„DUMNEZEU ESTE” – La întâlnirea cu Isus

„DUMNEZEU ESTE” – La întâlnirea cu Isus

O minunată poveste în care mă regăsesc, în această descriere a lui Helen, şi la care subiectul respectiv l-am omis a fi menţionat în poezia scrisă de mine, Cum am ajuns Eu, să-ţi scriu ..., iată că momentul adevărului a sosit acum, prin deschiderea acestei cărţi, şi voi continua cu Lecţiile de predare ale lui „DUMNEZEU ESTE”.
Oare îl vom recunoaşte pe Iisus, la reîntâlnirea cu EL?

„Voi menţiona aici câteva din trăirile cu un puternic caracter parapsihic, precum şi un puternic aspect religios, deoarece figura lui Isus a început să îmi apară tot mai des. Ce făcea să pară totul puţin neaşteptat era poziţia pe care o luase Helen în acea perioadă a vieţii. Helen – care avea, pe atunci, 50 şi ceva de ani – adoptase rolul unui ateu foarte militant, mascând în mod inteligent nemulţumirea profundă pe care o simţea la adresa unui Dumnezeu care îi înşela aşteptările. Era, de aceea, agresivă faţă de orice tip de gândire care i se părea neclar, ambiguu, imposibil de studiat, de măsurat sau de evaluat. Era un cercetător foarte bun în domeniul psihologiei şi stăpânea o minte logică, analitică şi pătrunzătoare, lipsită de orice toleranţă faţă de tipurile de gândire care deviau de la aşa ceva.

Helen avusese de mică o aptitudine parapsihică de genul celei ce te face să vezi lucruri care nu se văd. Nu îi dăduse prea multă importanţă, crezând că toată lumea are aşa ceva. Trecuse, la o vârstă timpurie, prin câteva experienţe mistice destul de izbitoare, cărora din nou nu le acordase nicio atenţie. De fapt, nu le menţionase până atunci mai nimănui. Aşa că era foarte surprinsă că începuse să aibă aceste trăiri şi era foarte speriată: o parte din ea se temea că înnebuneşte. Nu erau lucruri normale şi, dacă nu ar fi fost Bill să o sprijine şi să o încurajeze, cred că ar fi pus capăt întregului proces.

E foarte important să recunoaştem cât de esenţiale au fost ajutorul lui Bill şi asocierea lui constantă cu Helen. Altfel, Cursul de miracole nu s-ar fi consemnat niciodată. Putem vedea aici un alt exemplu al principiului de bază al Cursului , exprimat mereu, în diferite feluri: „Mântuirea este o iniţiativă întreprinsă în colaborare” (T-4.VI.8:2), „În arca păcii se intră doi câte doi” (T-20.IV.6:5), „Nimeni nu poate intra de unul singur în Cer” (C-p I.17:7) şi „împreună sau deloc” (T -19.IV-D.12:8).

Dacă Helen şi Bill nu s-ar fi asociat în această întreprindere, nu ar fi existat nici Cursul şi nu ne-am fi adunat astăzi să vorbim despre el.

În cursul verii, Helen a avut o serie întreagă de experienţe care s-au succedat aproape ca un serial. Acestea au venit sub forma unor segmente în timp ce era trează, nu în timp ce dormea. Serialul a început cu o plimbare pe o plajă pustie şi găsirea unei bărci pe nisip. Helen şi-a dat seama că era de datoria ei să scoată barca de pe plajă şi să o împingă în apă, dar îi era imposibil, pentru că barca era prea înfundată în nisip. În urma acestor strădanii, a apărut un străin care s-a oferit să o ajute. Helen a observat apoi că pe fundul bărcii se găsea un fel de aparat demodat de recepţie şi emisie. I-a spus străinului: „Poate că ajută”; dar el a împins barca în apă şi i-a răspuns: „Încă nu eşti gata de el. Lasă-l deocamdată”. Acelaş bărbat apărea să o ajute de câte ori marea era furtunoasă şi zbuciumată, găsindu-se mereu prin preajmă când îi era greu. După un timp, Helen l-a recunoscut în el pe Isus, cu toate că nu semăna cu portretul obişnuit pe care i-l face lumea (Notă: SUZI MIREA,- aici consemn, cele spuse de Helen, sunt intru totul de acord).

În cele din urmă, în ultima scenă a serialului, barca şi-a atins destinaţia într-un fel de canal în care domnea pacea şi totul era calm. Pe fundul bărcii se afla o undiţă, iar la capătul celălalt al undiţei, pe fundul mării, se găsea un cufăr. Helen a văzut cufărul şi a sărit de bucurie, pentru că îi plăceau, pe atunci, la nebunie bijuteriile şi lucrurile frumoase. De-abia aştepta să vadă ce e în cufăr. L-a ridicat şi l-a deschis, dar mare i-a fost dezamăgirea când nu a găsit în el decât o carte. Era mare şi neagră, şi pe cotorul ei scria Esculap, numele zeului grec al vindecării, nume pe care Helen nu l-a recunoscut în momentul acela. Abia după mulţi ani, când au terminat de scris la maşină tot Cursul şi l-au prins în dosare negre de teză, şi-au dat seama că seamănă cu volumul pe care îl găsise Helen în cufăr. Helen a mai văzut o dată cufărul, dar de data aceasta era legat cu un şirag de perle. La câteva zile după aceea, a visat o barză zburând deasupra unor sate, ducând în cioc o legătură în care se afla o carte neagră, cu o cruce aurie. Helen a auzit o voce: „Iată cartea ta”. (Toate acestea s-au întâmplat înainte de sosirea Cursului.)

Helen a mai avut o experienţă deosebit de înteresantă, în care s-a văzut intrând într-o peşteră foarte veche şi găsind pe jos un pergament făcut sul în jurul unor baghete – ceva ce semăna cu Tora. (Tora este prima parte a Vechiului Testament.) era foarte vechi. De fapt când a luat sulul în mână, şnurul cu care era legat a căzut şi s-a făcut praf. Helen s-a uitat la sul, l-a desfăcut şi a văzut scris, într-un chenar l-a mijloc,”DUMNEZEU ESTE”. Frumos, s-a gândit Hellen. A mai desfăcut sulul puţin, până a găsit un chenar gol în stânga şi un chenar gol în dreapta. În clipa aceea, a auzit o voce: „Dacă te uiţi la stânga, poţi citi ce s-a întâmplat în trecut. Şi, dacă te uiţi la dreapta, poţi citi ce se va întâmpla în viitor”.

Dar Helen i-a răspuns: „Nu mă interesează. Tot ce vreau e chenarul din mijloc”.

Aşa că a înfăşurat sulul la loc, până când tot ce putea să vadă era „DUMNEZEU ESTE”. În momentul acela, vocea i-a spus: „Mulţumesc. De data aceasta, ai reuşit”. Helen şi-a dat seama atunci că trecuse un fel de test, pe care era clar că nu îl putuse trece înainte. De data aceasta, reuşise să îşi exprime dorinţa de a nu mai abuza de talentul pe care îl avea; cu alte cuvinte, de a nu-l mai întrebuinţa ca pe un soi de putere sau de curiozitate. Singurul lucru pe care îl căuta cu adevărat era prezentul, unde se găseşte Dumnezeu.”

“A Course in Miracles” - Introducere de Kenneth Wapnick PH. I.

P.S. Am relatat partea introductivă a Cursului de miracole şi voi continua cu Lecţiile descrise in această carte, din care citez:

 "Unele dintre ideile prezentate în acest volum ţi se vor părea greu de crezut, iar altele îţi vor părea de-a dreptul alarmante. Nu contează. Tot ce ţi se cere este să aplici ideile după cum eşti îndrumat. Nu ţi se cere să le judeci într-un fel sau altul, ci numai să le foloseşti. Tocmai folosirea lor le va face să capete sens pentru tine şi îţi va arăta că sunt adevărate. Reţine doar atât: nu e nevoie să dai crezare ideilor, nu e nevoie să le accepţi, nu e nevoie nici măcar să saluţi apariţia lor. Pe unele dintre ele s-ar putea să le respingi energic. Nimic din toate acestea nu va conta, nici nu le va diminua eficacitatea. Nu-ţi îngădui însă să faci vreo excepţie când aplici ideile din EXERCIŢII şi, oricare ţi-ar fi reacţiile faţă de acestea, foloseşte-le. Nu ţi se cere nimic mai mult."

Lecţiile vor fi publicate în Lumi Interconectate, la o diferenţă de trei zile, timp necesar pentru exersarea lecţiei respective!

“CURSUL nu are pretenţia finalizării, şi nici EXERCIŢIILE nu sunt menite a aduce desăvârşirea procesului de învăţare a studentului. În final, cititorul este lăsat în mâinile propriului Învăţător Lăuntric, care va direcţiona toată învăţătura viitoare aşa cum consideră El că este mai bine. Pe când CURSUL are un orizont cuprinzător, adevărul nu poate fi limitat la nici o formă finită, aşa cum se recunoaşte foarte clar în afirmaţia care încheie VOLUMUL CU EXERCIŢII:

"Acest CURS este un început, nu un sfârşit... Nu se mai adaugă nici o lecţie specifică, deoarece nu mai este nevoie de ele. De aici înainte, ascultă numai de Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu... Ea îţi va direcţiona eforturile, spunându-ţi exact ce ai de făcut, cum să-ţi îndrepţi mintea şi când să vii la El în liniştea tăcerii, cerându-I îndrumarea sigură şi Cuvântul Său cert".

„A COURSE IN MIRACLES” 

"DUMNEZEU ESTE" Suflet drag,

Dumnezeu, Fiul, Cristos, Iubirea, Sinele, Rugăciunea, Revelaţia, Eul, Liberul arbitru, Mântuire ...

Dumnezeu – prima Persoană a Treimii; Creatorul, Sursa întregii fiinţe sau a întregii vieţi; Tatăl, a Cărui Paternitate e determinată de existenta Fiului Său, Cristos; Prima Cauză, al Cărui Fiu este Efectul Său; esenţa lui Dumnezeu e spirit, împărtăşit cu toată creaţia, a cărei unitate e starea Cerului.

Fiul lui Dumnezeu – cunoaştere: a doua Persoană a Treimii; Cristos, adevăratul nostru Sine; perceptie: identitatea noastră ca Fii separati, sau Fiul lui Dumnezeu ca eu cu o minte greşită şi o minte corectă; expresia biblica “fiul omului” se foloseşte uneori pentru a indica Fiul în starea de separare.

Faţa lui Cristos – simbol al iertării; faţa inocenţei adevărate văzute în altul când folosim viziunea lui Cristos, fără proiecţiile vinovăţiei noastre; este, aşadar, extinderea la alţii a stării de nevinovăţie pe care o vedem în noi, independent de ce văd ochii fizici.(Notă: a nu se va confunda cu faţa lui Isus, nici cu ceva exterior.);

Treimea – nu e posibil să înţelegem unitatea Nivelurilor Sale în lumea aceasta; acestea se compun din: 1)Dumnezeu, Tatăl şi Creatorul, 2) Fiul Său, Cristos, adevăratul nostru Sine, Care cuprinde creaţiile noastre, 3) Spiritul Sfânt, Vocea pentru Dumnezeu.

