o îndrăgeşti atât de mult stă adevăratul tău strigăt după ajutor. Căci strigi după iubirea Tatălui tău exact aşa cum te strigă şi Tatăl tău la El. În acel loc pe care l-ai ascuns, voieşti doar să te uneşti cu Tatăl, în iubitoarea Lui amintire. Vei găsi acest loc al adevărului văzându-l în fraţii tăi, căci - deşi se pot amăgi - tânjesc şi ei ca tine după grandoarea care este în ei. Şi, percepând-o, o vei primi cu bucurie şi ea va fi a ta. Căci grandoarea e dreptul Fiului lui Dumnezeu, nicio iluzie neputându-l satisface sau mântui de ce e el. Numai iubirea lui este reală şi numai realitatea lui îl va mulţumi.

9.  Mântuieşte-l de iluziile lui ca să poţi accepta magnitudinea Tatălui tău cu pace şi cu bucurie. Dar nu scuti pe nimeni de iubirea ta, căci vei ascunde în mintea ta un loc întunecat în care Spiritul Sfânt nu e bine-venit. Şi te vei scuti astfel pe tine de puterea Lui de vindecare, căci - neoferind iubire totală - nu vei fi vindecat complet. Vindecarea trebuie să fie ca frica de completă, căci iubirea nu poate să pătrundă unde există şi un strop de frică, să strice primirea bucuroasă care i se face.

10.  Tu, care preferi separarea în locul sănătăţii mintale, nu o poţi obţine în mintea ta corectă. Ai avut parte de pace până ai cerut un favor special. Iar Dumnezeu nu ţi l-a acordat, căci cerinţa I-a fost străină şi nu Îi poţi cere aşa ceva unui Tată Care într-adevăr Îşi iubeşte Fiul. De aceea, ai făcut din El un tată neiubitor, cerându-I ce ţi-ar da doar un asemenea tată. Şi pacea Fiului lui Dumnezeu a fost sfărâmată, căci nu şi-a mai înţeles Tatăl. S-a temut de ce a făurit, dar s-a temut şi mai tare de adevăratul lui Tată, odată ce şi-a atacat propria egalitate strălucită cu El.

11.  În pace, nu a avut nevoie de nimic şi nu a cerut nimic. În război, a pretins totul şi nu a găsit nimic. Căci, cum ar putea blândeţea iubirii să răspundă la cerinţele lui altfel decât slobozindu-se în pace şi ducându-se înapoi la Tatăl? Dacă Fiul nu a dorit să rămână în pace, el nu a putut rămâne deloc. Căci o minte întunecată nu poate trăi în lumină, şi trebuie să caute un loc întunecat în care să poată crede că e unde nu e. Dumnezeu nu a lăsat să se întâmple asta. Dar tu ai cerut să se întâmple şi, de aceea, ai crezut că s-a şi întâmplat.

12.  „A singulariza" înseamnă „a face să fie singur", deci a însingura. Dumnezeu nu ţi-a făcut asta. Ar fi putut El să te separe, ştiind că pacea ta stă în Unitatea Sa? El nu ţi-a refuzat decât rugămintea să ai parte de durere, căci suferinţa nu ţine de creaţia Sa. Odată ce ţi-a dat creaţia, El nu a putut să ţi-o ia înapoi. Ci a putut doar să răspundă dementei tale rugăminţi cu un răspuns nedement, care să stea cu tine în demenţa ta. Iată ce a şi făcut. Cei ce Îi aud răspunsul nu pot să nu renunţe la demenţă. Căci răspunsul Său e punctul de referinţă de dincolo de iluzii, din care le poţi privi pe toate şi le poţi vedea demente. Caută acest loc şi îl vei găsi, căci Iubirea e în tine şi te va conduce acolo.

„A COURSE IN MIRACLES”

Fiul nevinovat al lui Dumnezeu

1.  Scopul ultim al proiecţiei e întotdeauna acela de-a scăpa de vinovăţie. În mod caracteristic însă, eul încearcă să scape de vinovăţie doar din punctul lui de vedere, căci - indiferent cât de mult ar vrea el să reţină vinovăţia - tu o consideri intolerabilă, din moment ce vinovăţia te împiedică să ţi-L aminteşti pe Dumnezeu, a Cărui atracţie este atât de puternică, încât nu îi poţi rezista. La acest subiect apare, aşadar, cea mai profundă scindare dintre toate, căci - dacă trebuie să păstrezi vinovăţia, după cum insistă eul - tu nu poţi fi tu. Eul ar putea să te facă să proiectezi vinovăţia şi să o păstrezi astfel în minte doar convingându-te că eşti el.

2.  Gândeşte-te însă ce soluţie bizară îţi propune eul. Proiectezi vinovăţia ca să scapi de ea, dar nu faci decât să o ascunzi. Şi, deşi simţi vinovăţia, nu ai habar de ce. Dimpotrivă, o asociezi cu un amestec bizar de „idealuri ale eului", pe care eul pretinde că nu le-ai împlinit, înşelându-i aşteptările. Nu ai idee însă că, văzându-l vinovat pe Fiul lui Dumnezeu, înşeli aşteptările acestuia. Şi, crezând că tu nu mai eşti tu, nu îţi dai seama că îţi înşeli de fapt propriile aşteptări.

