1. Credinţa în păcat este o ajustare. Iar ajustarea este o schimbare, un salt perceptual sau o credinţă potrivit căreia ce a fost până odinioară s-a preschimbat. Prin urmare, fiecare ajustare e o distorsiune, pentru a cărei susţinere împotriva realităţii trebuie să se recurgă la mecanisme de apărare. Cunoaşterea nu cere ajustări şi se pierde, de fapt, dacă se întreprinde orice transformare sau schimbare. Căci acestea o reduc imediat la o simplă percepţie; un mod de a privi din care s-a pierdut certitudinea şi în care a intrat îndoiala. Acestei condiţii deteriorate îi sunt necesare nişte ajustări, pentru că nu e adevărată. Ce fiinţă trebuie să se ajusteze la adevăr, care nu face apel decât la ce e ea, ca să înţeleagă?
2. Ajustările de orice fel ţin de eu. Căci lui îi aparţine credinţa nestrămutată că toate relaţiile depind de ajustări, să facă din ele ce vrea el. Relaţiile directe, în care nu apar perturbări, sunt veşnic considerate periculoase. Eul s-a desemnat singur mediatorul tuturor relaţiilor, făcând toate ajustările pe care le crede de cuviinţă şi inserându-le între cei ce vor să se întâlnească, pentru a-i ţine separaţi şi a le împiedica unirea. Această perturbare studiată te împiedică să îţi recunoşti relaţia sfântă drept ce este.
3. Cei sfinţi nu perturbă adevărul. Ei nu se tem de el, căci tocmai în adevăr îşi recunosc sfinţenia şi se bucură de ce văd. Ei îl privesc direct, fără să încerce să se ajusteze la el sau pe el la ei. Şi văd, de aceea, că a fost în ei, fără să decidă în prealabil unde îl vor. Privirea lor nu face decât să pună o întrebare şi le răspunde ce văd ei. Tu faci lumea şi apoi te ajustezi la ea şi pe ea la tine. Şi, în percepţia ta, care v-a făcut pe amândoi, nu există nicio diferenţă între ea şi tine.
4. O simplă întrebare mai rămâne, şi necesită răspuns. Îţi place ce ai făcut - o lume a atacului şi crimei, prin care îţi croieşti timidul drum printre pericole constante, singur şi înspăimântat, sperând cel mult că moartea va mai aştepta un pic înainte de-a te prinde şi de-a te face să dispari? Lumea aceasta este născocirea ta. E un tablou înfăţişând ce crezi că eşti şi cum te vezi pe tine. Un ucigaş este cuprins de spaimă, iar cei care ucid se tem de moarte. Toate acestea sunt doar gândurile înfricoşate ale celor ce vor să se ajusteze la o lume devenită înfricoşătoare tocmai prin aceste ajustări. Şi, din ce e trist în sinea lor, îşi aruncă privirea, cu mâhnire, în afară şi văd tristeţea în afara lor.
5. Te-ai întrebat vreodată cum e de fapt lumea, cum ar arăta văzută prin ochi fericiţi? Lumea pe care o vezi nu e decât o judecată asupra ta. Ea nu există. Dar judecata emite un verdict asupra ei, o justifică şi îi dă realitate. Iată ce e lumea pe care o vezi: o judecată asupra ta, emisă de tine. Eul păstrează cu grijă acest portret nesănătos pe care ţi-l faci tu - căci este chipul lui, un chip pe care îl iubeşte - şi îl pune în lume, în afara ta. Şi la această lume trebuie să te ajustezi cât crezi că acest tablou e în afară, iar tu, la mila lui. Lumea aceasta este nemiloasă şi, dacă ar fi în afara ta, ar trebui pe bune să te temi. Dar tocmai tu ai făcut-o nemiloasă, şi acum, dacă nemilostivirea pare a te privi, la rândul ei, din tot ce vezi, ea poate să fie corectată.
6. Cine poate rămâne nesfânt multă vreme într-o relaţie sfântă? Lumea pe care o văd cei sfinţi e una cu ei, după cum şi lumea pe care o vede eul este ca el. Lumea pe care o văd cei sfinţi e frumoasă pentru că îşi văd inocenţa în ea. Nu i-au spus ce e; nu au făcut ajustări să corespundă ordinelor lor. Au întrebat-o cu blândeţe şi în şoaptă: „Ce eşti?" Iar Cel Ce veghează toată percepţia le-a răspuns. Nu lua judecata lumii ca răspuns la întrebarea: „Ce sunt?" Lumea crede în păcat, dar credinţa care a făcut-o cum o vezi nu este în afara ta.