Spiritul Sfânt – a treia Persoană a Treimii, descrisă metaforic în Curs ca Răspunsul lui Dumnezeu la separare; Legătura care asigură comunicarea dintre Dumnezeu şi Fiii Săi separate, Puntea peste fisură dintre Mintea lui Cristos şi mintea noastră dedublată; amintirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său pe care am luat-o cu noi în vis; Cel Care ne vede iluziile (percepţie) şi ne conduce prin ele la adevăr (cunoaştere); Vocea pentru Dumnezeu Care vorbeşte pentru El şi pentru adevăratul nostru Sine, aducându-ne aminte de Identitatea pe care am uitat-o; cunoscut şi sub numele de Punte, Mângâietor, Călăuză, Mediator, Profesor şi Traducător.

Spiritul – natura adevăratei noastre realităţi, care – ţinând de Dumnezeu – este neschimbătoare şi eternă; prin contrast cu trupul, întruparea eului, care se schimbă şi moare; Gândul din Mintea lui Dumnezeu care este Cristos unificat.

Sinele – adevărata noastră Identitate ca Fiu al lui Dumnezeu; sinonim cu Cristos, a doua Persoană a Treimii, si contrastat cu sinele eului pe care l-am făcut ca înlocuitor al creaţiei lui Dumnezeu; folosit rareori pentru a indica Sinele lui Dumnezeu.

A face-A crea – spiritul creează, în timp ce eul face; cunoaştere: creaţia are loc doar în cadrul lumii cunoaşterii, creând adevărul; percepţia: facerea, denumită şi creaţie greşită, duce numai la iluzii; termen folosit rar pentru Spiritul Sfânt, descris ca Făcător al lumii reale.

Extinderea – cunoaştere: procesul continuu de creaţie, în care spiritul se extinde pe sine: crearea lui Cristos de către Dumnezeu; întrucât Cerul depăşeşte timpul şi spatiul, “extinderea” nu poate fi înţeleasă ca proces temporal sau spaţial; perceptia adevărată: extinderea Spiritului Sfânt sau a viziunii lui Cristos sub forma iertării sau a păcii; modul în care Spiritul Sfânt foloseşte legea minţii, prin contrast cu proiecţia eului; din moment ce ideile nu îşi părăsesc sursa, ce se extinde rămâne în minte, de unde se reflectă în lumea iluziilor.

Isus – sursa Cursului, persoana întâi a acestuia; cel care şi-a încheiat rolul în cadrul Ispăşirii, lucru care i-a dat posibilitatea să răspundă de întregul plan; depăşindu-şi eul, Isus a ajuns să se identifice cu Cristos, putându-ne servi acum drept model de învăţare şi sprijin omniprezent, când apelăm la el în dorinţa de a ierta.(Notă: a nu se identifica cu Cristos, a doua Persoană a Treimii.)

Cristos – a doua persoană a Treimii; singurul Fiu al lui Dumnezeu, sau totalitatea Fiimii; Sinele creat de Dumnezeu prin extinderea spiritului Său; deşi Cristos creează ca Tatăl Său, El nu e Tatăl, deoarece Dumnezeu L-a creat pe Cristos, dar Cristos nu l-a creat pe Tatăl. (Notă: a nu se raporta exclusiv la Isus.)

Iubirea – cunoaştere: esenţa fiinţei lui Dumnezeu şi a relaţiei Sale cu creaţia Sa, care e neschimbătoare şi veşnică; nu poate fi definite sau predate, numai resimţită sau cunoscută, odată ce s-au înlăturat barierele vinovăţiei prin iertare; perceptia adevărată: imposibilă în lumea iluzorie a percepţiei, dar exprimată aici prin iertare; sentimentul transmis de Dumnezeu, prin contrast cu sentimentul de frică pe care îl transmite eul, şi reflectat în orice expresie de reală unire cu altul.

Eul – credinţa în realitatea sinelui separat sau fals, făcut să inlocuiască Sinele creat de Dumnezeu; gândul separării care dă naştere păcatului, vinovăţiei, fricii, precum şi unui sistem de gândire bazat pe specialitate şi menit să îl protejeze; partea minţii care crede că e separată de Mintea lui Cristos; această minte dedublată se compune din: mintea greşită şi mintea corectă; folosit aproape întotdeauna pentru a denota ” mintea greşită”, dar poate include partea minţii dedublate care poate învăţa să aleagă mintea corectă.(Notă: a nu se echivala cu „eul” psihanalizei, dar poate fi echivalat aproximativ cu întregul aparat psihic, din care face parte şi „eul” psihanalitic.)

Liberul arbitru(I) – existent numai în lumea iluzorie a percepţiei, unde Fiul lui Dumnezeu pare să aibă puterea de a se separa de Dumnezeu; din moment ce, la nivel perceptual, am ales să fim separaţi, putem alege şi să ne schimbăm minţile; această libertate de a alege – între mintea greşită şi mintea corectă – e singura posibilă în lumea aceasta; în starea nedualistă a unităţii desăvârşite din cer, nu există opţiuni şi, de aceea, liberul arbitru, după cum îl înţelegem în mod obişnuit, nu are niciun înţeles în realitate.(Notă: a nu se confunda cu „libertatea de voinţă”, care reflectă faptul că eul nu poate intemniţa Voia lui Dumnezeu, care trebuie să rămână mereu liberă.)

Liberul arbitru(II) – un aspect al liberului nostru arbitru în cadrul iluziei: suntem liberi să credem ce vrem despre ce e realitatea, dar – din moment ce realitatea a fost creată de Dumnezeu – nu suntem liberi să o schimbăm în niciun fel; gândurile noastre nu afectează realitatea, dar afectează ce credem că e realitatea şi modul în care o resimţim.

Ispăşirea – planul de corecţie al Spiritului Sfânt, menit să desfacă eul şi să vindece credinţa în separare; a apărut după separare şi se va încheia când fiecare Fiu îşi va împlini rolul în Ispăşire, prin atingerea iertării totale; principiul ei este Acela că separarea nu a avut loc niciodată.

Magia – încercarea de a rezolva o problemă acolo unde nu este; adică, încercarea de a rezolva o problemă la nivelul minţii prin mijloace fizice sau “lipsite de minte”: strategia eului de a ţine adevărata problemă – credinţa în separare – departe de Răspunsul lui Dumnezeu; vinovăţia este proiectată în afara minţilor noastre asupra altora (atac) sau asupra trupurilor noastre (boală), după care se urmăreşte corectarea ei în locul respectiv, în loc să fie desfăcută în minţile noastre, prin aducerea ei la Spiritul Sfânt; denumită “vindecare falsă” în Cântecul rugăciunii.

Mântuirea – ispăşirea, sau desfacerea separării; suntem”mântuiţi” de credinţa noastră în realitatea păcatului şi a vinovăţiei prin schimbarea minţii prilejuită de iertare şi de miracol.

Miracolul – schimbarea minţii care ne reorientează percepţia de la lumea eului, bazată pe păcat, vinovăţie şi frică, la lumea Spiritului Sfânt, bazată pe iertare; reversează proiecţia, redând minţii funcţia ei cauzativă, dându-ne posibilitatea să mai alegem o dată; transcende legile acestei lumi, pentru a reflecta legile lui Dumnezeu; realizat prin unirea cu Spiritul Sfânt sau cu Isus, fiind mijlocul prin care vindecăm minţile noastra şi ale altora.(Notă: a nu se confunda cu miracolele înţelese în sens popular – acela de schimbări în cadrul unor fenomene exterioare.)

Rugăciunea – aparţine lumii percepţiei, în felul în care o înţelegem cu toţii, căci Îi cere lui Dumnezeu ceva de care credem că avem nevoie; singura noastră rugăciune adevărată, pe de altă parte, este rugăciunea pentru iertare, din moment ce aceasta ne ajută să conştientizăm că avem deja lucrul de care avem nevoie; în felul în care e folosită în Curs, include experienţele comuniunii cu Dumnezeu care urmează după perioade de liniştire sau meditaţie; comparată cu o scară în Cântecul rugăciunii, subliniind atât procesul de iertare, cât si comuniunea dintre Dumnezeu şi Cristos, Cântecul ce se află tocmai la capătul scării.

Revelaţia – comunicarea directă de la Dumnezeu la Fiul Său, reflectând forma originală de comunicare prezentă în creaţia noastră; sensul ei este de la Dumnezeu la Fiul Său, dar nu şi invers; întoarcerea momentană la această stare e posibilă în lumea aceasta.

O Minte – Mintea lui Dumnezeu sau a lui Cristos; extinderea lui Dumnezeu e Mintea unificată a Fiimii; depăşind atât mintea corectă, cât şi mintea greşită, ea există doar la nivelul cunoaşterii şi al Cerului.

„A COURSE IN MIRACLES” 

„Împărăţia Cerurilor este în voi"

1.  E greu de înţeles ce înseamnă de fapt „Împărăţia Cerurilor este în voi". Căci e un lucru de neînţeles pentru eu, care îl interpretează ca şi cum ceva din afară e înăuntru, o interpretare fără niciun înţeles. Cuvântul „în" nu este necesar. Împărăţia Cerurilor sunteţi voi. Ce altceva să fi creat Creatorul, dacă nu v-a creat pe voi; şi ce altceva să fie Împărăţia Lui, decât voi ? Iată întregul mesaj al Ispăşirii, un mesaj care - în totalitatea lui - transcende suma părţilor sale. Şi tu ai o Împărăţie pe care a creat-o spiritul tău. El nu a încetat să creeze, în ciuda iluziilor eului. Creaţiile tale nu sunt mai orfane de tată decât tine. Eul tău şi spiritul tău nu vor fi cocreatori nicicând, dar spiritul tău şi Creatorul tău vor fi întotdeauna. Ai încredere că propriile tale creaţii sunt la fel de ocrotite ca tine.

    Împărăţia e cât se poate de unită şi de ocrotită, şi eul nu o va birui. Amin.

2. Asta s-a scris sub forma unei rugăciuni pentru că ajută în momentele de tentaţie. E o declaraţie de independenţă. O vei găsi foarte utilă dacă o înţelegi pe deplin. Motivul pentru care ai nevoie de ajutorul meu e acela că ţi-ai negat propria Călăuză şi, de aceea, ai nevoie de călăuzire. Rolul meu e să separ adevăratul de fals, ca adevărul să poată străpunge barierele ridicate de eu şi să se reverse în mintea ta. În contra forţelor noastre unite eul nu poate birui.