3.  Cea mai întunecată dintre tăinuitele tale pietre unghiulare te împiedică să îţi conştientizezi credinţa în vinovăţie. Căci în locul acela tainic şi întunecat stă realizarea că l-ai trădat pe Fiul lui Dumnezeu prin condamnarea lui la moarte. Nici nu bănuieşti măcar că acolo se ascunde această idee ucigaşă, dar dementă, căci impulsul distructiv al eului e atâta de intens, încât nu îl poate satisface, la urma urmei, nimic mai puţin decât răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Nu ştie cine e Fiul lui Dumnezeu pentru că e orb. Dar, lasă-l să perceapă undeva un strop de nevinovăţie, şi va încerca să o distrugă pentru că se teme.

4.  O bună parte a comportamentului bizar de care dă dovadă eul poate fi pusă direct pe seama felului în care defineşte vinovăţia. Pentru eu, nevinovaţii sunt vinovaţi. Cei care nu atacă sunt „duşmanii" lui, pentru că - neacordând valoare interpretării pe care o dă el mântuirii - sunt într-o situaţie excelentă să se desprindă de ea. S-au apropiat de cea mai întunecată şi mai adâncă piatră unghiulară din temelia eului, iar eul, care poate face faţă îndoielilor tale în privinţa oricărui alt lucru, păzeşte acest secret cu preţul vieţii sale, căci existenţa lui depinde de păstrarea acestui secret. Aşa că trebuie să examinăm acest secret, căci eul nu te poate feri de adevăr şi, în prezenţa lui, eul e spulberat.

5.  În lumina calmă a adevărului, să îţi recunoaştem convingerea că l-ai răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Nu ai admis până acum acest secret „îngrozitor" pentru că, dacă l-ai putea găsi, ai dori să îl răstigneşti din nou. Dorinţa însă l-a ascuns de tine pentru că e foarte înfricoşătoare şi te temi, de aceea, să îl găseşti. Acestei dorinţe de-a te ucide i-ai făcut faţă în primul rând neştiind cine eşti şi apoi identificându-te cu altceva. Ai proiectat vinovăţia orbeşte şi la întâmplare, dar nu i-ai dezvăluit sursa. Căci eul chiar vrea să te ucidă şi, dacă te identifici cu el, trebuie să crezi că obiectivul lui este al tău.

6.  Am spus că răstignirea e simbolul eului. Confruntat cu adevărata nevinovăţie a Fiului lui Dumnezeu, eul a încercat să îl ucidă, pe motiv că nevinovăţia Îl huleşte pe Dumnezeu. Pentru eu, eul este Dumnezeu, iar nevinovăţia trebuie interpretată ca vinovăţia ultimă care justifică total omorul. Încă nu înţelegi că orice frică pe care o simţi în legătură cu acest curs decurge, în fond, din această
interpretare, dar - dacă îţi urmăreşti reacţiile la adresa lui - vei fi tot mai convins că aşa este.

7.  Cursul acesta a afirmat cât se poate de răspicat că obiectivul pe care îl urmăreşte e fericirea şi pacea ta. Şi totuşi, te temi de el. Ţi s-a spus mereu că te va elibera, dar reacţionezi uneori de parcă încearcă să te încarcereze. Deseori îl respingi mai rapid decât respingi sistemul de gândire al eului. Într-o oarecare măsură, trebuie să crezi atunci că, neînvăţând cursul, te protejezi. Şi nu îţi dai seama că numai nevinovăţia ta te poate proteja.

8.  Ispăşirea a fost interpretată întotdeauna ca eliberarea de vinovăţie - o afirmaţie corectă, dacă este înţeleasă. Dar, chiar şi când ţi-o interpretez eu, o respingi şi nu o accepţi pentru tine însuţi. Poate că ai recunoscut zădărnicia eului şi a lucrurilor pe care ţi le oferă el, dar - deşi nu le vrei - încă nu vezi bucuros alternativa. În caz extrem, ţi-e frică de izbăvire şi crezi că te va omorî. Nu te înşela asupra profunzimii acestei frici. Căci crezi că, în prezenţa adevărului, te-ai năpusti asupra ta şi te-ai distruge.

9.  Puiule, nu e aşa. „Secretul vinovat" pe care îl tăinuieşti nu e nimica, şi - de vrei să îl aduci la lumină - lumina îl va spulbera. Şi atunci nu va mai rămâne niciun nor întunecat între tine şi reamintirea Tatălui tău, căci îţi vei aduce aminte de Fiul Lui nevinovat, care nu a murit căci e nemuritor. Şi vei vedea că ai fost izbăvit cu el odată şi că nu ai fost separat nicicând de el. În această înţelegere stă reamintirea ta, căci e recunoaşterea iubirii fără frică. Va fi mare bucurie în Cer la venirea ta acasă şi bucuria va fi a ta. Căci fiul izbăvit al omului e Fiul nevinovat al lui Dumnezeu, iar recunoaşterea lui e izbăvirea ta.