7. Nu căuta să îl faci pe Fiul lui Dumnezeu să se ajusteze la propria lui demenţă. Există un străin în el, care a nimerit întâmplător în casa adevărului şi care va pleca de acolo. A venit fără vreun scop, dar nu va rămâne înaintea luminii strălucitoare pe care ţi-a oferit-o Spiritul Sfânt şi pe care ai acceptat-o. Căci, acolo, străinul e lăsat fără adăpost şi eşti primit tu. Nu îl întreba pe acest străin trecător: „Ce sunt?" Căci e singurul lucru din tot universul care nu ştie. Dar tocmai pe el îl întrebi şi tocmai la răspunsul lui vrei să te ajustezi. Acest singur gând fantezist, de o aroganţă cumplită, şi totuşi, atât de mărunt şi de neînsemnat, încât trece neobservat prin universul adevărului, devine călăuza ta. Tocmai pe el îl întrebi semnificaţia universului. Şi pe singurul lucru orb din tot universul văzător al adevărului îl întrebi: „Cum să îl privesc pe Fiul lui Dumnezeu?"
8. Se cere oare judecată unui lucru văduvit total de judecată? Şi, dacă ai făcut-o, i-ai crede oare răspunsul şi te-ai ajusta la el de parcă ar fi chiar adevărul? Lumea pe care o vezi e răspunsul pe care ţi l-a dat, iar tu i-ai dat puterea să ajusteze lumea ca să îşi facă adevărat răspunsul. Ai întrebat acest suflu de nebunie care e înţelesul relaţiei tale nesfinte şi ai ajustat-o în funcţie de răspunsul lui dement. Cât te-a făcut de fericit? Oare ţi-ai întâlnit fratele cu bucuria de a-l binecuvânta pe Fiul lui Dumnezeu şi i-ai adus mulţumiri pentru toată fericirea ce ţi-a acordat-o? Oare ţi-ai recunoscut fratele ca darul veşnic ce ţi-l face Dumnezeu? Oare ai văzut sfinţenia ce s-a răsfrânt, deopotrivă, în fratele tău şi în tine spre a vă binecuvânta unul pe altul? Iată scopul relaţiei voastre sfinte. Nu cere de la singurul lucru care o mai vrea nesfântă mijloacele prin care se obţine. Nu îi da puterea de-a ajusta mijloacele şi scopul.
9. Prizonierii puşi în lanţuri grele ani de zile, înfometaţi şi vlăguiţi, slabi şi istoviţi, cu ochi plecaţi atât de îndelung în întuneric, încât nu îşi mai amintesc lumina, nu sar de bucurie în clipa în care sunt eliberaţi. Mai trece câtva timp până înţeleg ce este libertatea. Fără putere, ai căutat anemic şi pe dibuite în ţărână şi ai găsit mâna fratelui tău, nesigur dacă să îi dai drumul sau să apuci mai strâns o viaţă demult uitată. Apuc-o şi mai strâns, şi ridică-ţi ochii să îţi vezi puternicul însoţitor, în care stă înţelesul libertăţii tale. A părut să fie răstignit alăturea de tine. Şi totuşi, sfinţenia lui a rămas intactă şi desăvârşită; şi, alăturea de el, astăzi vei intra cu el în Rai şi vei cunoaşte pacea dumnezeiască.
10. Iată voia mea pentru tine şi fratele tău, şi pentru fiecare dintre voi unul pentru altul şi pentru sine însuşi. Aici e doar sfinţenie şi unire fără limite. Căci ce e Cerul, dacă nu unire, directă şi perfectă, fără vălul fricii asupra ei? Aici una suntem, privindu-ne unul pe altul şi pe noi înşine cu perfectă blândeţe. Aici devin imposibile toate gândurile oricărei separări între noi. Tu, care ai fost prizonier în separare, eşti eliberat acum în Rai. Şi aici mă voi uni cu tine, prietenul meu, fratele meu şi Sinele meu.
11. Darul pe care i-l faci fratelui tău mi-a dat certitudinea că unirea noastră va fi cât de curând. Împărtăşeşte, atunci, această credinţă cu mine şi cunoaşte că e îndreptăţită. În iubirea desăvârşită nu este frică pentru că nu ştie de păcat şi trebuie să îi privească şi pe alţii cum se priveşte pe ea. Privind cu milă înăuntru, de ce se poate teme în afară? Cei inocenţi văd siguranţă, iar cei curaţi cu inima Îl văd pe Dumnezeu în Fiul Său, şi se bizuie pe Fiu să îi conducă la Tatăl. Şi, unde vor să meargă ei, dacă nu acolo unde vor să fie? Acum, tu şi fratele tău vă veţi conduce reciproc la Tatăl cu aceeaşi certitudine cu care Dumnezeu Şi-a creat Fiul sfânt şi l-a păstrat tot sfânt. În fratele tău e lumina veşnicei făgăduinţe dumnezeieşti a nemuririi tale. Vezi-l fără păcat, şi nu va putea fi nicio frică în tine.
„A COURSE IN MIRACLES”