3.  Trebuie să fie evident deja de ce eul consideră spiritul un „duşman". Eul a luat naştere din separare şi neîncetarea existenţei lui depinde de neîncetarea credinţei tale în separare. Eul trebuie să îţi ofere un fel de recompensă pentru menţinerea acestei credinţe. Tot ce îţi poate oferi e un sentiment al existenţei temporare, care începe cu propriul lui început şi sfârşeşte cu propriul lui sfârşit. Îţi spune că viaţa aceasta e existenţa ta pentru că e a lui. Prin contrast cu acest sentiment al existenţei temporare, spiritul îţi oferă cunoaşterea permanenţei şi a fiinţei neclintite. Cei ce au trecut prin această revelaţie nu mai pot crede întru totul în eu. Cum poate micul lui prinos să biruie slăvitul dar dumnezeiesc?

4.  Tu, care te identifici cu eul tău, nu poţi să crezi că Dumnezeu te iubeşte. Nu iubeşti ce ai făcut şi ce ai făcut nu te iubeşte. Făcut din negarea Tatălui, eul nu are nicio loialitate faţă de cel ce l-a făcut. Nu poţi concepe adevărata relaţie care există între Dumnezeu şi creaţiile Lui, datorită urii tale faţă de sinele pe care l-ai făcut. Tu proiectezi asupra eului decizia de-a te separa, iar asta intră în conflict cu iubirea pe care o simţi faţă de eu, datorită faptului că l-ai făcut. În lumea aceasta nu există iubire fără această ambivalenţă şi, de vreme ce niciun eu nu a cunoscut experienţa iubirii fără ambivalenţă, conceptul îi depăşeşte capacitatea de înţelegere. Iubirea va pătrunde imediat în orice minte care o doreşte sincer, dar trebuie să o dorească sincer. Asta înseamnă că o doreşte fără ambivalenţă şi că acest tip de dorinţă e lipsit total de „goana după căpătat" a eului.

5.  Există un gen de experienţă atât de diferit de tot ce îţi poate oferi eul, încât nu vei mai vrea să o acoperi sau să o tăinuieşti. Trebuie să repet că motivul pentru care lumina nu poate să intre e credinţa ta în întuneric şi în tăinuire. Biblia face multe referiri la darurile incomensurabile care sunt pentru tine, dar pe care trebuie să le ceri. Nu e o condiţie de genul celor puse de eu. E condiţia slăvită a ce eşti.

6.  În afară de voia ta, nicio forţă nu e suficient de puternică sau de demnă să te călăuzească. În acest sens, eşti ca Dumnezeu de liber şi trebuie să rămâi aşa pentru totdeauna. Să Îl rugăm pe Tatăl, în numele meu, să te ţină conştient de Iubirea Lui faţă de tine şi de-a ta faţă de El. El nu a pregetat nicicând să răspundă la această rugăminte, căci nu cere decât ce a voit deja. Celor ce cer cu adevărat li se răspunde întotdeauna. Să nu ai alţi dumnezei în afara Lui pentru că alţii nici nu sunt.

7.  Nu ţi-a trecut prin minte niciodată să renunţi la fiecare idee pe care ai avut-o vreodată în contradicţie cu cunoaşterea. Păstrezi mii de fărâme de teamă care Îl împiedică pe Cel Sfânt să intre. Lumina nu poate străpunge zidurile pe care le făureşti să o blochezi şi e veşnic nedispusă să distrugă ce ai făurit. Nimeni nu poate să vadă printr-un zid, dar eu îl pot ocoli. Păzeşte-ţi mintea de fărâmele de teamă, căci altfel nu mă vei putea ruga să o fac. Te pot ajuta numai aşa cum ne-a creat Tatăl nostru. Te voi iubi, te voi cinsti şi voi continua să respect întru totul ce ai făurit, dar nu voi susţine nimic dacă nu e adevărat. Nu te voi părăsi niciodată, după cum nici Dumnezeu nu te va părăsi, dar trebuie să aştept câtă vreme alegi să te părăseşti singur. Deoarece aştept cu iubire, şi nu cu nerăbdare, precis mă vei ruga cu adevărat. Voi veni ca răspuns la o singură chemare fără echivoc.

8.  Urmăreşte atent şi vezi ce anume ceri. Fii foarte cinstit cu tine când o faci, căci nu trebuie să ne ascundem nimic unul altuia. Dacă vrei cu adevărat să încerci, vei face primul pas în direcţia pregătirii minţii tale pentru intrarea Celui Sfânt. Ne vom pregăti pentru asta împreună căci, odată ce soseşte El, vei fi gata să mă ajuţi să fac şi alte minţi gata pentru El. Cât timp Îi vei refuza Împărăţia?

9.  În mintea ta, deşi negată de eu, stă declaraţia eliberării tale. Dumnezeu ţi-a dat totul. Acest singur fapt înseamnă că eul nu există şi asta îl umple de o frică profundă. În limbajul eului, „a avea" şi „a fi" sunt diferite, dar sunt identice pentru Spiritul Sfânt. Spiritul Sfânt ştie că ai totul şi eşti totul, totodată. Orice distincţie în această privinţă are sens doar odată ce s-a acceptat deja ideea de „a căpăta", care presupune o lipsă. Iată de ce nu facem nicio distincţie între a avea Împărăţia lui Dumnezeu şi a fi Împărăţia lui Dumnezeu.

10.  Fiinţa calmă care aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu şi care, în starea ta de sănătate mintală, e perfect conştientă, e izgonită fără milă din partea minţii dominate de eu. Eul e disperat căci se opune unei forţe literalmente de neînvins, indiferent dacă dormi sau eşti treaz. Gândeşte-te câtă vigilenţă ai fost dispus să exerciţi să îţi ocroteşti eul şi cât de puţină, să îţi ocroteşti mintea corectă. Cine, dacă nu doar demenţii, s-ar angaja să creadă neadevărul şi ar ocroti apoi credinţa aceasta cu preţul adevărului?

Iubire fără conflict - Curs de miracole

Eul şi falsa autonomie

1.  E logic să te întrebi cum de-a putut mintea să facă eul. De fapt, e cea mai bună întrebare pe care o poţi pune. Nu are rost însă să ţi se răspundă în termenii trecutului, pentru că trecutul nu contează, iar istoria nu ar exista dacă nu s-ar repeta aceleaşi greşeli în prezent. Gândirea abstractă se aplică la cunoaştere, cunoaşterea fiind total impersonală şi exemplele fiind irelevante pentru înţelegerea ei. Percepţia însă e specifică întotdeauna şi, de aceea, cât se poate de concretă.

2.  Fiecare îşi face un eu sau un sine, care e supus unei variaţii enorme datorită instabilităţii sale. De asemenea, fiecare face un eu pentru toţi ceilalţi pe care îi percepe, care e la fel de variabil. Interacţiunea lor e un proces care le alterează pe amândouă, căci nu au fost făcute de sau cu Cel Nealterabil. E important să îţi dai seama că această alterare poate să apară - şi chiar apare - la fel de bine când interacţiunea are loc în minte, cât şi atunci când implică o proximitate fizică. Gândurile îndreptate spre un alt eu pot schimba percepţia relativă la fel de eficient ca interacţiunea fizică. Nu s-ar putea găsi un exemplu mai bun care să arate că eul e doar idee, şi nu fapt.

3.  Starea ta mentală ilustrează foarte bine cum a fost făcut eul. Când ai aruncat cunoaşterea e ca şi cum nu ai avut-o niciodată. Acesta e un lucru atât de evident, încât e suficient să îţi dai seama de el ca să vezi că se întâmplă. Dacă se petrece în prezent, de ce e chiar atât de surprinzător că s-a petrecut în trecut? Surpriza e o reacţie logică la nefamiliar, dar nu şi la ceva ce se petrece cu atâta persistenţă. Nu uita însă că mintea nu trebuie să lucreze aşa, chiar dacă o face acum.

4.  Gândeşte-te la iubirea animalelor faţă de puii lor şi la nevoia pe care o simt să îi ocrotească. Căci îi consideră parte din ele. Nimeni nu respinge ce consideră parte din el. Tu reacţionezi la eul tău efectiv cum reacţionează Dumnezeu la creaţiile Lui: cu iubire, protecţie şi milă. Reacţiile tale la sinele pe care l-ai făcut nu sunt surprinzătoare. De fapt, se aseamănă în multe privinţe cu felul în care vei reacţiona, într-o bună zi, la adevăratele tale creaţii, la fel de veşnice ca tine. Întrebarea nu e cum reacţionezi la eu, ci ce crezi că eşti. A crede e o funcţie a eului şi, cât timp originea ta e lăsată în voia a ce crezi, o vei privi din punctul de vedere al eului. Când predarea nu va mai fi necesară, pur şi simplu Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu. Credinţa că există un alt mod de-a percepe e cea mai nobilă idee de care e capabilă gândirea eului. Căci face aluzie la recunoaşterea că eul nu e Sinele.

5.  Subminarea sistemului de gândire al eului trebuie să fie percepută ca un lucru dureros, deşi nu e deloc adevărat. Copilaşii ţipă cu furie dacă le iei cuţitul sau foarfeca din mână, deşi s-ar putea lovi dacă nu o faci. În acest sens, mai eşti un copilaş. Nu ai un adevărat simţ al conservării şi eşti în stare să decizi că ai nevoie de ce ţi-ar dăuna mai mult. Totuşi, fie că realizezi, fie că nu realizezi acum, ai fost de acord să cooperezi la efortul de-a deveni atât inofensiv, cât şi util, atribute ce trebuie să meargă mână în mână. Atitudinile pe care le ai chiar şi în această privinţă se ciocnesc inevitabil, căci toate atitudinile sunt bazate pe eu. Asta nu va dura. Ai răbdare un pic şi aminteşte-ţi că rezultatul e la fel de sigur ca Dumnezeu.

6.  Numai cei ce au un adevărat şi durabil simţ al abundenţei pot fi cu adevărat milostivi. E un lucru evident când te gândeşti ce implică. Pentru eu, a da ceva înseamnă că va trebui să rămâi fără. Când asociezi datul cu sacrificiul, dai numai la gândul că primeşti cumva ceva mai bun şi că poţi, de aceea, să rămâi fără ce dai. „Dă ca să capeţi" e o lege ineluctabilă a eului, care se evaluează întotdeauna în funcţie de alte euri. De aceea, e mereu preocupat de credinţa în carenţă care i-a dat naştere. Faptul că percepe realitatea altor euri e doar o încercare de-a se convinge că el e real. „Stima de sine", în termenii eului, nu înseamnă decât că eul s-a amăgit să îşi accepte realitatea şi este, de aceea, mai puţin prădalnic momentan. Această „stimă de sine" e întotdeauna vulnerabilă la stres, un termen care se referă la orice ameninţare percepută la adresa existenţei eului.