„A COURSE IN MIRACLES”

Nevinovăţie şi invulnerabilitate

1.  Am spus mai înainte că Spiritul Sfânt împărtăşeşte obiectivul tuturor profesorilor buni, al căror ţel ultim e acela de-a se face pe ei înşişi de prisos predându-le elevilor lor tot ce ştiu. Spiritul Sfânt vrea numai asta, căci - împărtăşind Iubirea Tatălui faţă de Fiul Său - El urmăreşte să elimine toată vinovăţia din mintea lui, ca să îşi poată aduce aminte de Tatăl lui în pace. Pacea şi vinovăţia sunt antitetice, iar Tatăl poate fi reamintit numai în pace. Iubirea şi vinovăţia nu pot coexista, să o accepţi pe una însemnând să o negi pe cealaltă. Vinovăţia îţi ascunde vederea lui Cristos, căci e negarea neprihănirii Fiului lui Dumnezeu.

2.  În lumea ciudată pe care ai făcut-o. Fiul lui Dumnezeu chiar a păcătuit. Cum ai putea, atunci, să îl vezi? Făcându-l invizibil, lumea sancţiunii s-a ridicat în norul negru al vinovăţiei pe care ai acceptat-o şi la care ţii atât de mult. Căci neprihănirea lui Cristos e dovada că eul nu a fost nicicând şi nu poate fi niciodată. Fără vinovăţie, eul nu are viaţă, iar Fiul lui Dumnezeu e fără vinovăţie.

3.  Privindu-te şi judecând onest ce faci, poţi fi tentat să te întrebi cum poţi să fii nevinovat. Gândeşte-te însă la următorul lucru: nu eşti nevinovat în timp, ci în veşnicie. Ai „păcătuit" în trecut, dar trecutul nu există. Întotdeauna nu are direcţie. Timpul pare să meargă într-o direcţie, dar - când ajungi la capătul lui - se va rula ca un lung covor întins de-a lungul trecutului din urma ta şi va dispărea. Cât crezi că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, vei merge pe acest covor, crezând că duce la moarte. Şi călătoria o să îţi pară lungă şi crudă şi fără noimă, pentru că aşa şi este.

4.  Călătoria pe care şi-a propus-o Fiul lui Dumnezeu e chiar inutilă, dar călătoria în care îl trimite Tatăl lui e una de eliberare şi de bucurie. Tatăl nu e crud, iar Fiul Lui nu îşi poate face niciun rău. Răzbunarea de care se teme şi pe care o vede nu îl va atinge niciodată, căci - deşi el crede în ea - Spiritul Sfânt ştie că nu e adevărată. Spiritul Sfânt stă la capătul timpului, unde trebuie să fii şi tu, pentru că El este cu tine. El a desfăcut deja tot ce e nedemn de Fiul lui Dumnezeu, căci asta a fost misiunea pe care I-a dat-o Dumnezeu. Iar ce dă Dumnezeu a fost dintotdeauna.

5.  Mă vei vedea pe măsură ce înveţi că Fiul lui Dumnezeu e nevinovat. El şi-a căutat mereu nevinovăţia, şi a găsit-o. Căci toată lumea caută să scape din închisoarea pe care şi-a făcut-o, şi nu i se refuză calea prin care să găsească o scăpare. Fiind în el, a găsit-o. Când o găseşte e doar o chestiune de timp, iar timpul nu e decât o iluzie. Căci Fiul lui Dumnezeu e nevinovat acum, şi splendoarea purităţii lui străluceşte de-a pururi intactă în Mintea lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu va fi mereu cum a fost creat. Neagă-ţi lumea şi nu îl judeca, pentru că eterna lui nevinovăţie e în Mintea Tatălui său şi îl ocroteşte pe vecie.

6.  Când vei accepta Ispăşirea pentru tine însuţi, îţi vei da seama că nu există vinovăţie în Fiul lui Dumnezeu. Şi numai când îl vezi lipsit de vinovăţie vei putea să îi înţelegi unitatea. Căci ideea de vinovăţie aduce cu ea credinţa în condamnarea unuia de către altul, proiectând separare în locul unităţii. Te poţi condamna doar pe tine şi, făcând-o, nu poţi cunoaşte că eşti Fiul lui Dumnezeu. Ai negat condiţia fiinţei sale, care e desăvârşita lui neprihănire. Din iubire a fost creat şi în iubire sălăşluieşte. Bunătatea şi mila l-au urmat întotdeauna, căci a extins întotdeauna Iubirea Tatălui său.

