1. Lasă raţiunea să mai facă un pas. Dacă îl ataci pe cel pe care Dumnezeu vrea să îl vindece şi îl urăşti pe cel pe care îl iubeşte El, tu şi Creatorul tău aveţi o voie diferită. Dar, dacă tu eşti Voia Lui, trebuie să crezi atunci că tu nu eşti tu însuţi. Chiar poţi să o crezi, şi o şi crezi. Şi ai credinţă într-asta şi vezi multe dovezi de partea ei. De unde, te întrebi, îţi vine neliniştea ciudată, senzaţia că eşti deconectat şi frica obsesivă că îţi lipseşte orice înţeles? E ca şi cum ai nimerit aici din întâmplare, fără alt plan decât să o întinzi de-aici, căci numai asta pare cert.
2. Am auzit însă o descriere foarte similară mai devreme, dar nu te-a descris pe tine. Şi totuşi, crezi în continuare că această idee ciudată te descrie cu acurateţe. Raţiunea ţi-ar spune că lumea pe care o vezi cu ochi care nu sunt ai tăi trebuie să nu aibă sens pentru tine. Cui să îşi returneze mesajele o asemenea vedere? Sigur nu ţie, al cărui văz e total independent de ochii ce văd lumea. Dacă nu e viziunea ta, ce poate să îţi arate ţie? Creierul nu poate interpreta ce vede viziunea ta. Asta, tu ai înţelege. Creierul interpretează pentru trup, din care face parte. Dar nu poţi înţelege ce îţi spune. Şi totuşi, l-ai ascultat şi îl asculţi. Şi ai tot încercat din greu să îi înţelegi mesajele.
3. Nu ţi-ai dat seama că e imposibil să înţelegi ce nu izbuteşte nicidecum să îţi parvină. Nu ai primit niciun mesaj pe care să îl înţelegi. Căci ai ascultat ce nu poate comunica. Gândeşte-te atunci ce se întâmplă. Negând ce eşti şi crezând cu fermitate că eşti altceva, acest „altceva" pe care l-ai făcut să fii devine văzul tău. Şi atunci acest „altceva" trebuie să fie cel ce vede şi, „altceva" fiind, aidoma nu ţie, îţi explică ţie ceea ce vede. Viziunea ta, fireşte, ar face asta să fie de prisos. Dar, dacă ochii îţi sunt închişi şi ai cerut acestui „altceva" să te ghideze, rugându-l să îţi explice lumea pe care o vede el, nu ai motiv să nu asculţi, şi nici să suspectezi că explicaţiile ce ţi le dă nu sunt adevărate. Raţiunea ţi-ar spune că nu pot fi adevărate pentru că nu le înţelegi. Dumnezeu nu are secrete. El nu te poartă printr-
o lume de chin, aşteptând să îţi spună, la finele călătoriei, de ce ţi-a făcut una ca asta.
4. Ce poate fi secret de Voia lui Dumnezeu? Tu însă crezi că ai secrete. Ce pot fi secretele tale, dacă nu o altă „voie", care e a ta, separat de-a Lui? Raţiunea ţi-ar spune că asta nu e un secret ce trebuie ascuns ca un păcat. Ci o greşeală! Nu îţi lăsa frica de păcat să o ferească de corecţie, căci atracţia vinovăţiei e numai frică. Iată singurul sentiment pe care l-ai făcut, indiferent ce pare să fie. E sentimentul tăinuirii, al gândurilor private şi al trupului. E singurul sentiment ce se opune iubirii, ducând mereu la vederea diferenţelor şi la pierderea identităţii. Iată singurul sentiment ce te ţine orb, dependent de sinele pe care crezi că l-ai făcut să te conducă prin lumea pe care a făcut-o pentru tine.
5. Vederea ţi s-a dat, odată cu tot ce poţi să înţelegi. Nu vei avea dificultăţi să înţelegi ce îţi spune această viziune, căci fiecare vede doar ce crede că este el însuşi. Şi, ce îţi va arăta vederea ta, vei înţelege pentru că este adevărul. Numai viziunea ta poate să îţi transmită ce poţi să vezi. Ea ajunge direct la tine, fără nevoia de-a-ţi fi interpretată. Ce are nevoie de interpretare precis este ceva străin. Şi nu îl va face niciodată ceva de înţeles un interpret pe care nu îl poţi înţelege.