7.  Eul trăieşte literalmente din comparaţii. Egalitatea îi depăşeşte capacitatea de pricepere, iar mila devine imposibilă. Eul nu dă niciodată dintr-un simţ al abundenţei, căci a fost făcut să o înlocuiască. Iată de ce a apărut conceptul de „a căpăta" în sistemul de gândire al eului. Poftele sunt mecanisme de „căpătare", reprezentând nevoia de autoconfirmare a eului. Asta e la fel de adevărat în privinţa poftelor trupeşti, cât şi în a aşa-numitelor „nevoi superioare ale eului". Poftele trupeşti nu sunt fizice la origine. Eul consideră trupul propria lui casă şi încearcă să se satisfacă prin trup. Dar ideea că aşa ceva este posibil o decizie a minţii, care a devenit complet derutată referitor la ce e chiar posibil.

8.  Eul se crede complet autonom - un alt mod de a descrie cum crede că şi-a aflat originea. Asta e o stare atât de înfricoşătoare, încât eul nu poate decât să recurgă la alte euri şi să încerce fie să se unească cu ele, într-o debilă tentativă de identificare, fie să le atace, într-o demonstraţie de putere la fel de debilă. Eul nu e liber însă să pună premisa sub semnul întrebării, pentru că premisa este temelia lui. Eul e convingerea minţii că e complet autonomă. Neîncetatele tentative ale eului de-a dobândi recunoaşterea spiritului şi de a-şi stabili astfel propria existenţă sunt inutile. Spiritul, în cunoaşterea lui, nu e conştient de eu. Nu îl atacă, ci nu poate să îl conceapă. Deşi eul e la fel de inconştient de spirit, se percepe respins de ceva mai grozav decât el. Iată de ce stima de sine în termenii eului trebuie să fie o idee delirantă. Creaţiile lui Dumnezeu nu creează mituri, deşi efortul creator poate fi îndreptat spre mitologie. O poate face însă cu o singură condiţie: ce face nu mai e apoi creator. Miturile sunt total perceptuale, având o formă atât de ambiguă şi un caracter axat atât de tipic pe bine şi rău, încât şi celui mai binefăcător dintre ele nu îi lipsesc conotaţiile înfricoşătoare.

9.  Miturile şi magia sunt strâns corelate, de vreme ce miturile sunt legate, de obicei, de originile eului, iar magia e legată de puterile pe care şi le atribuie eul. Sistemele mitologice includ, în general, o
descriere a „creaţiei", pe care o asociază cu forma lor particulară de magie. Aşa-numita „luptă pentru supravieţuire" nu e decât lupta eului de-a se conserva şi felul în care îşi interpretează originea. Această origine e asociată cu naşterea fizică, de obicei, căci e greu de susţinut că eul a existat înainte de acel moment în timp. Adepţii mai „evlavioşi" ai eului pot crede că sufletul a existat înainte şi va continua să existe după o cădere temporară în viaţa eului. Unii chiar cred că sufletul va fi pedepsit pentru această cădere. Mântuirea însă nu se aplică spiritului, care nu e în pericol şi nu are nevoie să fie salvat.

10.  Mântuirea nu e decât „starea minţii corecte", care nu e starea Unei Minţi a Spiritului Sfânt, dar la care trebuie să se ajungă înainte de-a se restabili starea Unei Minţi. Starea minţii corecte duce automat la următorul pas, căci percepţia corectă e uniform lipsită de atac şi, de aceea, starea minţii incorecte e anulată. Eul nu poate supravieţui fără judecată şi este, prin urmare, lepădat. Mintea are atunci o singură direcţie în care să se mişte. Direcţia ei e întotdeauna automată, căci nu poate fi dictată decât de sistemul de gândire la care aderă.

11.  Nu pot sublinia destul de des că procesul de corecţie a percepţiei e doar un expedient temporar. E necesar numai din cauză că percepţia greşită e un obstacol în calea cunoaşterii, în timp ce percepţia acurată e un mijloc ce te ajută să o atingi. Valoarea percepţiei corecte constă tocmai în inevitabila înţelegere că toată percepţia e de prisos. Aceasta înlătură obstacolul cu totul. Te întrebi, poate, cum se poate aşa ceva cât pari să trăieşti în lumea aceasta. E o întrebare logică. Trebuie să fii atent însă să o înţelegi cu adevărat. Cine e acest „tu" care trăieşte în lumea aceasta? Spiritul e nemuritor, iar nemurirea e o stare constantă. E la fel de adevărată acum pe cât a fost dintotdeauna sau pe cât va fi vreodată, pentru că nu implică absolut nicio schimbare. Nu e un continuu, nici nu se poate înţelege prin comparaţie cu un opus. Cunoaşterea nu implică niciodată comparaţii. Iată principala diferenţă dintre ea şi toate celelalte lucruri pe care le poate pricepe mintea.

Curs de miracole

Eul versus Sinele Lui Dumnezeu

1.  Un profesor bun îşi limpezeşte propriile idei şi le întăreşte predându-le. Profesorul şi studentul sunt aidoma în procesul de învăţare. Sunt de acelaşi ordin al învăţării şi, dacă nu îşi împărtăşesc lecţiile, le va lipsi convingerea. Un profesor bun trebuie să creadă în ideile pe care le predă, dar trebuie să satisfacă şi o altă condiţie: trebuie să creadă în studenţii cărora le oferă ideile.

2.  Mulţi sunt cei ce stau de pază la propriile idei, căci vor să îşi protejeze sistemele de gândire aşa cum sunt, iar învăţarea înseamnă schimbare. Schimbarea îi înspăimântă întotdeauna pe cei separaţi, căci nu o pot concepe ca un pas în direcţia vindecării separării. Ci o percep întotdeauna ca un pas spre şi mai multă separare, căci separarea a fost prima lor experienţă în care au avut de-a face cu o schimbare. Crezi că, dacă nu laşi să pătrundă nicio schimbare în eul tău, îţi vei găsi pacea. Această confuzie profundă e cu putinţă numai dacă susţii că acelaşi sistem de gândire poate sta pe două temelii. Nimic nu poate ajunge la spirit dinspre eu şi nimic nu poate ajunge la eu dinspre spirit. Spiritul nu poate nici să întărească eul, nici să diminueze conflictul din el. Eul e o contradicţie. Sinele tău şi Sinele lui Dumnezeu sunt în opoziţie. Sunt opuse ca sursă, direcţie şi rezultat. Sunt fundamental ireconciliabile, căci spiritul nu poate percepe, iar eul nu poate cunoaşte. De aceea, nu comunică între ele şi nu pot să comunice niciodată. Cu toate acestea, eul poate învăţa, chiar dacă cel ce l-a făcut poate fi prost îndrumat. Şi totuşi, el nu poate face ceva total lipsit de viaţă din ce a fost înzestrat cu viaţă.

3.  Spiritului nu e nevoie să i se predea, dar eului chiar trebuie. La urma urmei, învăţarea e considerată un lucru înfricoşător pentru că duce la abandonarea eului, şi nu la distrugerea lui, în seama luminii spiritului. Iată schimbarea de care trebuie să se teamă eul, pentru că nu îmi împărtăşeşte mila. Lecţia mea a fost ca a ta şi, pentru că am învăţat-o, o pot preda. Nu îţi voi ataca eul niciodată, dar încerc să te învăţ cum s-a născut sistemul lui de gândire. Când îţi aduc aminte de adevărata ta creaţie, eul tău nu poate riposta decât cu frică.

4.  Predarea şi învăţarea sunt cele mai mari atuuri pe care le ai acum, pentru că îţi permit să îţi schimbi mintea şi să îi ajuţi şi pe alţii să şi-o schimbe pe a lor. Refuzul de-a-ţi schimba mintea nu va dovedi că separarea nu a avut loc. Visătorul care se îndoieşte de realitatea visului pe care îl are în timp ce mai visează nu îşi vindecă de fapt mintea scindată. Visezi un eu separat şi crezi într-o lume care se întemeiază pe acesta. Pentru tine, e ceva foarte real. Nu îl poţi desface fără să îţi schimbi modul de-a gândi în ce îl priveşte. Dacă eşti dispus să renunţi la rolul de paznic al sistemului tău de gândire şi să
mi-l faci accesibil mie, îl voi corecta cu multă blândeţe şi te voi conduce înapoi la Dumnezeu.

5.  Orice profesor bun speră să le dea studenţilor atât de mult din ce a învăţat, încât să nu mai aibă nevoie de el într-o bună zi. Iată singurul obiectiv adevărat al profesorului. E imposibil să convingi eul de acest lucru, pentru că îi contrazice toate legile. Aminteşte-ţi însă că legile sunt întocmite pentru a proteja continuitatea sistemului în care crede cel ce le face. E firesc ca eul să încerce să se protejeze odată ce l-ai făcut, dar nu e firesc să vrei să te supui legilor lui dacă tu nu crezi în ele. Eul nu poate lua această hotărâre datorită naturii originii sale. Tu poţi, datorită naturii originii tale.

6.  Eurile se pot ciocni în orice situaţie, dar spiritul nu poate. Dacă îţi percepi profesorul doar ca pe „un eu mai mare", te vei teme, pentru că a mări un eu ar fi totuna cu a spori anxietatea în privinţa separării. Voi preda cu tine şi voi trăi cu tine dacă vei gândi cu mine, dar obiectivul meu va fi mereu acela de-a te absolvi, în final, de nevoia oricărui profesor. E tocmai opusul obiectivului vizat de un profesor anume interesat de eu. Căci pe el îl preocupă efectul eului său asupra altor euri şi, de aceea, interpretează interacţiunea dintre ele ca mijloc de conservare a eului. Nu m-aş putea dedica predării dacă aş crede acest lucru, iar tu nu vei fi un profesor devotat cât îl crezi. Sunt perceput mereu ca profesor ce trebuie fie slăvit, fie respins, dar nu accept să mă percep în niciunul dintre aceste moduri.

7.  Valoarea ta nu se stabileşte predând sau învăţând. Valoarea ta e stabilită de Dumnezeu. Cât timp conteşti acest lucru, tot ce faci va fi înfricoşător, mai ales orice situaţie care se pretează la credinţa în superioritate şi inferioritate. Profesorii trebuie să aibă răbdare şi să îşi prezinte lecţiile de atâtea ori până se învaţă. Eu sunt dispus să o fac, căci nu am niciun drept să pun limite capacităţii tale de-a învăţa. Din nou, nimic din ce faci, gândeşti, doreşti sau făureşti nu e necesar la stabilirea valorii tale. Punctul acesta nu e discutabil decât în deliruri. Eul tău nu e în joc niciodată pentru că nu a fost creat de Dumnezeu. Spiritul tău nu e în joc niciodată pentru că a fost creat de El. Orice confuzie asupra acestui punct e delirantă şi, cât durează acest delir, nicio formă de devotament nu e posibilă.

