1. Introducerea raţiunii în sistemul de gândire al eului marchează începutul desfacerii lui, căci raţiunea şi eul se bat cap în cap. Şi nici nu e posibil să coexiste în conştienţa ta. Căci obiectivul raţiunii este să limpezească, deci să facă evident. Poţi vedea raţiunea. Acesta nu e un joc de cuvinte, căci marchează începutul unei viziuni ce are înţeles. Viziunea este sens, chiar literalmente. Dacă nu e văzul trupului, trebuie să se înţeleagă. Căci e limpede, şi ce e evident nu e ambiguu. Se poate înţelege. Iar aici raţiunea şi eul se despart într-adevăr, să o apuce în direcţii diferite.
2. Întreaga continuitate a eului depinde de convingerea lui că nu poţi învăţa cursul acesta. Împărtăşeşte aceeaşi convingere, şi raţiunea nu va fi în stare să îţi vadă greşelile şi să facă loc corecţiei lor. Căci raţiunea vede prin greşeli, spunându-ţi că ce ai crezut nu e real. Raţiunea poate vedea diferenţa dintre păcat şi greşeli, pentru că vrea corecţie. De aceea, îţi spune că ce ai considerat a fi de necorectat poate fi corectat şi trebuie să fi fost, prin urmare, o greşeală. Împotrivirea eului la corecţie duce la convingerea fixă cu care crede în păcat şi la desconsiderarea greşelilor. El nu vede nimic ce poate fi corectat. Iată cum osândeşte eul şi cum mântuieşte raţiunea.
3. Raţiunea în sine nu e mântuire, dar face loc păcii şi te aduce într-o stare mentală în care ţi se poate da mântuire. Păcatul e un bloc de granit, coborât ca o poartă grea, încuiată şi fără cheie, de-a curmezişul drumului ce duce la pace. Niciunul dintre cei ce îl privesc fără ajutorul raţiunii nu va încerca să îl străpungă. Ochii trupului îl văd ca un bloc de granit masiv, atât de gros, încât ar fi o nebunie să încerci să treci prin el. Raţiunea însă vede prin el cu uşurinţă, pentru că este o greşeală. Forma pe care o ia nu poate ascunde de ochii raţiunii faptul că e gol pe dinăuntru.
4. Pe eu îl atrage numai forma greşelii. El nu recunoaşte înţelesul şi nu vede dacă acesta există ori ba. Tot ce pot să vadă ochii trupului e o eroare, o greşeală de percepţie, un fragment din întreg, distorsionat şi fără înţelesul pe care i l-ar da întregul. Şi totuşi, erorile, indiferent de forma lor, pot fi corectate. Păcatul nu e decât o greşeală într-o formă specială pe care o venerează eul. El vrea să păstreze toate greşelile şi să facă din ele păcate. Căci iată-i stabilitatea, ancora grea în lumea schimbătoare pe care a făcut-o; piatra pe care i s-a zidit biserica şi unde cei ce i se închină sunt legaţi de trupuri, crezând că libertatea trupului e libertatea lor.
5. Raţiunea îţi va spune că nu forma greşelii face din ea o eroare. Dacă ce ascunde forma e o eroare, forma nu poate să împiedice corecţia. Ochii trupului văd numai formă. Nu pot să vadă dincolo de ce au fost făcuţi să vadă. Şi au fost făcuţi să se oprească asupra greşelii şi să nu vadă dincolo de ea. Percepţia lor e chiar una ciudată, căci pot vedea numai iluzii, incapabili fiind să privească dincolo de blocul de granit al păcatului şi oprindu-se la forma exterioară a nimicului. Pentru această formă de viziune distorsionată, exteriorul tuturor lucrurilor, zidul ce stă între tine şi adevăr, e complet adevărat. Dar cum poate să vadă cu adevărat un simţ al văzului ce se opreşte în faţa nimicului, de parcă ar fi un zid solid? Îi pune frâu tocmai forma, căci a fost făcut pentru a garanta că nu se va percepe decât forma.
6. Aceşti ochi, făcuţi să nu vadă, nu vor vedea nicicând. Căci ideea pe care o reprezintă nu şi-a părăsit făcătorul, şi tocmai făcătorul lor vede prin ei. Care să fi fost scopul celui ce a făcut-o, dacă nu acela de a nu vedea? Pentru asta, ochii trupului sunt mijloace perfecte, dar nu şi pentru a vedea. Vezi cum se opresc ochii trupului la aspectele exterioare şi nu pot trece mai departe. Urmăreşte cum se opresc la nimic, incapabili să treacă de la formă la înţeles. Nimic nu e atât de orbitor ca percepţia formei. Căci vederea formei înseamnă că înţelegerea a devenit obscură.
7. Numai erorile au diferite forme şi pot, de aceea, să amăgească. Poţi schimba forma pentru că nu e adevărată. Ea nu poate fi realitate pentru că poate fi schimbată. Raţiunea îţi va spune că, dacă forma nu e realitate, precis e o iluzie şi nu o poţi vedea. Iar, dacă o vezi, precis te înşeli, pentru că vezi ce nu poate fi real ca şi cum ar fi. Ce nu poate să vadă dincolo de ce nu există precis e o percepţie distorsionată, ce percepe iluziile ca adevăr. Poate ea atunci să recunoască adevărul?
8. Nu lăsa forma erorilor lui să te ţină departe de cel a cărui sfinţenie este a ta. Nu lăsa viziunea sfinţeniei lui, a cărui vedere îţi arată iertarea ta, să îţi fie ascunsă de ce pot să vadă ochii trupului. Nu lăsa conştientizarea fratelui tău să îţi fie blocată de faptul că îi percepi păcatele şi trupul. Cu excepţia aspectelor pe care le asociezi cu trupul lui, care crezi că poate să păcătuiască, ce ai mai ataca în el? Dincolo de greşelile lui stă sfinţenia lui şi mântuirea ta. Nu tu i-ai dat sfinţenia, ci ai încercat să îţi vezi păcatele în el ca să te mântuieşti pe tine. Şi totuşi, sfinţenia lui este iertarea ta. Oare poţi să fii mântuit făcându-l păcătos pe cel a cărui sfinţenie e mântuirea ta?
9. O relaţie sfântă, oricât de recent născută, trebuie să preţuiască sfinţenia mai presus de toate. Valorile nesfinte vor produce confuzie - în conştienţă. Într-o relaţie nesfântă, fiecare e preţuit pentru că pare să justifice păcatul celuilalt. Fiecare vede în celălalt ceea ce îl împinge la păcat în ciuda propriei voinţe. Aşa că îşi aruncă păcatele asupra celuilalt şi e atras de el pentru a-şi perpetua păcatele. Aşa îi devine imposibil fiecăruia în parte să se vadă cauzând păcatul prin propria dorinţă de a-l face să fie real. Raţiunea însă vede o relaţie sfântă drept ceea ce este: o stare mentală comună, în care şi unul, şi altul îşi oferă bucuroşi greşelile să fie corectate, ca să fie vindecaţi voios amândoi, ca tot unitar.
„A COURSE IN MIRACLES”
