1. Ispăşirea nu face sfânt. Sfânt ai fost creat. Ea nu face decât să aducă nesfinţenia la sfinţenie; sau ce ai făcut din tine la ce eşti. Aducerea iluziei la adevăr, sau a eului la Dumnezeu, este singura funcţie a Spiritului Sfânt. Nu feri de Tatăl tău ce ai făcut din tine, căci ascunderea acestui lucru te-a costat cunoaşterea Lui şi a ta. Cunoaşterea este în siguranţă, dar - separat de ea - unde e siguranţa ta? Facerea timpului pentru a înlocui veşnicia a stat în decizia de-a nu fi cum eşti. Aşa că adevărul a fost făcut trecut şi prezentul a fost dedicat iluziei. Iar trecutul a fost schimbat şi el şi pus între acum şi ce-a fost dintotdeauna. Trecutul pe care ţi-l aminteşti nu a fost nicicând şi nu reprezintă decât negarea a ce a fost dintotdeauna.
2. Aducerea eului la Dumnezeu nu e decât aducerea greşelii la adevăr, unde e corectată pentru că e opusul a ceea ce întâlneşte. E desfăcută pentru că contradicţia nu mai poate ţine. Oare cât poate să ţină contradicţia când i s-a dezvăluit cu claritate caracterul imposibil? Ce dispare în lumină nu e atacat. Ci dispare pur şi simplu, pentru că nu e adevărat. Diferite realităţi sunt lipsite de înţeles, căci realitatea trebuie să fie una. Nu se poate schimba cu timpul, dispoziţia sau întâmplarea. Caracterul ei neschimbător e cel ce o face reală. Asta nu poate fi desfăcut. Desfacerea e pentru irealitate. Iar această realitate îţi va fi de ajuns.
3. Fiind pur şi simplu ce e, adevărul te eliberează de tot ce nu e adevăr. Ispăşirea este atât de blândă, încât nu trebuie decât să îi şopteşti, şi toată puterea ei îţi va sări în sprijin şi în ajutor. Nu eşti slab cu Dumnezeu alături. Dar, fără El, nu eşti nimic. Ispăşirea ţi-L oferă pe Dumnezeu. Darul pe care l-ai refuzat, El îl ţine în tine. Spiritul Sfânt ţi-l ţine acolo. Dumnezeu nu Şi-a părăsit altarul, deşi cei ce Îl venerează au pus pe altar alţi dumnezei. Templul continuă să fie sfânt, căci Prezenţa care sălăşluieşte în el e Sfinţenia.
4. În templu, Sfinţenia aşteaptă liniştită revenirea celor ce o iubesc. Prezenţa ştie că vor reveni la puritate şi la graţie. Graţia lui Dumnezeu îi va face să intre cu blândeţe şi le va acoperi toată senzaţia durerii şi a pierderii cu nepieritoarea asigurare a Iubirii Tatălui lor. Acolo, frica de moarte va fi înlocuită cu bucuria vieţii. Căci Dumnezeu e viaţă, iar locul lor este în viaţă. Viaţa e la fel de sfântă ca Sfinţenia care a creat-o. Prezenţa Sfinţeniei trăieşte în tot ce este viu, căci Sfinţenia a creat viaţa şi nu părăseşte ce a creat să fie sfânt ca Ea.
5. În lumea aceasta poţi deveni o oglindă imaculată în care Sfinţenia Creatorului tău se răsfrânge din tine la toţi din jurul tău. Poţi reflecta Cerul aicea. Dar să nu îţi întunece oglinda ce ţine în ea reflecţia lui Dumnezeu nicio reflecţie a chipurilor altor dumnezei. Pământul poate să reflecte Cerul sau iadul; Dumnezeu sau eul. Nu trebuie decât să laşi oglinda curată şi să ştergi toate chipurile întunecimii ascunse pe care le-ai desenat pe suprafaţa ei. Dumnezeu Se va răsfrânge El Însuşi pe suprafaţa ei. Numai reflecţia Lui clară poate fi percepută pe suprafaţa ei.
6. Reflecţiile se văd în lumină. În întuneric ele sunt obscure, şi înţelesul lor pare să stea mai degrabă în interpretări labile decât în ele înseşi. Reflecţia lui Dumnezeu nu are nevoie de interpretare. Este clară. Şterge oglinda, şi nimeni nu va putea să nu înţeleagă mesajul care se răsfrânge din ceea ce oglinda le arată tuturor. E mesajul pe care Spiritul Sfânt îl prezintă oglinzii ce e în fiecare. Şi fiecare îl recunoaşte căci a fost învăţat că are nevoie de el, dar nu ştie unde să se uite ca să îl găsească. Lasă-l, aşadar, să îl vadă în tine şi să îl împărtăşească cu tine.
7. Dacă ai putea să realizezi, şi o singură clipită, puterea de vindecare pe care o poate aduce lumii întregi reflecţia lui Dumnezeu, strălucind în tine, ai arde de nerăbdare să ştergi oglinda minţii tale să primeşti chipul sfinţeniei ce vindecă lumea. Chipul sfinţeniei ce străluceşte în mintea ta nu e obscur şi nu se va schimba. Înţelesul ei pentru cei ce o văd nu e obscur, căci toată lumea îl percepe ca fiind acelaşi. Toţi îşi aduc diferitele probleme la lumina ei vindecătoare, şi toate problemele lor găsesc acolo numai vindecare.
8. Reacţia sfinţeniei la orice formă de greşeală e mereu aceeaşi. Nu există contradicţie în ce suscită ea. Singura ei reacţie e vindecarea, indiferent ce i se aduce. Cei ce au învăţat să ofere numai vindecare, datorită reflecţiei sfinţeniei din ei, sunt în sfârşit gata pentru Cer. Acolo, sfinţenia nu e o reflecţie, ci condiţia efectivă a ce nu le-a fost decât reflectat aici. Dumnezeu nu e un chip, iar creaţiile Lui - ca parte a Lui - Îl cuprind în adevăr. Ele nu numai că reflectă adevărul, dar şi sunt adevărul.
„A COURSE IN MIRACLES”