8.  Eul încearcă să sucească toate situaţiile în forme de laudă de sine pentru a-şi înfrânge îndoielile. Va rămâne plin de îndoială cât crezi în existenţa lui. Tu, care l-ai făcut, nu poţi avea încredere în el căci, în mintea ta corectă, îţi dai seama că nu e real. Singura soluţie nedementă nu e aceea de-a încerca să schimbi realitatea - o încercare de-a dreptul înfricoşătoare -, ci aceea de-a o accepta aşa cum este. Tu faci parte din realitate, care rămâne neschimbată şi inaccesibilă eului, dar uşor accesibilă spiritului. Când ţi-e frică, opreşte-te şi cunoaşte că Dumnezeu e real, iar tu eşti Fiul Lui preaiubit în care îşi găseşte plăcerea. Nu îţi lăsa eul să dispute acest fapt, căci eul nu poate cunoaşte ceva ce i-e atât de inaccesibil ca tine.

9.  Dumnezeu nu e autorul fricii. Tu eşti. Tu ai ales să creezi diferit de El şi ţi-ai făcut, de aceea, frica. Nu ai pace pentru că nu îţi îndeplineşti funcţia. Dumnezeu ţi-a dat o funcţie foarte aleasă, pe care nu ţi-o îndeplineşti. Eul tău a ales să îi fie frică în loc să o îndeplinească. Când te vei trezi, nu vei putea înţelege acest lucru, căci e literalmente incredibil. Să nu crezi incredibilul acum. Orice încercare de a-i spori credibilitatea e doar o încercare de-a amâna inevitabilul. Cuvântul „inevitabil" e înfricoşător pentru eu, dar îmbucurător pentru spirit. Dumnezeu este inevitabil şi nu îl poţi evita, după cum nici El nu te poate evita pe tine.

10.  Eul se teme de bucuria spiritului pentru că, odată ce ai trăit-o, îi vei retrage eului toată protecţia şi vei ajunge să nu investeşti absolut nimic în frică. Investeşti mult acum pentru că frica e o mărturie a separării, iar eul tău se bucură când stai mărturie pentru ea. Lasă-l în urmă! Nu îl asculta şi nu îl păstra. Ascultă-L numai pe Dumnezeu, Care - asemenea spiritului pe care l-a creat - nu poate amăgi. Eliberează-te şi eliberează-i şi pe alţii. Nu prezenta altora o imagine de sine falsă şi nedemnă, şi nu accepta nici tu de la ei o astfel de imagine a lor.

11.  Eul ţi-a construit o casă şubredă şi neadăpostitoare, pentru că nu poate construi altfel. Nu încerca să ţii în picioare această casă năruită. Slăbiciunea ei este puterea ta. Numai Dumnezeu a putut face o casă demnă de creaţiile Lui, care au ales să o lase goală prin propria lor deposedare. Dar casa Lui va sta în picioare o veşnicie şi e gata pentru tine când alegi să intri în ea. De asta poţi fi întru totul sigur. Dumnezeu e tot atât de incapabil să creeze ce e perisabil pe cât e eul să facă ce e veşnic.

12.  De la propriul tău eu, nu poţi face nimic să te mântuieşti sau să îi mântuieşti pe alţii, dar - de la spiritul tău - poţi face totul pentru mântuirea tuturor. Umilinţa e o lecţie pentru eu, nu pentru spirit. Spiritul e mai presus de umilinţă, căci îşi recunoaşte strălucirea şi îşi revarsă lumina, cu bucurie, peste tot. Cei blânzi vor moşteni pământul pentru că eurile lor sunt umile, iar asta le dă o percepţie mai adevărată. Împărăţia Cerului e dreptul spiritului, ale cărui frumuseţe şi demnitate sunt cu mult mai presus de îndoială, mai presus de percepţie, rămânând veşnic semnul Iubirii lui Dumnezeu faţă de creaţiile Lui, care sunt întru totul demne de El şi numai de El. Nimic altceva nu e destul de demn ca dar pentru o creaţie a lui Dumnezeu.

13.  Îţi voi substitui eul dacă doreşti, dar spiritul - niciodată. Un tată îşi poate lăsa liniştit un copil cu un frate mai mare care s-a dovedit responsabil, dar asta nu presupune nicio confuzie în privinţa originii copilului. Fratele poate ocroti trupul şi eul copilului, dar nu se confundă cu tatăl din cauză că face acest lucru. Pot să mi se încredinţeze trupul şi eul tău numai pentru că asta îţi permite să nu te preocupi de ele, lăsându-mă pe mine să te învăţ lipsa lor de importanţă. Nu aş putea să înţeleg importanţa pe care o au pentru tine dacă nu aş fi fost ispitit cândva să cred eu însumi în ele. Hai să ne angajăm să învăţăm această lecţie împreună, ca să ne putem elibera de ele împreună. Am nevoie de profesori devotaţi, care să îmi împărtăşească obiectivul vindecării minţii. Spiritul depăşeşte cu mult nevoia de-a fi ocrotit de tine sau de mine. Ţine minte următorul lucru:
În lumea aceasta, nu e nevoie să suferi tribulaţii pentru că eu am biruit lumea.
Iată de ce trebuie să fii plin de voioşie.

Predare corectă şi învăţare corectă

Iluziile eului

1.  Biblia spune să mergi cu un frate de două ori mai departe decât cere. Nu sugerează nicidecum să îl opreşti din drum. Devotamentul faţă de un frate nu te poate opri nici pe tine. Poate duce numai la progres reciproc. Rezultatul devotamentului sincer e inspiraţia, un cuvânt care, înţeles corect, e opusul extenuării. A fi extenuat înseamnă a fi dez-inspirat, dar a fi inspirat înseamnă a fi în spirit. A fi preocupat numai de sine înseamnă a fi dez-inspirat, dar a fi preocupat numai de Sine, în sens corect, înseamnă a fi inspirat sau în spirit. Cei cu adevărat inspiraţi sunt luminaţi şi nu pot trăi în întuneric.

2.  Poţi vorbi din spirit sau din eu, după cum alegi. Dacă vorbeşti din spirit, ai ales să „te opreşti şi să cunoşti că eu sunt Dumnezeu". Cuvintele acestea sunt inspirate pentru că reflectă cunoaştere. Dacă vorbeşti din eu, renegi cunoaşterea în loc să o afirmi, dez-inspirându-te astfel. Nu efectua călătorii inutile, căci chiar sunt în zadar. Deşi eul le doreşte, spiritul nu le poate efectua, fiind veşnic nedispus să îşi părăsească Temelia.

3.  Drumul crucii trebuie să fie şi ultima „călătorie inutilă". Nu stărui asupra ei, ci alungă-i gândul ca unui lucru gata săvârşit. Dacă o poţi accepta ca ultima ta călătorie inutilă, eşti liber să te alături şi învierii mele. Până nu o faci însă, chiar că îţi iroseşti viaţa. Căci nu face decât să repună în scenă separarea, pierderea puterii, zadarnicele încercări compensatorii ale eului şi, în cele din urmă, răstignirea trupului, sau moartea. Aceste reiterări sunt interminabile până nu renunţi la ele voluntar. Nu fă greşeala patetică de-a te „agăţa de bătrâna cruce". Singurul mesaj al răstignirii e acela că poţi birui crucea. Până atunci, eşti liber să te răstigneşti de câte ori vrei. Nu asta e evanghelia pe care am avut de gând să ţi-o ofer. Avem de întreprins o altă călătorie, şi lecţiile acestea te vor ajuta să te pregăteşti pentru ea, dacă le citeşti atent.

Curs de miracole

Crearea versus imaginea de sine

1.  Fiecare sistem de gândire trebuie să aibă un punct de pornire, începe fie cu o facere, fie cu o creare, o distincţie pe care am discutat-o deja. Asemănarea dintre ele stă în puterea lor ca temelii. Diferenţa dintre ele stă în ce se sprijină pe ele. Amândouă sunt pietre unghiulare pentru sistemele de convingeri pe baza cărora trăim. E o greşeală să crezi că un sistem de gândire bazat pe minciuni ar fi slab. Niciun lucru făcut de un copil de-al lui Dumnezeu nu e lipsit de putere. E foarte esenţial să îţi dai seama de asta, căci altfel nu vei fi în stare să scapi din închisoarea pe care ai făcut-o.

2.  Nu poţi rezolva problema autorităţii depreciind puterea minţii tale. Să faci aşa ceva ar însemna să te amăgeşti, iar asta îţi va dăuna pentru că înţelegi de fapt puterea minţii. De asemenea, îţi dai seama că nu o poţi slăbi, aşa cum nu îl poţi slăbi nici pe Dumnezeu. „Diavolul" e un concept înfricoşător pentru că pare extrem de puternic şi extrem de activ. E perceput ca o forţă în luptă cu Dumnezeu, confruntându-L pentru posesia creaţiilor Sale. Diavolul amăgeşte cu minciuni şi clădeşte Împărăţii în care totul e în directă opoziţie cu Dumnezeu. Şi totuşi, el atrage oamenii în loc să le repugne, ei fiind dispuşi să îi „vândă" sufletele lor în schimbul unor daruri lipsite de orice valoare reală. Asta nu are absolut niciun sens.

3.  Am mai discutat despre cădere sau separare, dar trebuie înţeles bine ce înseamnă. Separarea e un sistem de gândire suficient de real în timp, dar nu în veşnicie. Toate convingerile sunt reale pentru cel ce crede în ele. Rodul unui singur pom a fost „interzis" în simbolica grădină. Dar nu se poate să îl fi interzis Dumnezeu, căci altfel nu s-ar fi muşcat din el. Dacă Dumnezeu Îşi cunoaşte copiii, şi te asigur că îi cunoaşte, i-ar fi pus El oare într-o postură în care a fost posibilă propria lor distrugere?
„Pomul interzis" a fost numit „pomul cunoaşterii". Dar Dumnezeu a creat cunoaşterea şi a dat-o de bunăvoie creaţiilor Sale. Acest simbolism a primit multe interpretări, dar poţi fi sigur că orice interpretare ce Îi vede în stare, fie pe Dumnezeu, fie creaţiile Sale, să Îşi distrugă scopul va fi eronată.

4.  Muşcarea din rodul pomului cunoaşterii e o expresie simbolică pentru uzurparea capacităţii de autocreare. E singurul sens în care Dumnezeu şi creaţiile Sale nu sunt cocreatori. Convingerea că sunt e implicită în „conceptul de sine", sau în tendinţa sinelui de a-şi face un chip, sau o imagine, de sine. Imaginile se percep, nu se cunosc. Cunoaşterea nu poate amăgi, dar percepţia poate. Te poţi percepe autocreator, dar nu poţi face mai mult decât să o crezi. Nu poţi face să fie şi adevărat. Şi, după cum am mai spus, când vei percepe corect, în cele din urmă, te vei bucura că nu poţi. Până atunci însă, convingerea că poţi e piatra de temelie a sistemului tău de gândire, şi toate mecanismele tale de apărare sunt folosite să atace ideile care ar putea să o scoată la lumină. Te mai crezi încă un chip făcut de tine. Mintea ta nu concordă cu Spiritul Sfânt în această privinţă, şi nu există soluţie cât crezi unicul lucru literalmente de neconceput. Iată de ce nu poţi crea şi eşti plin de frică referitor la ce ai făurit.