7.  Percepând sfinţii tovarăşi de drum care călătoresc cu tine, îţi vei da seama că nu e o călătorie, ci numai o trezire. Fiul lui Dumnezeu, care nu doarme, ţi-a păstrat credinţa faţă de Tatăl său. Nu există drumuri pe care să călătoreşti, nici timp prin care să călătoreşti. Căci Dumnezeu nu Îşi aşteaptă Fiul în timp, fiind de-a pururi nedispus să fie fără el. Aşa a fost dintotdeauna. Lasă sfinţenia Fiului lui Dumnezeu să spulbere norul vinovăţiei ce îţi întunecă mintea şi, acceptându-i puritatea ca a ta, învaţă de la el că e a ta.

8.  Eşti invulnerabil din cauză că eşti nevinovat. Poţi să te cramponezi de trecut numai prin vinovăţie. Căci vinovăţia stabileşte că vei fi pedepsit pentru ce ai făcut, şi depinde astfel de timpul unidimensional, care se scurge de la trecut la viitor. Niciunul dintre cei ce cred asta nu poate înţelege ce înseamnă „mereu" şi, de aceea, vinovăţia trebuie să te lipsească de aprecierea veşniciei. Eşti nemuritor pentru că eşti veşnic, iar „mereu" trebuie să fie acum. Vinovăţia, aşadar, e un mod de-a ţine în minte trecutul şi viitorul pentru a asigura continuitatea eului. Căci, dacă ce a fost îşi va primi pedeapsa, continuitatea eului e garantată. Dar garanţia continuităţii tale ţine de Dumnezeu, şi nu de eu. Iar nemurirea e opusul timpului, căci timpul trece, pe când nemurirea e constantă.

9.  Acceptarea Ispăşirii te învaţă ce e nemurirea, căci - acceptându-ţi nevinovăţia - înveţi că trecutul nu a fost nicicând şi, prin urmare, că viitorul nu e necesar şi nu o să existe. Viitorul, în timp, e mereu asociat cu expierea, şi numai vinovăţia ar putea stârni o senzaţie a nevoii de expiere. Acceptarea nevinovăţiei Fiului lui Dumnezeu ca propria ta nevinovăţie e, de aceea, modul în care îţi aduce aminte Dumnezeu de Fiul Său, şi ce este el cu adevărat. Căci Dumnezeu nu Şi-a condamnat niciodată Fiul, care - nevinovat fiind - e veşnic.

10.  Nu poţi spulbera vinovăţia acordându-i realitate şi apoi ispăşind-o. Acesta e planul eului, pe care ţi-l oferă în loc să o spulbere. Eul crede în ispăşire prin atac, fiind total angajat în susţinerea noţiunii demente că atacul este mântuire. Iar tu, care ţii la vinovăţie, precis crezi şi tu asta, căci cum ai putea să îndrăgeşti ce nu vrei altfel decât identificându-te cu eul?

11.  Eul te învaţă să te ataci pentru că eşti vinovat, un lucru care precis sporeşte vinovăţia, căci vinovăţia e rezultatul atacului. Potrivit învăţăturii eului, aşadar, nu există nicio cale de-a scăpa de vinovăţie. Căci atacul acordă realitate vinovăţiei, iar - dacă e reală - atunci nu există nicio modalitate de-a o birui. Spiritul Sfânt o spulberă pur şi simplu recunoscând calm că ea nu a existat niciodată. Privind nevinovatul Fiu al lui Dumnezeu, El ştie că asta e adevărat. Şi, fiind adevărat în ce te priveşte, nu te poţi ataca, pentru că - fără vinovăţie - atacul este imposibil. Eşti mântuit, atunci, pentru că Fiul lui Dumnezeu e nevinovat. Şi, fiind întru totul pur, eşti invulnerabil.

„A COURSE IN MIRACLES”

LUMEA LIPSITĂ DE VINOVĂŢIE

1.  Dacă nu te-ai simţi vinovat, nu ai putea să ataci, căci condamnarea e rădăcina atacului. E judecarea unei minţi de către alta ca nedemnă de iubire şi vrednică de pedeapsă. Aici însă apare scindarea. Căci mintea care judecă se percepe separată de mintea judecată, crezând că, pedepsind-o pe alta, va scăpa ea de pedeapsă. Dar nu e decât încercarea delirantă a minţii de-a se nega pe ea şi de-a eluda penalitatea negării. Nu e o încercare de-a renunţa la negare, ci de-a te crampona de ea. Căci vinovăţia e cea care ţi-a făcut obscur Tatăl şi, tot ea, cea care te-a înnebunit.

2.  Acceptarea vinovăţiei în mintea Fiului lui Dumnezeu a fost începutul separării, după cum acceptarea Ispăşirii e sfârşitul ei. Lumea pe care o vezi e sistemul delirant al celor înnebuniţi de vinovăţie. Uită-te atent la lumea aceasta şi îţi vei da seama că e chiar aşa. Căci lumea aceasta e simbolul pedepsei, şi toate legile ce par să o guverneze sunt legile morţii. Copiii se nasc în ea prin durere şi în durere. Creşterea le e însoţită de suferinţă; iar, de învăţat, învaţă ce sunt tristeţea, separarea şi moartea. Minţile lor par blocate în creier, iar puterile lui par să slăbească dacă li se face vreun rău trupurilor lor. Par să iubească, dar părăsesc şi sunt părăsiţi. Par să piardă ce iubesc, poate cea mai dementă credinţă dintre toate. Iar trupurile lor se ofilesc şi îşi dau duhul şi sunt puse în pământ, şi nu mai sunt. Nu e unul printre ei care să nu creadă că Dumnezeu e crud.