6. Dintre toate mesajele pe care le-ai primit şi nu le-ai înţeles, doar cursul acesta e accesibil înţelegerii tale şi poate fi înţeles. Asta e limba ta. Nu o înţelegi încă doar din cauză că întreaga ta comunicare este ca a unui nou-născut. Sunetele scoase de un nou-născut şi cele pe care le aude sunt cât se poate de nesigure, însemnând pentru el diferite lucruri la momente diferite. Nici ce aude, nici ce vede nu e stabil deocamdată. Dar ce aude şi nu înţelege va fi limba lui maternă, prin care va ajunge să comunice cu cei din jur, şi ei cu el. Iar ciudatele fiinţe mişcătoare ce le vede în jur vor deveni mângâietorii lui, şi îşi va recunoaşte casa şi îi va vedea cu el acolo.
7. Aşa că, în fiecare relaţie sfântă, se renaşte capacitatea de-a comunica în loc de-a separa. Dar o relaţie sfântă - renăscută ea însăşi atât de recent dintr-o relaţie nesfântă, şi totuşi, mai străveche decât vechea iluzie pe care a înlocuit-o - e ca un nou-născut acum în propria-i renaştere. Şi totuşi, ţi se redă viziunea în acest prunc, şi el va vorbi limba pe care o poţi înţelege. Nu e crescut de acel „altceva" ce ai crezut că eşti. Nu i s-a dat acestuia, nici nu a fost primit decât de tine. Căci doi fraţi nu se pot uni decât prin Cristos, a Cărui viziune îi vede una.
8. Gândeşte-te ce ţi se dă, sfinte frate. Acest copil te va învăţa ce nu înţelegi şi te va lămuri. Căci limba lui nu îţi va fi străină. El nu va avea nevoie de niciun interpret pentru tine, căci tocmai tu l-ai învăţat ce ştie, ştiind. El nu poate veni decât la tine, niciodată la „altceva". Unde a intrat Cristos, nimeni nu e singur, căci nu Îşi găseşte casa în separaţi. Ci trebuie să renască în casa Lui străveche, atât de nouă în aparentă, şi totuşi, cât El de veche, un mic nou-venit care, pentru a putea trăi, depinde de sfinţenia relaţiei tale.
9. Fii sigur că Dumnezeu nu Şi-a încredinţat Fiul cui nu merită. De unit, nu merită să se unească decât ce este parte a Lui. Şi nici nu e posibil să se unească ceva ce nu e parte a Lui. Celor ce se unesc trebuie să li se fi redat comunicarea, căci nu o pot face prin trupuri. Ce i-a unit atunci? Raţiunea îţi va spune că trebuie să se fi văzut unul pe altul printr-o viziune nu a trupului şi să fi comunicat într-o limbă pe care trupul nu o vorbeşte. Şi nu se poate să îi fi atras, uşor, ca să devină unul, imagini sau sunete înfricoşătoare. În schimb, fiecare a văzut în celălalt un adăpost perfect în care propriul Sine poate renaşte în siguranţă şi în pace. Iată ce i-a spus raţiunea şi iată ce a crezut pentru că a fost adevărul.
10. Iată prima percepţie directă pe care o poţi face. O faci printr-o conştienţă mai veche decât percepţia, renăscută însă într-o clipă. Căci ce e timpul pentru ce-a fost dintotdeauna? Gândeşte-te ce ţi-a adus clipa aceea: recunoaşterea că acel „altceva" ce ai crezut că eşti e o iluzie. Iar adevărul a venit numaidecât să îţi arate unde trebuie să fie Sinele tău. Tocmai negarea iluziilor face apel la adevăr, căci a nega iluziile înseamnă a recunoaşte că frica e fără înţeles. În casa sfântă în care frica e fără de
putere, iubirea intră cu gratitudine, recunoscătoare că e una cu voi care v-aţi unit ca să o lăsaţi să intre.
11. Cristos vine la ce e ca El: acelaşi, nu diferit. Căci e atras mereu de El Însuşi. Ce I se aseamănă atât cât o relaţie sfântă? Şi ce vă atrage laolaltă pe tine şi pe fratele tău Îl atrage şi pe El la voi. Aici, dulceaţa Lui şi blânda Lui inocenţă sunt ferite de atac. Şi, tot aici, Se poate întoarce cu încredere, căci credinţa în altul este întotdeauna credinţa în El. Ai într-adevăr dreptate să îţi consideri fratele casa Lui aleasă, căci aici voieşti cu El şi cu Tatăl Lui. Aceasta e Voia Tatălui pentru tine, şi a ta cu a Lui. Şi e cert că cine e atras de Cristos e atras de Dumnezeu, după cum e cert că sunt atraşi Amândoi de fiece relaţie sfântă, casa pregătită pentru Ei când pământul se preface în Cer.
„A COURSE IN MIRACLES”