5.  Mintea poate face credinţa în separare foarte reală şi foarte înfricoşătoare, iar „diavolul" e tocmai această credinţă. E puternic, activ, distructiv şi în opoziţie clară cu Dumnezeu, căci Îi neagă literalmente Paternitatea. Priveşte-ţi viaţa şi vezi ce a făurit diavolul. Dă-ţi seama însă că făurirea aceasta se va dizolva precis în lumina adevărului, căci temelia ci e o minciună. Crearea ta de către Dumnezeu e singura Temelie de nezdruncinat, căci în ea stă lumina. Punctul tău de plecare e adevărul şi trebuie să revii la începutul tău. S-au văzut multe de atunci, dar nimic nu s-a întâmplat de fapt. Sinele tău mai e în pace, deşi mintea ta e în conflict. Nu te-ai întors încă suficient de mult şi de aceea ţi-e acum atât de frică. Pe măsură ce te apropii de început, simţi asupra ta frica distrugerii sistemului tău de gândire de parcă ar fi frica de moarte. Nu există moarte, dar există o credinţă în moarte.

6.  Mlădiţa care nu aduce rod va fi tăiată şi se va usca. Bucură-te! Lumina se va răsfrânge din adevărata Temelie a vieţii şi sistemul tău de gândire va fi corectat. Căci nu va putea să stea în picioare altfel. Tu, care te temi de mântuire, alegi moartea. Viaţa şi moartea, lumina şi întunericul, cunoaşterea şi percepţia sunt ireconciliabile. Să crezi că pot fi reconciliate înseamnă să crezi că Dumnezeu şi Fiul Său nu pot. Numai unitatea cunoaşterii e lipsită de conflict. Împărăţia ta nu e din lumea aceasta pentru că ţi s-a dat de dincolo de această lume. Numai în lumea aceasta are înţeles ideea unui complex al autorităţii. Lumea nu se părăseşte prin moarte, ci prin adevăr, iar adevărul poate fi cunoscut de toţi cei pentru care a fost creată Împărăţia şi pe care îi aşteaptă.

Curs de miracole

„Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor"

1.  Am vorbit deja despre Judecata de apoi, dar nu destul de amănunţit. După Judecata de apoi, nu va mai fi niciuna. Judecata e simbolică pentru că - dincolo de percepţie - nu există judecată. Când spune Biblia „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi", asta înseamnă că, dacă judeci realitatea altora, nu vei putea să nu o judeci pe a ta.

2.  Decizia de-a judeca în loc de a cunoaşte e cauza pierderii păcii. Judecata e procesul pe care se bazează percepţia, nu cunoaşterea. Am mai discutat asta în termenii selectivităţii percepţiei şi am arătat că evaluarea e premisa ei necesară şi evidentă. Judecata implică respingere întotdeauna. Ea nu evidenţiază niciodată numai aspectele pozitive ale lucrului judecat, fie în tine, fie în alţii. Ce ai perceput şi respins - sau judecat şi declarat deficient - rămâne în mintea ta pentru că l-ai perceput. Una dintre iluziile de care suferi e convingerea că ce ai judecat defavorabil nu are niciun efect. Aşa ceva nu poate fi adevărat decât dacă mai crezi şi că ce ai judecat defavorabil nu există. E clar că nu crezi aşa ceva, căci altfel nu l-ai fi judecat defavorabil. În definitiv, nu contează dacă judecata ta e corectă sau greşită. În ambele cazuri, decizi să crezi în ireal. E ceva inevitabil în orice tip de judecată, căci a judeca înseamnă a crede că poţi să selectezi din realitate ce preferi.

3.  Nu ai idee ce uşurare imensă şi ce pace profundă rezultă din întâmpinarea ta şi a fraţilor tăi fără nicio judecată. Când vei recunoaşte ce eşti şi ce sunt fraţii tăi, vei realiza că judecarea lor în orice fel nu are niciun înţeles. De fapt, le pierzi înţelesul tocmai pentru că îi judeci. Toată incertitudinea vine din convingerea că eşti constrâns de judecată. Nu ai nevoie de judecată să îţi organizezi viaţa şi precis nu ai nevoie de ea să te organizezi. În prezenţa cunoaşterii, toată judecata se suspendă automat, tocmai acest proces făcând posibilă înlocuirea percepţiei cu recunoaşterea.

4.  Ţi-e foarte frică de tot ce ai perceput dar ai refuzat să accepţi. Crezi că, din cauză că ai refuzat să accepţi un lucru, l-ai scăpat de sub control. Iată de ce îl vezi în coşmaruri, sau în deghizări plăcute în visele ce îţi par mai fericite. Nimic din ce ai refuzat să accepţi nu poţi să conştientizezi. Nu că ar fi periculos în sine, dar l-ai făcut să îţi pară periculos.

5.  Când te simţi obosit, precis te-ai judecat capabil de oboseală. Când râzi de cineva, precis l-ai judecat lipsit de valoare. Când râzi de tine, precis râzi şi de alţii, fie şi numai pentru că nu poţi tolera ideea că eşti mai lipsit de valoare decât ei. Asta te face să te simţi obosit pentru că e cât se poate de descurajant. Nu eşti de fapt capabil să fii obosit, dar eşti foarte capabil să te istoveşti singur. Efortul judecăţii constante e practic insuportabil. E curios că o aptitudine atât de debilitantă se bucură de atâta preţuire. Dar, dacă vrei să fii autorul realităţii, vei insista să te cramponezi de judecată. Şi vei privi cu frică judecata, crezând că, într-o bună zi, se va folosi împotriva ta. Poţi crede asta numai în măsura în care crezi în eficacitatea judecăţii ca armă de apărare a propriei tale autorităţi.

6.  Dumnezeu oferă numai milostivire. Cuvintele tale trebuie să reflecte numai milostivire, căci asta ai primit şi asta trebuie să dai. Dreptatea e un expedient temporar, sau o încercare de-a te învăţa înţelesul milostivirii. Ea judecă numai din cauză că eşti capabil de nedreptate.

7.  Am vorbit de diferite simptome, la acest nivel existând o varietate aproape infinită. Există însă o singură cauză pentru toate: complexul autorităţii. Asta e „rădăcina tuturor relelor". Fiecare simptom făcut de eu implică o contradicţie în termeni, căci mintea e împărţită între eu şi Spiritul Sfânt, aşa că orice face eul e incomplet şi contradictoriu. Această postură de nesusţinut e rezultatul complexului autorităţii, care - acceptând ca premisă singurul gând de neconceput - poate produce numai idei de neconceput.

8.  Problema autorităţii e de fapt o chestiune de autoritate. De câte ori ai o problemă de autoritate, o ai din cauză că te crezi propriul tău autor şi îţi proiectezi delirul asupra altora. Percepi apoi situaţia ca una în care alţii se luptă cu tine literalmente pentru poziţia ta de autor. Asta e greşeala fundamentală a tuturor celor ce cred că au uzurpat puterea lui Dumnezeu. Credinţa aceasta îi înspăimântă pe ei, dar pe Dumnezeu nu îl tulbură cu nimic. E însă dornic să o desfacă, nu pentru a-Şi pedepsi copiii, ci doar pentru că ştie că îi face nefericiţi. Creaţiilor lui Dumnezeu le e dat adevăratul lor Autor, dar tu preferi să fii anonim când alegi să te separi de Autorul tău. Fiind nesigur de apartenenţa ta la creaţia adevăratului tău Autor, crezi că propria ta creaţie a fost anonimă. Te pui astfel într-o postură în care îţi pare rezonabil să crezi că te-ai creat tu. Disputa în privinţa apartenenţei la un autor a lăsat o asemenea nesiguranţă în mintea ta, încât se poate îndoi chiar de faptul că exişti.

9.  Numai cei ce renunţă la toată dorinţa de-a respinge pot cunoaşte că e imposibil să fie respinşi. Nu ai uzurpat puterea lui Dumnezeu, dar ai pierdut-o. Din fericire, a pierde ceva nu înseamnă că a şi dispărut. Înseamnă doar că nu îţi aduci aminte unde este. Existenţa lucrului pierdut nu depinde de capacitatea ta de a-l identifica sau chiar de a-l localiza. E posibil să priveşti realitatea fără judecată şi să cunoşti, pur şi simplu, că este.

10.  Pacea e o moştenire firească a spiritului. E liber fiecare să refuze să îşi accepte moştenirea, dar nu e liber să stabilească ce anume a moştenit. Problema pe care trebuie să o decidă fiecare e fundamentala chestiune a apartenenţei la un autor. La urma urmei, toată frica provine - uneori pe căi foarte întortocheate - din negarea Autorităţii. Ofensa nu I se aduce niciodată lui Dumnezeu, ci numai celor ce îl neagă. A-I nega Autoritatea înseamnă a-ţi nega motivul pentru pacea ta, aşa că te vezi numai în segmente. Această percepţie ciudată e complexul autorităţii.

11.  Nu există om care să nu se simtă întemniţat într-un fel sau altul. Dacă e rezultatul propriei lui libertăţi de voinţă, precis îşi consideră voinţa neliberă, căci altfel raţionamentul circular în această situaţie i-ar fi foarte limpede. Libertatea de voinţă trebuie să ducă la libertate. Judecata întemniţează întotdeauna pentru că separă segmente din realitate cu metrul instabil al dorinţei. Dorinţa nu e fapt. A dori dă de înţeles că nu e de ajuns să voieşti. Însă cei în mintea corectă nu cred că lucrul dorit e la fel de real ca lucrul voit. În loc de „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor", spune „Voiţi mai întâi Împărăţia Cerurilor", şi ai spus „Ştiu ce sunt şi accept propria mea moştenire".

Judecata şi complexul autorităţii

„Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui"

1.  Am spus că aptitudinile pe care le ai acum sunt doar umbre ale adevăratei tale capacităţi şi că percepţia, care judecă din fire, a fost introdusă numai după separare. De atunci, nimeni nu a mai fost sigur de nimic. Am mai lămurit că învierea a fost mijlocul de revenire la cunoaştere, care s-a înfăptuit prin unirea voii mele cu a Tatălui. Putem acum să facem o distincţie care va lămuri câteva dintre afirmaţiile care vor urma.

2.  De la separare, cuvintele „a crea" şi „a face" au început să se confunde. Când faci ceva, o faci dintr-o anumită senzaţie de lipsă sau nevoie. Orice lucru făcut cu un anume scop nu are o adevărată putere de generalizare. Când faci ceva să satisfaci o lipsă percepută, îţi afirmi tacit credinţa în separare. Eul a inventat, în acest scop, multe sisteme de gândire ingenioase. Niciunul dintre ele nu e creator. Inventivitatea e un efort irosit chiar şi în forma ei cea mai ingenioasă. Caracterul extrem de concret al invenţiei nu e demn de creativitatea abstractă a creaţiilor lui Dumnezeu.