3.  Dacă asta ar fi lumea reală, Dumnezeu chiar că ar fi crud. Căci niciun Tată iubitor nu Şi-ar putea supune la aşa ceva copiii, ca preţ al mântuirii lor. Iubirea nu ucide ca să mântuiască. Dacă ar face-o, atacul ar fi mântuire, dar asta e interpretarea eului, nu a lui Dumnezeu. Numai lumea vinovăţiei ar putea să ceară aşa ceva, căci numai cei ce se simt vinovaţi ar putea să o conceapă. „Păcatul" lui Adam nu s-ar fi putut atinge de nimeni dacă el nu ar fi crezut că Tatăl a fost Cel Ce l-a izgonit din Rai. Căci, prin credinţa aceasta, şi-a pierdut cunoaşterea Tatălui, din moment ce numai cei ce nu Îl înţeleg pot crede aşa ceva.

4.  Lumea asta e un tablou al răstignirii Fiului lui Dumnezeu. Şi, până nu îţi dai seama că Fiul lui Dumnezeu nu poate fi răstignit, asta e lumea pe care o vei vedea. Dar nu îţi vei da seama de asta până nu accepţi faptul etern că Fiul lui Dumnezeu nu este vinovat. El merită numai iubire pentru că a dat numai iubire. Nu poate fi condamnat pentru că nu a condamnat nicicând. Ispăşirea e lecţia finală pe care trebuie să o înveţe, căci îl învaţă că nu are nevoie de mântuire, din moment ce nu a păcătuit nicicând.

„A COURSE IN MIRACLES”

Atracţia iubirii pentru iubire

1.  Chiar crezi că îl poţi ucide pe Fiul lui Dumnezeu? Tatăl Şi-a ascuns Fiul la loc sigur în Sinea Lui şi l-a ţinut departe de gândurile tale distructive, dar nu cunoşti - din cauza lor - nici Tatăl, nici Fiul. Ataci lumea reală în fiecare zi şi în fiecare ceas şi în fiece minut, şi totuşi, eşti surprins că nu o poţi vedea. De cauţi iubirea ca să o ataci, nu o vei găsi niciodată. Căci, dacă iubirea e împărtăşire, cum poţi să o găseşti altfel decât prin ea însăşi? Ofer-o şi va veni la tine, pentru că e atrasă de ea însăşi. Oferă însă atac, şi iubirea va rămâne ascunsă, căci nu poate trăi decât în pace.

2.  Fiul lui Dumnezeu e la fel de ocrotit ca Tatăl său, căci Fiul cunoaşte protecţia Tatălui său şi nu poate să se teamă. Iubirea Tatălui său îl ţine în desăvârşită pace şi, neavând nevoie de nimic, el nu cere nimic. Dar el e departe de tine, al cărui Sine este, căci ai ales să îl ataci şi a dispărut din ochii tăi în Tatăl său. Nu el s-a schimbat, ci tu. Căci o minte scindată şi toate lucrările ei nu au fost create de Tatăl şi nu ar putea trăi în cunoaştere de El.

3.  Când ai făcut vizibil ce nu e adevărat, ce este adevărat ţi-a devenit invizibil. Dar nu poate fi invizibil din fire, căci Spiritul Sfânt îl vede cu desăvârşită claritate. Îţi este invizibil pentru că te uiţi la altceva. Dar nu de tine depinde să decizi ce e vizibil şi ce e invizibil, după cum nu depinde nici să decizi ce e realitatea. Ce se poate vedea este ce vede Spiritul Sfânt. Definiţia realităţii e a lui Dumnezeu, şi nu a ta. El a creat-o şi ştie ce este. Tu, care ai ştiut, ai uitat, şi - dacă nu ţi-ar fi dat El un mod de-a-ţi aduce aminte - te-ai fi condamnat la uitare.

4.  Datorită Iubirii Tatălui tău, nu Îl poţi uita niciodată, căci nimeni nu poate uita ce i-a pus în memorie chiar Dumnezeu. O poţi nega, dar nu o poţi pierde. O Voce va răspunde la fiecare întrebare pe care o pui şi o viziune va corecta percepţia a tot ce vezi. Căci ce ai făcut invizibil e singurul adevăr şi ce nu ai auzit e singurul Răspuns. Dumnezeu vrea să te unească din nou cu tine însuţi şi nu te-a abandonat la necaz. Îl aştepţi doar pe El şi habar nu ai de acest lucru. Dar amintirea Lui străluceşte în mintea ta şi nu poate fi ştearsă. Nu e nici trecută, nici viitoare, fiind eternă pentru totdeauna.

