1. Ispăşirea poate fi acceptată în tine numai prin degajarea luminii lăuntrice. Din momentul separării, mecanismele de apărare au fost folosite aproape exclusiv să apere de Ispăşire şi, de aceea, să menţină separarea. Asta se vede, în general, ca o nevoie de-a proteja trupul. Numeroasele fantezii trupeşti în care se angajează minţile iau naştere din convingerea distorsionată că trupul poate fi folosit ca mijloc de-a obţine „ispăşire". Perceperea trupului ca templu e numai primul pas în corectarea acestei distorsiuni, căci nu îi modifică decât o parte. Ea recunoaşte că Ispăşirea în termeni fizici e cu neputinţă. Dar următorul pas e realizarea că un templu nu e nicidecum o structură. Adevărata lui sfinţenie stă în altarul din interior, în jurul căruia s-a ridicat structura. Accentul pe structuri frumoase e un indiciu al fricii de Ispăşire şi al faptului că nu eşti dispus să ajungi până la altar. Adevărata frumuseţe a templului nu se poate vedea cu ochiul fizic. Vederea spirituală, pe de altă parte, nu poate vedea structura absolut deloc, fiind o viziune perfectă. Dar poate vedea altarul cu perfectă claritate.
2. Pentru deplină eficacitate, Ispăşirea îşi are locul în centrul altarului lăuntric, unde desface separarea şi reîntregeşte mintea. Înaintea separării, mintea era invulnerabilă la frică, pentru că frica nu exista. Atât separarea, cât şi frica sunt creaţii greşite ce trebuie desfăcute pentru a reface templul şi a deschide altarul să primească Ispăşirea. Asta vindecă separarea punând în tine singura apărare eficace de toate gândurile separării şi făcându-te perfect invulnerabil.
3. Acceptarea Ispăşirii de către fiecare e doar o chestiune de timp. Deşi asta poate părea să contrazică libertatea de voinţă datorită inevitabilităţii deciziei finale, nu o contrazice de fapt. Poţi amâna şi eşti în stare de procrastinări enorme, dar nu te poţi îndepărta cu totul de Creatorul tău. Care a fixat limitele capacităţii tale de-a crea greşit. O voinţă încătuşată generează o situaţie care, la limita extremă, devine de-a dreptul intolerabilă. Toleranţa la durere poate fi ridicată, dar nu şi fără limite. Până la urmă, fiecare începe să recunoască, oricât de vag, că trebuie să existe o cale mai bună. Pe măsură ce devine tot mai fermă, recunoaşterea acestui lucru devine un punct de cotitură. În cele din urmă, ea retrezeşte vederea spirituală, slăbind simultan ce s-a investit în văzul fizic. Investirea alternantă în cele două niveluri de percepţie se resimte de regulă ca un conflict, care poate deveni foarte acut. Dar rezultatul e la fel de cert ca Dumnezeu.
4. Vederea spirituală pur şi simplu nu poate să vadă greşeli şi caută să vadă numai Ispăşire. Toate soluţiile pe care le caută ochiul fizic se dizolvă. Vederea spirituală se uită înăuntru şi recunoaşte imediat că altarul a fost profanat, că trebuie reparat şi ocrotit. Perfect conştientă de apărarea bună, ea trece peste toate celelalte şi priveşte, dincolo de greşeală, spre adevăr. Datorită tăriei viziunii ei, ea pune mintea în slujba ei. Asta restabileşte puterea minţii şi o face tot mai incapabilă să tolereze amânarea, realizând că nu face decât să acumuleze durere inutilă. Prin urmare, mintea devine tot mai sensibilă la ce ar fi considerat altădată neînsemnate atentate la propriul ei confort.
5. Copiii lui Dumnezeu au dreptul la confortul perfect care vine dintr-o încredere perfectă. Până nu o dobândesc pe aceasta, se irosesc şi îşi irosesc adevăratele puteri creatoare pe încercări inutile de a-şi spori confortul prin mijloace nepotrivite. Adevăratul mijloc însă s-a furnizat deja şi nu implică niciun efort din partea lor. Ispăşirea e singurul dar care merită închinat la altarul lui Dumnezeu, datorită valorii altarului în sine. A fost creat perfect şi merită pe deplin să primească perfecţiune. Dumnezeu şi creaţiile Lui sunt întru totul interdependenţi. El depinde de ele pentru că le-a creat perfecte. Le-a dat pacea Lui să nu fie tulburate şi amăgite. De câte ori te temi, eşti amăgit şi mintea ta nu poate servi Spiritului Sfânt. Iar asta te face să flămânzeşti refuzându-ţi pâinea cea de toate zilele. Dumnezeu Se simte singur fără Fiii Lui, iar ei se simt singuri fără El. Ei trebuie să înveţe să vadă lumea ca mijloc de vindecare a separării. Ispăşirea este garanţia că, în cele din urmă, vor reuşi.
Curs in miracole
Curs in miracole
