1. Poţi face orice îţi cer. Ţi-am cerut să faci miracole şi ţi-am explicat că miracolele sunt fireşti, corective, tămăduitoare şi universale. Nu există ceva ce nu pot face, dar nu pot fi săvârşite în spiritul îndoielii sau al fricii. Când ţi-e frică de ceva, îi adevereşti puterea de a-ţi face rău. Aminteşte-ţi că, unde ţi-e inima, acolo îţi este şi comoara. Tu crezi în ce apreciezi ca valoros. Dacă ţi-e frică, apreciezi greşit. Şi atunci, înţelegerea ta va aprecia greşit în mod inevitabil şi, înzestrându-ţi toate gândurile cu putere egală, îţi va distruge pacea în mod inevitabil. Iată de ce se vorbeşte în Biblie de „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere". E o pace care nu poate fi tulburată de niciun fel de greşeli. Căci neagă capacitatea de-a te afecta oricărui lucru nedumnezeiesc. Iată cum trebuie folosită negarea. Nu e folosită să ascundă ceva, ci să corecteze greşeala. Aducând la lumină toată greşeala, ea o corectează automat, căci greşeala şi întunericul sunt acelaşi lucru.
2. Negarea adevărată e un puternic mecanism de protecţie. Poţi şi trebuie să negi orice convingere că greşeala îţi poate face vreun rău. Genul acesta de negare nu e o tăinuire, ci o corecţie. De ea depinde mintea ta corectă. Negarea greşelii e un puternic mecanism de apărare a adevărului, dar negarea adevărului duce la creaţie greşită - la proiecţiile eului. În slujba minţii corecte, negarea greşelii eliberează mintea şi restabileşte libertatea de voinţă. Când voinţa e liberă cu adevărat, nu poate crea greşit, căci recunoaşte numai adevărul.
3. Poţi apăra atât adevărul, cât şi greşeala. Mijloacele sunt mai uşor de înţeles odată ce-ai stabilit ferm valoarea obiectivului. Problema e să ştii la ce servesc. Fiecare îşi apără propria comoară, şi va face asta automat. Adevăratele întrebări sunt: din ce îţi faci o comoară şi cât de mult ţii la comoara ta? Odată ce înveţi să ţii cont de aceste întrebări şi să le incluzi în tot ce faci, vei întâmpina puţine dificultăţi la clarificarea mijloacelor. Mijloacele îţi stau la dispoziţie oricând le ceri. Poţi economisi timp însă dacă nu prelungeşti fără rost acest pas. O concentrare corectă îl va scurta incomensurabil.
4. Ispăşirea e singurul mecanism de apărare care nu poate fi folosit distructiv, pentru că nu e un mecanism făcut de tine. Principiul Ispăşirii a fost activ cu mult înainte de începutul Ispăşirii. Principiul era iubirea, iar Ispăşirea a fost un act de iubire. Actele nu au fost necesare înainte de separare, căci nu exista credinţa în spaţiu şi timp. Numai după separare s-a croit planul Ispăşirii şi al condiţiilor necesare împlinirii ei. A fost nevoie atunci de un mecanism de apărare atât de splendid, încât să nu poată fi folosit greşit, deşi putea fi refuzat. Refuzul însă nu îl poate preface într-o armă de atac, asta fiind caracteristica inerentă altor mecanisme de apărare. Ispăşirea devine astfel singurul mecanism de apărare care nu e o sabie cu două tăişuri. Ea poate numai vindeca.
5. Ispăşirea a fost încorporată în credinţa spaţio-temporală pentru a pune o limită tocmai la necesitatea acestei credinţe şi, în ultimă instanţă, pentru a săvârşi învăţarea. Ispăşirea e lecţia finală. Învăţarea însăşi, asemenea claselor în care are loc, e temporară. Capacitatea de-a învăţa nu are nicio valoare când schimbarea nu mai este necesară. Cei veşnic creatori nu au nimic de învăţat. Poţi învăţa să îţi îmbunătăţeşti percepţiile şi poţi deveni un student tot mai bun. Vei ajunge astfel în acord tot mai strâns cu Fiimea, dar Fiimea însăşi e o creaţie perfectă şi perfecţiunea nu cunoaşte grade. Învăţarea are înţeles doar atâta timp cât există o credinţă în deosebiri.
6. Evoluţia e un proces în care pari să treci de la un grad la următorul. Păşind înainte, îţi corectezi paşii greşiţi anterior. De fapt, e un proces de neînţeles în termeni temporali, căci te întorci înapoi pe măsură ce avansezi. Ispăşirea e procedeul prin care te poţi elibera de trecut pe măsură ce înaintezi. Desfăcându-ţi greşelile trecute, ea te scuteşte de nevoia de-a reveni mereu asupra fiecărui pas fără să înaintezi spre punctul de întoarcere. În acest sens, Ispăşirea economiseşte timp, dar - ca miracolul în slujba căruia e pusă - ea nu îl desfiinţează. Cât e nevoie de Ispăşire, e nevoie şi de timp. Ispăşirea însă, ca plan încheiat, are o unică relaţie cu timpul. Până la încheierea Ispăşirii, diferitele ei faze se vor desfăşura în timp, dar Ispăşirea întreagă stă la capătul timpului. În acel punct s-a construit puntea de întoarcere.
7. Ispăşirea este un angajament total. Poate o mai asociezi cu pierderea, o greşeală pe care o fac, într-un fel sau altul, toţi Fiii separaţi ai lui Dumnezeu. Îţi vine greu să crezi că o apărare ce nu poate ataca e cea mai bună apărare. Iată ce înseamnă „cei blânzi vor moşteni pământul". Vor pune stăpânire pe el literalmente, datorită puterii lor. O apărare în două sensuri e slabă din fire tocmai pentru că are două tăişuri şi poate fi întoarsă, pe neaşteptate, împotriva ta. Această posibilitate nu poate fi controlată decât de miracole. Miracolul întoarce apărarea Ispăşirii spre protecţia ta reală, iar tu, devenind tot mai ocrotit, îţi asumi talentul firesc de a-i proteja pe alţii, cunoscându-te atât ca frate, cât şi ca Fiu.
Ispăşirea ca mecanism de apărare
Ispăşirea ca mecanism de apărare