5.  Nu trebuie decât să ceri această amintire şi îţi vei aminti. Dar amintirea lui Dumnezeu nu poate străluci într-o minte care a şters-o şi vrea să o ţină ştearsă. Căci amintirea lui Dumnezeu poate miji doar într-o minte care alege să îşi amintească şi care a renunţat la dorinţa dementă de-a controla realitatea. Tu, care nu te poţi controla nici măcar pe tine, nu ar trebui să aspiri la controlul universului. Priveşte însă ce ai făcut din el şi bucură-te că nu e aşa.

6.  Fiul lui Dumnezeu, nu te mulţumi cu nimicul! Ce nu e real nu poate fi văzut şi nu are valoare. Dumnezeu nu i-ar putea oferi Fiului Său ceva fără valoare, şi nici Fiul Său nu ar putea primi aşa ceva. Ai fost izbăvit în clipa în care ai crezut că L-ai părăsit. Tot ce ai plăsmuit nu a fost nicicând şi este invizibil pentru că Spiritul Sfânt nu îl vede. Dar ce vede El e al tău să îl vezi şi, prin viziunea Lui, percepţia ţi-e vindecată. Ai făcut invizibil singurul adevăr pe care îl deţine lumea aceasta. Preţuind nimicul, ai căutat nimicul. Făcându-ţi-l real, l-ai şi văzut. Dar el nu există. Iar Cristos ţi-e invizibil din cauza a ce ţi-ai făcut vizibil.

7.  Nu contează însă câtă distanţă ai încercat să pui între conştienţa ta şi adevăr. Fiul lui Dumnezeu poate fi văzut pentru că vederea lui e împărtăşită. Spiritul Sfânt îl priveşte şi nu vede altceva în tine. Ce ţi-e invizibil ţie e desăvârşit în viziunea Lui şi o cuprinde toată. El Şi-a adus aminte de tine pentru că nu Şi-a uitat Tatăl. Tu ai privit irealul şi ai găsit deznădejde. Dar ce altceva ai putea găsi când cauţi irealul? Lumea ireală este un lucru deznădăjduit, căci nu poate să fie niciodată. Iar tu, care împărtăşeşti cu Dumnezeu Fiinţa Sa, nu ai putea fi mulţumit nicicând fără realitate. Ce nu ţi-a dat Dumnezeu nu are putere asupra ta, iar atracţia iubirii pentru iubire rămâne irezistibilă. Căci e funcţia iubirii să le unească în sânul ei pe toate şi să le tină laolaltă pe toate prin extinderea întregimii ei.

8.  Lumea reală ţi-a fost dată de Dumnezeu în schimb iubitor pentru lumea pe care ai făcut-o şi pentru cea pe care o vezi. Ia-o dar din mâna lui Cristos şi uită-te la ea. Realitatea ei va face invizibil restul, căci vederea ei e o percepţie totală. Şi, privind-o, îţi vei aminti că a fost aşa dintotdeauna. Nimicul va deveni invizibil, căci ai văzut cu adevărat, în sfârşit. Percepţia izbăvită e tradusă uşor în cunoaştere, căci numai percepţia e capabilă de greşeală, iar percepţia nu a fost nicicând. Corectată fiind, ea cedează locul cunoaşterii, care e de-a pururi singura realitate. Ispăşirea nu e decât calea de întoarcere la ce nu ai pierdut niciodată. Tatăl tău nu a putut înceta să Îşi iubească Fiul.

„A COURSE IN MIRACLES”

Privirea lăuntrică

1.  Miracolele demonstrează că învăţarea a avut loc sub corecta îndrumare, căci învăţarea e invizibilă şi ce s-a învăţat se poate recunoaşte numai după rezultate. Generalizarea ei e demonstrată pe măsură ce o foloseşti în tot mai multe situaţii. Vei recunoaşte că ai învăţat că miracolele nu au o ordine a dificultăţii când le aplici la toate situaţiile. Nu există situaţie la care miracolele să nu se aplice şi, aplicându-le la toate situaţiile, vei dobândi lumea reală. Căci în această percepţie sfântă vei fi întregit, iar Ispăşirea se va răsfrânge, din acceptarea ei pentru tine însuţi, la toţi cei pe care ţi-i trimite Spiritul Sfânt să îi binecuvântezi. În fiece copil de-al lui Dumnezeu stă binecuvântarea Sa şi, în binecuvântarea pe care o dai copiilor lui Dumnezeu, stă binecuvântarea pe care ţi-o dă El.

2.  Toţi cei ce sunt în lume trebuie să îşi joace propriul rol în izbăvirea ei, pentru a recunoaşte că lumea a fost izbăvită. Nu poţi să vezi ce este invizibil. Dar, dacă îi vezi efectele, ştii că trebuie să existe. Percepând ce face, îi recunoşti existenţa. Şi, prin ce face, înveţi ce este. Nu îţi poţi vedea capacităţile, dar capeţi încredere în existenţa lor pe măsură ce acestea îţi permit să acţionezi. Iar rezultatele acţiunilor tale poţi să le vezi.