3.  Aşa cum am observat deja, cunoaşterea nu duce la acţiune. Confuzia dintre adevărata ta creaţie şi ce ai făcut tu din tine e atât de profundă, încât ţi-a devenit literalmente imposibil să cunoşti ceva. Cunoaşterea e mereu stabilă şi e destul de evident că tu nu eşti. Cu toate acestea, eşti perfect stabil aşa cum te-a creat Dumnezeu. În sensul acesta, când comportamentul tău e instabil, eşti în dezacord cu ideea dumnezeiască a creaţiei tale. Poţi să nu fii de acord dacă vrei, dar nu ai vrea să o faci dacă ai fi în mintea corectă.

4.  Întrebarea fundamentală pe care ţi-o pui încontinuu nu îţi poate fi adresată corect ţie. Te tot întrebi ce eşti. Asta dă de înţeles că răspunsul nu e numai unul pe care îl cunoşti, ci şi unul pe care tu hotărăşti să îl furnizezi. Tu însă nu poţi să te percepi corect. Nu ai chip de perceput. Cuvântul „chip" - sau „imagine" - e legat întotdeauna de percepţie şi nu face parte din cunoaştere. Imaginile sunt simbolice
 şi reprezintă altceva. Ideea de-a-ţi „schimba imaginea" recunoaşte puterea percepţiei, dar dă de înţeles şi că nu e nimic stabil de cunoscut.

5.  Cunoaşterea nu e pasibilă de interpretare. Poţi încerca să „interpretezi" înţelesul, dar e o încercare mereu pasibilă de eroare pentru că se referă la percepţia înţelesului. Asemenea incongruităţi sunt rezultatul încercărilor de-a te vedea separat şi neseparat în acelaşi timp. E imposibil să faci o confuzie atât de fundamentală fără să îţi sporeşti şi mai mult confuzia generală. Mintea ta se poate să fi devenit foarte ingenioasă, dar - cum se întâmplă întotdeauna când metoda şi conţinutul sunt separate - e folosită într-o încercare zadarnică de-a ieşi dintr-un impas fără ieşire. Ingenuitatea e ruptă total de cunoaştere, căci cunoaşterea nu cere ingenuitate. Gândirea ingenioasă nu e adevărul care te va face liber, dar eşti liber de nevoia de-a te lansa în aşa ceva în momentul în care eşti dispus să îi dai drumul.

6.  Rugăciunea e un mod de-a cere ceva. E mijlocul de propagare al miracolelor. Dar singura rugăciune cu înţeles e rugăciunea de iertare, căci cei ce au fost iertaţi au totul. Odată ce s-a acceptat iertarea, rugăciunea - în sens obişnuit - nu mai are niciun înţeles. Rugăciunea de iertare nu e decât rugămintea de-a putea recunoaşte ce ai deja. Alegând percepţia în loc de cunoaştere, te-ai pus într-o postură în care te-ai putea asemăna Tatălui tău numai percepând miraculos. Ai pierdut cunoaşterea că tu însuţi eşti un miracol dumnezeiesc. Creaţia e Sursa ta şi singura ta funcţie adevărată.

7.  Afirmaţia „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui" se cere reinterpretată. Prin „chip" putem înţelege „gândire", iar „asemănarea" poate fi înţeleasă ca „de o calitate asemănătoare". Dumnezeu a creat într-adevăr spiritul după Propria Lui Gândire şi de o calitate asemănătoare cu a Lui. Altceva nu există. Percepţia, pe de altă parte, e imposibilă fără credinţa în „mai mult" şi „mai puţin". La fiecare nivel ea presupune selectivitate. Percepţia e un proces continuu de acceptare şi respingere, de organizare şi reorganizare, de strămutare şi schimbare. Evaluarea e o parte esenţială a percepţiei, căci judecăţile sunt necesare pentru a selecta.

8.  Ce se întâmplă cu percepţiile dacă nu există judecăţi, ci numai perfectă egalitate? Percepţia devine imposibilă. Adevărul poate numai să fie cunoscut. E la fel de adevărat în întregime, iar cunoaşterea unei părţi din el înseamnă a-l cunoaşte în întregime. Numai percepţia implică o conştienţă parţială. Cunoaşterea transcende legile ce guvernează percepţia, căci o cunoaştere parţială este cu neputinţă. E toată una şi nu are părţi separate. Tu, care eşti una cu ea, nu trebuie decât să te cunoşti pe tine, şi cunoaşterea ta e completă. A cunoaşte miracolul lui Dumnezeu înseamnă a-L cunoaşte pe El.

9.  Iertarea e vindecarea percepţiei separării. Perceperea corectă a fratelui tău e necesară din cauză că minţile au ales să se vadă separate. Spiritul îl cunoaşte pe Dumnezeu pe deplin. Iată puterea lui miraculoasă. Faptul că această putere e împărtăşită pe deplin de fiecare e o situaţie total străină de gândirea lumii. Lumea crede că, dacă cineva are totul, nu a mai rămas nimic. Dar miracolele lui Dumnezeu sunt la fel de totale ca Gândurile Lui, pentru că sunt Gândurile Lui.

10.  Cât durează percepţia, rugăciunea are un rost. Deoarece percepţia se sprijină pe lipsă, cei ce percep nu au acceptat total Ispăşirea şi nu s-au deferit adevărului. Percepţia se bazează pe o stare separată, aşa că oricine percepe chiar şi câtuşi de puţin are nevoie de vindecare. Comuniunea, nu rugăciunea, e starea firească a celor ce cunosc. Dumnezeu şi miracolul Lui sunt inseparabili. Ce frumoase sunt Gândurile lui Dumnezeu care trăiesc în lumina Lui! Valoarea ta e mai presus de percepţie pentru că e mai presus de îndoială. Nu te percepe în lumini diferite. Cunoaşte-te în Singura Lumină în care miracolul care eşti tu e cât se poate de clar.

Curs de miracole - Dincolo de percepţie

„Cei aleşi"

1.  Aptitudinile pe care le ai acum sunt doar umbre ale adevăratei tale capacităţi. Toate funcţiile tale din prezent sunt împărţite, putând fi puse sub semnul întrebării şi al îndoielii. Căci nu eşti sigur cum să le foloseşti şi eşti, de aceea, incapabil de cunoaştere. În plus, eşti incapabil de cunoaştere şi din cauză că poţi încă să percepi într-un mod neiubitor. Percepţia nu a existat până nu au fost introduse, prin separare, conceptele de grade, aspecte şi intervale. Spiritul nu are niveluri, iar toate conflictele se nasc din conceptul de niveluri. Numai Nivelurile Treimii sunt capabile de unitate. Nivelurile create prin separare nu pot decât să fie în conflict. Căci nu înseamnă nimic unele pentru altele.

2.  Conştiinţa - nivelul percepţiei - a fost prima sciziune introdusă în minte după separare, făcând din minte un perceptor, şi nu un creator. Conştiinţa e identificată corect ca domeniul eului. Eul este o încercare a minţii greşite de-a te percepe cum vrei să fii, şi nu cum eşti. Te poţi cunoaşte însă doar aşa cum eşti, fiind singurul lucru de care poţi fi sigur. Restul este pus sub semnul întrebării.

3.  Eul e aspectul întrebător al sinelui de după separare, care a fost făcut, şi nu creat. E capabil să pună întrebări, dar nu să perceapă răspunsuri semnificative, căci acestea ar presupune cunoaştere şi nu pot fi percepute. Mintea e confuză, de aceea, pentru că numai starea Unei Minţi poate fi fără confuzie. O minte separată sau împărţită trebuie să fie confuză. E inevitabil să fie nesigură de ce este ea. Şi trebuie să fie în conflict pentru că nu concordă cu ea însăşi. Aspectele ei devin astfel străine unele de altele, asta fiind esenţa condiţiei propice fricii, în care atacul e mereu posibil. Ai toate motivele să te temi în felul în care te percepi. Iată de ce nu poţi scăpa de frică până nu realizezi că nu te-ai creat şi nici nu te-ai putea crea tu. Nu vei putea face niciodată adevărate percepţiile tale false, iar creaţia ta e ferită de propria ta greşeală. Iată de ce va trebui să alegi, până la urmă, să vindeci separarea.

4.  Mintea corectă nu trebuie confundată cu mintea cunoscătoare, căci se aplică doar percepţiei corecte. Poţi fi în mintea corectă sau în mintea greşită, până şi asta fiind o chestiune de grade, arătând clar că nu e vorba de cunoaştere. Folosită cum trebuie, expresia „minte corectă" se referă la corecţia adusă „minţii greşite" şi se aplică stării mentale ce induce percepţie acurată. E o minte dispusă la miracole pentru că vindecă percepţia greşită - un adevărat miracol, dat fiind felul în care te percepi.

5.  Percepţia implică întotdeauna o întrebuinţare greşită a minţii, pentru că duce mintea în zone de incertitudine. Mintea e foarte activă. Când alege să fie separată, alege să perceapă. Până atunci, voieşte numai să cunoască. După aceea, poate numai să aleagă ambiguu, singura ieşire din ambiguitate fiind percepţia clară. Mintea revine la funcţia ei proprie numai când voieşte să cunoască. Se pune astfel în slujba spiritului, unde percepţia e schimbată. Când alege să îşi facă propriile niveluri, mintea alege să se împartă. Dar nu se poate separa total de spirit, căci din spirit îşi derivă întreaga putere de-a face sau de a crea. Mintea îşi afirmă Sursa chiar şi atunci când creează greşit, căci altfel şi-ar înceta pur şi simplu existenţa. Aşa ceva e imposibil, căci mintea aparţine spiritului pe care l-a creat Dumnezeu şi care este, de aceea, veşnic.

6.  Capacitatea de-a percepe a făcut posibil trupul, pentru că trebuie să percepi ceva şi cu ceva. Iată de ce percepţia presupune un schimb sau o traducere, de care cunoaşterea nu are nevoie.
Funcţia interpretativă a percepţiei - o formă distorsionată de creaţie - îţi permite, atunci, să interpretezi trupul ca fiind tu însuţi, într-o încercare de-a scăpa de conflictul pe care l-ai stârnit. Spiritul, care cunoaşte, nu poate fi împăcat cu această pierdere de putere, căci e incapabil de întuneric. Spiritul devine astfel aproape inaccesibil minţii şi total inaccesibil trupului. De aici înainte, spiritul e perceput ca o ameninţare, căci lumina desfiinţează întunericul arătându-ţi, pur şi simplu, că e inexistent. Adevărul va birui mereu greşeala în acest fel. Nu poate fi vorba de un proces activ de corecţie pentru că, aşa cum am subliniat deja, cunoaşterea nu face nimic. Poate fi percepută ca agresor, dar nu poate ataca. Ceea ce percepi a fi atacul ei e propria ta recunoaştere vagă că e posibil să îţi reaminteşti cunoaşterea, căci nu a fost distrusă niciodată.

