1. Fie-ţi milă de tine, cel înrobit atâta vreme. Bucură-te că cei uniţi de Dumnezeu s-au reunit şi nu mai trebuie să privească păcatul despărţiţi. Unde sunt doi, păcatul nu poate fi privit de amândoi deodată, căci nu l-ar putea vedea în acelaşi loc şi timp. Păcatul e o percepţie strict individuală, văzut în celălalt, dar crezut de fiecare în propriul sine. Şi fiecare pare să facă o altă greşeală, una pe care celălalt nu o poate înţelege. Frate, e aceeaşi, făcută de acelaşi şi iertată în acelaşi fel pentru cel ce a făcut-o. Sfinţenia relaţiei tale te iartă şi îţi iartă fratele, desfăcând efectele produse de ce aţi crezut şi aţi văzut amândoi. Şi, odată cu dispariţia lor, dispare cu ele şi nevoia oricărui păcat.
2. Cine are nevoie de păcat? Numai cei singuri şi însinguraţi, care îşi consideră fraţii diferiţi de ei înşişi. Tocmai această diferenţă, vizibilă dar ireală, face ca nevoia de păcat, ireală dar vizibilă, să pară îndreptăţită. Şi toate acestea ar fi reale dacă ar fi şi păcatul. Căci o relaţie nesfântă se bazează pe diferenţe, unde fiecare crede că celălalt are ce nu are el. Aşa se reunesc, fiecare să se desăvârşească pe el însuşi şi să îl prade pe celălalt. Şi stau până cred că nu mai e nimic de furat, iar apoi trec mai departe. Şi hoinăresc aşa, printr-o lume de străini, diferiţi de ei; trăind cu trupurile lor, poate, sub un acoperiş comun, care nu îl adăposteşte pe nicicare; în aceeaşi încăpere, şi totuşi, fiecare în lumea lui.
3. O relaţie sfântă porneşte de la altă premisă. Fiecare s-a uitat înăuntru şi nu a văzut nicio lipsă. Acceptându-şi desăvârşirea, vrea să o extindă unindu-se cu altcineva, întreg ca el. Nu vede nicio diferenţă între aceste sine, căci diferenţele ţin doar de trup. De aceea, nu vede ceva ce ar vrea să ia. Nu îşi neagă propria realitate pentru că ea e adevărul. El stă chiar sub Cer, dar destul de aproape să nu se mai întoarcă pe pământ. Căci relaţia aceasta are Sfinţenia Cerului. Cât de departe poate fi de casă o relaţie atât de asemănătoare Cerului?
4. Gândeşte-te ce te poate învăţa o relaţie sfântă! În ea se desface convingerea că există diferenţe. În ea se trece de la credinţa în diferenţe la credinţa în identitate. Şi, tot în ea, vederea diferenţelor se transformă în viziune. Raţiunea vă poate conduce acum - pe tine şi pe fratele tău - la concluzia logică a unităţii voastre. Ea trebuie să se extindă, după cum v-aţi extins şi voi doi când v-aţi unit. Trebuie să se autodepăşească, după cum v-aţi depăşit şi voi trupul, dându-vă posibilitatea să vă uniţi. Iar acum, identitatea pe care aţi văzut-o se extinde şi înlătură, în sfârşit, toată senzaţia de diferenţe, ca identitatea din spatele lor să devină evidentă. Iată cercul de aur în care îl recunoşti pe Fiul lui Dumnezeu. Căci ce se naşte într-o relaţie sfântă nu poate avea sfârşit.