3.  Spiritul Sfânt e invizibil, dar poţi vedea rezultatele Prezenţei Lui şi, prin ele, vei învăţa că El există. Ce îţi permite El să faci e clar că nu e din lumea aceasta, căci miracolele încalcă fiecare lege a realităţii, după cum o judecă lumea aceasta. Fiecare lege a timpului şi spaţiului, a masei şi mărimii ajunge să fie întrecută, căci ce îţi permite El să faci e clar mai presus de fiecare dintre ele. Percepând rezultatele Lui, vei înţelege unde trebuie să fie El şi, în cele din urmă, vei ştii ce este El.

4.  Nu poţi să vezi Spiritul Sfânt, dar Îi poţi vedea manifestările. Şi, dacă nu le vezi, nu îţi vei da seama că El există. Miracolele sunt mărturiile Lui şi vorbesc pentru Prezenţa Lui. Ce nu poţi să vezi îţi devine real numai prin mărturiile ce vorbesc pentru lucrul respectiv. Căci poţi fi conştient de ceva ce nu poţi să vezi şi îţi poate deveni convingător de real pe măsură ce prezenţa lui devine manifestă prin tine. Fă lucrarea Spiritului Sfânt, căci Îi împărtăşeşti funcţia. Precum în Cer funcţia ta e să creezi, aşa şi pe pământ funcţia ta este să vindeci. Dumnezeu Îşi împărtăşeşte funcţia cu tine în Cer, iar Spiritul Sfânt Şi-o împărtăşeşte cu tine pe pământ. Cât crezi că ai alte funcţii, vei avea nevoie de corecţie. Căci credinţa aceasta este distrugerea păcii, un obiectiv direct opus scopului Spiritului Sfânt.

5.  Tu vezi ce te aştepţi să vezi şi te aştepţi la ce inviţi. Percepţia ta e rezultatul invitaţiei tale, parvenindu-ţi după cum ai şi chemat-o. Manifestările cui vrei să le vezi? De a cui prezenţă vrei să fii convins? Căci vei crede în ce manifeşti şi, cum priveşti în afară, aşa vei vedea înăuntru. În mintea ta există două moduri de-a privi lumea, iar percepţia ta va reflecta călăuzirea pe care ai ales-o.

6.  Eu sunt manifestarea Spiritului Sfânt şi, când mă vei vedea, o vei face pentru că L-ai invitat pe El. Căci El îţi va trimite mărturiile Lui dacă vrei să le priveşti. Adu-ţi aminte întotdeauna că vezi ce cauţi, căci ce cauţi vei găsi. Eul găseşte ce caută, şi atât. Nu găseşte iubire, căci nu e ce caută. Dar căutarea şi găsirea sunt acelaşi lucru şi, de vei căuta două obiective, le vei găsi, dar nu vei recunoaşte niciunul. Vei crede că sunt acelaşi lucru pentru că le vrei pe amândouă. Mintea tinde mereu spre integrare şi, dacă e scindată şi vrea să ţină scindarea, va continua să creadă că are un singur obiectiv făcându-l să pară unul singur.

7.  Am spus mai înainte că de tine depinde ce proiectezi sau extinzi, dar trebuie să faci una sau alta, căci e o lege a minţii, şi trebuie să te uiţi înăuntru înainte de-a te uita în afară. Uitându-te înăuntru, alegi călăuza care să îţi îndrume vederea. Şi apoi te uiţi în afară şi îi vezi mărturiile. Iată de ce găseşti ce cauţi. Ce vrei în tine vei face manifest şi vei accepta de la lume pentru că tu l-ai pus acolo vrându-l. Când crezi că proiectezi ce nu vrei, o faci tot pentru că îl vrei. Asta duce direct la disociere, căci reprezintă acceptarea a două obiective, percepute fiecare într-un loc diferit; separate unul de altul pentru că le-ai făcut diferite. Mintea vede atunci o lume împărţită în afara ei, dar nu şi înăuntru. Asta îi dă iluzia integrităţii şi îi permite să creadă că urmăreşte un singur obiectiv. Dar, cât timp percepi lumea ca împărţită, nu eşti vindecat. Căci a fi vindecat înseamnă a urmări un singur obiectiv, pentru că ai acceptat doar unul şi vrei numai unul.

8.  Când vei vrea numai iubire, nu vei vedea altceva. Natura contradictorie a mărturiilor pe care le percepi e doar reflecţia conflictualelor tale invitaţii. Ţi-ai privit mintea şi ai acceptat opoziţia în ea, odată ce ai căutat-o în ea. Dar să nu crezi atunci că mărturiile opoziţiei sunt adevărate, căci sunt doar o dovadă a deciziei tale despre realitate, returnându-ţi mesajele date chiar de tine. Iubirea se recunoaşte şi ea prin mesagerii ei. Dacă faci iubirea manifestă, mesagerii ei vor veni la tine pentru că i-ai invitat.