7.  Dumnezeu şi creaţiile Lui rămân în certitudine, cunoscând de aceea că nu poate exista nicio creaţie greşită. Adevărul nu se poate ocupa de greşelile pe care le vrei. Eu am fost un om care şi-a amintit spiritul şi cunoaşterea acestuia. Ca om, nu am încercat să contracarez greşeala prin cunoaştere, ci să corectez greşeala de jos în sus. Am demonstrat atât neputinţa trupului, cât şi putinţa minţii. Unindu-mi voia cu a Creatorului meu, mi-am amintit firesc spiritul şi adevăratul lui scop. Deşi nu pot uni în locul tău voia ta cu a lui Dumnezeu, îţi pot şterge din minte toate percepţiile greşite dacă vrei să o pui sub îndrumarea mea. Numai percepţiile tale greşite îţi stau în cale. Fără ele, opţiunea ta e certă. O percepţie sănătoasă induce o alegere sănătoasă. Nu pot alege în locul tău, dar te pot ajuta să îţi efectuezi propria alegere corectă. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi" ar trebui să fie „Toţi sunt chemaţi, dar puţini aleg să asculte". De aceea, ei nu aleg corect. „Cei aleşi" sunt doar cei ce aleg corect mai devreme. Minţile corecte o pot face acum, găsindu-şi astfel odihna sufletelor. Dumnezeu te cunoaşte numai în pace, şi asta e realitatea ta.

Greşeala şi eul

„Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul"

1.  Am insistat, până acum, pe percepţie şi am vorbit foarte puţin despre cunoaştere. Motivul e acela că, înainte de-a putea cunoaşte ceva, trebuie redresată percepţia. Să cunoşti înseamnă să ai certitudine. Incertitudinea înseamnă că nu cunoşti. Cunoaşterea e putere, fiind certă, iar certitudinea e forţă. Percepţia e temporară. Ca atribut al credinţei în spaţiu şi timp, ea se supune fie fricii, fie iubirii. Percepţiile false provoacă frică, percepţiile adevărate stârnesc iubire, dar niciuna dintre ele nu aduce certitudine pentru că întreaga percepţie variază. Iată de ce nu e cunoaştere. Percepţia adevărată stă la baza cunoaşterii, dar cunoaşterea e afirmarea adevărului şi depăşeşte toate percepţiile.

2.  Toate dificultăţile tale vin din faptul că nu te recunoşti, nu îţi recunoşti fratele, nici Dumnezeul. A recunoaşte înseamnă „a cunoaşte din nou", sugerând că ai cunoscut înainte. Poţi să vezi în multe feluri pentru că percepţia presupune interpretare, ceea ce înseamnă că nu e deplină sau consecventă. Miracolul, fiind un fel de a percepe, nu e cunoaştere. Ci răspunsul corect la o întrebare, deşi când cunoşti nu pui întrebări. Punerea iluziilor sub semnul întrebării e primul pas în desfacerea lor. Miracolul - sau răspunsul corect - le corectează. Deoarece percepţiile se schimbă, dependenţa lor de timp e evidentă. Felul în care percepi la un moment dat determină ce faci, iar faptele trebuie să se petreacă în timp. Cunoaşterea e veşnică, certitudinea neputând fi pusă sub semnul întrebării. Cunoşti când ai încetat să mai pui întrebări.

3.  Mintea care pune întrebări se percepe în timp şi caută, de aceea, răspunsuri viitoare. Mintea închisă crede că viitorul şi prezentul vor fi la fel. Se stabileşte astfel o stare aparent stabilă care e, de obicei, o încercare de-a contracara frica subiacentă că viitorul va fi mai rău decât prezentul. Această frică inhibă orice tendinţă de-a pune întrebări.

4.  Viziunea adevărată e percepţia firească a vederii spirituale, dar e tot o corecţie, şi nu un fapt. Vederea spirituală e simbolică şi, de aceea, nu e un instrument de cunoaştere. Ea este însă un mijloc de percepţie corectă, ceea ce o aduce în domeniul propriu miracolului. O „viziune a lui Dumnezeu" ar fi mai degrabă un miracol decât o revelaţie. Faptul că e implicată percepţia scoate experienţa din domeniul cunoaşterii. Iată de ce viziunile, oricât de sfinte, nu durează.

5.  Biblia îţi spune să te cunoşti sau să ai certitudine. Certitudinea ţine întotdeauna de Dumnezeu. Când iubeşti pe cineva, îl percepi aşa cum este, iar asta îţi permite să îl cunoşti. Până nu îl percepi aşa cum este, nu îl poţi cunoaşte. Cât pui întrebări despre el, dai de înţeles că nu Îl cunoşti pe Dumnezeu. Certitudinea nu cere acţiune. Când spui că acţionezi pe baza cunoaşterii, confunzi de fapt cunoaşterea cu percepţia. Cunoaşterea asigură forţa pentru a gândi creator, dar nu pentru a acţiona corect. Percepţia, miracolele şi acţiunea sunt strâns corelate. Cunoaşterea e rezultatul revelaţiei şi induce numai gândire. Percepţia implică trupul chiar şi în forma ei cea mai spiritualizată. Cunoaşterea vine de la altarul lăuntric şi e veşnică pentru că e certă. A percepe adevărul nu e totuna cu a-l cunoaşte.

6.  Percepţia corectă e necesară înainte ca Dumnezeu să poată comunica direct cu altarele Lui, pe care le-a stabilit în Fiii Lui. Acolo El poate să Îşi comunice certitudinea, iar cunoaşterea Lui va aduce pace fără niciun semn de întrebare. Dumnezeu nu le e străin Fiilor Lui, iar Fiii Lui nu îşi sunt străini unul altuia. Cunoaşterea a precedat atât percepţia, cât şi timpul, pe care le va înlocui în cele din urmă. Iată adevăratul înţeles al afirmaţiilor „Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul" şi „Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt". Percepţia poate şi trebuie să devină stabilă, dar cunoaşterea este stabilă. „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui" devine „Cunoaşte-L pe Dumnezeu şi acceptă-I certitudinea".

7.  Dacă ataci greşeala în altul, îţi vei face ţie rău. Nu îţi poţi cunoaşte fratele când îl ataci.
Atacul e îndreptat întotdeauna asupra unui străin. ÎI faci străin prin percepţiile tale greşite şi, de aceea, nu îl poţi cunoaşte. Ţi-e frică de el din cauză că l-ai făcut un străin. Percepe-l corect ca să îl poţi cunoaşte. Nu există străini în creaţia lui Dumnezeu. Pentru a crea cum te-a creat El, poţi crea numai ce cunoşti şi deci ce accepţi că îţi aparţine. Dumnezeu Îşi cunoaşte copiii cu perfectă certitudine. I-a creat cunoscându-i. Îi recunoaşte perfect. Când ei nu se recunosc unul pe altul, nu Îl recunosc pe El.

Percepţie versus cunoaştere

Când Se va arăta EL

1.
Am afirmat că noţiunile de bază la care se fac referiri în acest curs nu cunosc grade. Anumite noţiuni fundamentale nu pot fi înţelese în termeni de opuşi. E imposibil să concepi lumina şi întunericul sau totul şi nimicul ca posibilităţi conjugate. Sunt total adevărate sau total false. E esenţial să realizezi că vei avea o gândire eratică până nu iei un angajament ferm faţă de unul sau altul. Un angajament ferm faţă de întuneric sau nimic e imposibil însă. Nu s-a mai pomenit cineva care să nu fi perceput un strop de lumină sau un strop de ceva. Nimeni nu e, atunci, în măsură să nege total adevărul, chiar dacă îşi închipuie că poate.
2.
Inocenţa nu e un atribut parţial. Ea nu e reală până nu e totală. Cei parţial inocenţi pot fi tare nesăbuiţi uneori. Inocenţa lor devine înţelepciune doar când devine un punct de vedere cu aplicaţie universală. Percepţia inocentă sau adevărată înseamnă că nu percepi fals niciodată şi vezi adevărat întotdeauna. Mai simplu, înseamnă că nu vezi niciodată ce nu există şi vezi întotdeauna ce există.
3.
Când îţi lipseşte încrederea în ce va face cineva, îţi arăţi convingerea că nu e în mintea corectă. Acesta nu e nicidecum un cadru de referinţă bazat pe miracol. Şi are, pe deasupra, efectul dezastruos de-a nega puterea miracolului. Miracolul percepe totul aşa cum este. Dacă nu există decât adevărul, vederea bazată pe mintea corectă nu poate vedea decât perfecţiune. Am spus că numai ce creează Dumnezeu sau ce creezi tu cu aceeaşi Voie are existenţă reală. Iată, atunci, tot ce pot vedea cei inocenţi. Ei nu suferă de percepţie distorsionată.
4.
Ţi-e frică de Voia lui Dumnezeu pentru că ţi-ai folosit mintea, pe care El a creat-o după chipul şi asemănarea Minţii Sale, ca să creezi greşit. Mintea poate crea greşit numai când nu se crede liberă. O minte „încătuşată" nu e liberă pentru că e posedată - sau reţinută - de ea însăşi. De aceea, e limitată şi voinţa nu e liberă să se afirme. A fi una înseamnă a fi de o minte sau voinţă. Când Voia Fiimii şi a Tatălui sunt una, acordul lor deplin este Cerul.
5.
Nimic nu poate birui un Fiu de-al lui Dumnezeu care îşi încredinţează spiritul în Mâinile Tatălui său. Făcând asta, mintea se deşteaptă din somn şi îşi aduce aminte de Creatorul ei. Tot sentimentul separării dispare. Fiul lui Dumnezeu face parte din Sfânta Treime, dar Treimea însăşi e una singură. Nu există nicio confuzie între Nivelurile Ei căci sunt de o Minte şi de o Voinţă. Acest scop singular creează o integrare perfectă şi stabileşte pacea lui Dumnezeu. Viziunea aceasta însă nu poate fi percepută decât de cei cu adevărat inocenţi. Având inima curată, inocenţii apără percepţia adevărată în loc să se apere pe ei de ea. Înţelegând lecţia Ispăşirii, sunt lipsiţi de dorinţa de-a ataca şi, de aceea, văd adevărat. Iată ce vrea să spună Biblia prin: „Când Se va arăta El (sau când va fi perceput), noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este".
6.
Distorsiunile se corectează retrăgându-ţi credinţa în ele şi investind-o doar în ce e adevărat. Nu poţi face adevărat neadevărul. Dacă eşti dispus să accepţi ce e adevărat în tot ce percepi, îl laşi să fie adevărat pentru tine. Adevărul înfrânge toată greşeala, iar cei ce trăiesc în greşeală şi în gol nu îşi pot găsi niciodată o mângâiere de durată. Dacă percepi adevărat, anulezi simultan percepţiile false din tine şi din alţii. Deoarece îi vezi aşa cum sunt, le oferi acceptarea adevărului lor, ca să îl poată accepta şi ei. Iată vindecarea pe care o induce miracolul.

Miracolele ca percepţie adevărată