9.  Puterea de decizie e singura libertate ce ţi-a mai rămas ca prizonier al lumii acestea. Poţi decide să o vezi corect. Ce ai făcut din ea nu e realitatea ei, căci realitatea ei e numai ce îi dai tu. Nu poţi să dai decât iubire la ceva sau cineva, şi nici nu poţi primi decât iubire de la ei. De socoteşti că ai primit altceva, precis te-ai uitat înăuntru şi ai crezut că vezi în tine puterea de-a da altceva. Doar decizia aceasta a determinat ce ai găsit, căci a fost decizia pentru ce ai căutat.

10.  Te temi de mine pentru că te-ai uitat înăuntru şi te temi de ce ai văzut. Dar nu se poate să fi văzut realitatea, căci realitatea minţii tale e cea mai minunată dintre creaţiile lui Dumnezeu. Venind numai de la Dumnezeu, puterea şi grandoarea ei ţi-ar putea aduce numai pace dacă ai vedea-o cu adevărat. Dacă te temi, precis ai văzut ceva ce nu e acolo. Dar, în acelaşi loc, ai fi putut să mă vezi pe mine şi pe toţi fraţii tăi, în siguranţa desăvârşită a Minţii care ne-a creat. Căci suntem acolo în pacea Tatălui, Care voieşte să Îşi extindă pacea prin tine.

11.  Când îţi vei accepta misiunea de-a extinde pace, vei găsi pace, căci - făcând-o manifestă - o vei vedea. Sfintele ei mărturii te vor înconjura pentru că le-ai chemat, şi vor veni la tine. Ţi-am auzit chemarea şi am răspuns la ea, dar nu vrei să te uiţi la mine, nici să auzi răspunsul pe care l-ai căutat.
Căci nu vrei încă numai asta. Dar, pe măsură ce îţi devin tot mai real, vei învăţa că vrei numai asta. Şi mă vei vedea când te uiţi înăuntru şi vom privi lumea reală împreună. Prin ochii lui Cristos, numai lumea reală există şi numai lumea reală poate fi văzută. După cum decizi, aşa vei şi vedea. Şi tot ce vezi stă mărturie doar pentru decizia ta.

12.  Când te vei uita înăuntru şi mă vei vedea, va fi pentru că ai decis să manifeşti adevărul. Şi, manifestându-l, îl vei vedea atât în afară, cât şi înăuntru. Îl vei vedea în afară pentru că l-ai văzut mai întâi înăuntru. Tot ce vezi în afară e o judecată a ce ai văzut înăuntru. Dacă e judecata ta, va fi greşită, căci judecata nu e funcţia ta. Dacă e judecata Spiritului Sfânt, va fi corectă, căci judecata e funcţia Lui. Îi împărtăşeşti funcţia doar judecând ca El, nerezervând nicio judecată pentru tine însuţi. Tu vei judeca împotriva ta, dar El va judeca pentru tine.

13.  Aminteşte-ţi, atunci, că, de câte ori te uiţi în afară şi reacţionezi nefavorabil la ce vezi, te-ai judecat nevrednic şi te-ai condamnat la moarte. Pedeapsa cu moartea e obiectivul ultim pe care îl are eul, căci te crede un criminal ce merită să moară la fel de mult cât ştie Dumnezeu că meriţi să trăieşti. Pedeapsa cu moartea nu îi iese eului din minte niciodată, căci asta îţi rezervă întotdeauna în final. Vrând să te ucidă ca expresie finală a sentimentelor lui la adresa ta, te lasă să trăieşti doar ca să aştepţi moartea. Te va chinui cât trăieşti, dar ura lui nu va fi satisfăcută până nu mori. Căci distrugerea ta e singura finalitate la care lucrează şi singurul final cu care va fi satisfăcut.

14.  Eul nu e trădător faţă de Dumnezeu, pe Care a-L trăda e cu neputinţă. Dar este trădător faţă de tine, cel ce crezi că ţi-ai trădat Tatăl. Iată de ce desfacerea vinovăţiei este o parte esenţială a programei Spiritului Sfânt. Căci, cât te simţi vinovat, asculţi vocea eului, care îţi spune că L-ai trădat pe Dumnezeu şi că meriţi, de aceea, moarte. Vei crede că moartea vine de la Dumnezeu, şi nu de la eu, deoarece, confundându-te cu eul, crezi că tu vrei moarte. Iar, de ce vrei, Dumnezeu nu te mântuieşte.

15.  Când eşti tentat să cedezi dorinţei de moarte, aminteşte-ţi că eu nu am murit. Îţi vei da seama că e adevărat când te vei uita înăuntru şi mă vei vedea. Oare să fi biruit moartea numai pentru mine? Şi oare mi-ar fi dat Tatăl viaţă veşnică dacă nu ţi-ar fi dat-o şi ţie? Când vei învăţa să mă faci manifest, nu vei vedea moarte niciodată. Căci ai privit ce e fără de moarte în tine şi vei vedea numai ce e veşnic când îţi vei arunca privirile în afară, asupra unei lumi ce nu poate să moară.

„A COURSE IN MIRACLES”