“Luaţi seama
la crinii câmpului” fiindcă nu are nimic dezagreabil pentru nimeni. Nu e un
discurs de înspăimântare sau un avertisment, ci unul de speranţă.
Lumea are azi
nevoie de mai multă speranţă. Suntem lipsiţi de speranţă. Suntem aşa, în
principal, din cauză că mare parte din învăţăturile trecutului ne-au spus cât
suntem de răi, şi ce ni se va întâmpla dacă persistăm în răutatea noastră.
Ni se spune
prea puţin că avem în noi foarte multă putere şi bunătate. Am fost răi, fiindcă
în mare măsură preoţii noştri au gândit rău despre noi şi ne-au făcut să ne
gândim la noi înşine în termeni răi. Oamenii care gândesc în termeni răi despre
ei înşişi mai mult ca sigur că vor face rău.
Scripturile
spun: “Cum un om gândeşte, aşa este el.” Dacă un om nu are o părere bună despre
sine, atunci începe să bea, sau face lucruri ticăloase.
Mândria care
îl face pe om să se valorizeze e mândria care îl fereşte de ticăloşie şi acte
degradante. Specia noastră e acum în punctul în care e conştientă de faptul că
fiecare om e posesorul mai multor puteri decât el poate visa, şi că, atunci
când va şti cum să folosească aceste puteri, va transforma tot răul în bine.
Un crin, sau
o altă plantă sau floare, creşte şi se înfrumuseţează sub legea universului tot
aşa ca un om; şi omul creşte şi a crescut prin vârste nenumărate sub o asemenea
lege, precum crinul.
E o mare
greşeală – aceea de a presupune că orice om de bun simţ e rezultatul acestei
singure vieţi pe care o trăim aici. Toţi am trăit, probabil, în forme diferite,
– ca animale, păsări, insecte, plante.
Punctul de
plecare al existenţei noastre materiale a fost ridicat cu greutate de pe fundul
mării, sădit în iceberguri, şi expulzat de vulcani în mijlocul focului, fumului
şi cenuşii.
A fost aruncat
peste ocean, şi a zăcut, poate, timp de secole, în inima vreunui munte de după
pliocen. Ne-am tot înălţat, uneori într-o formă, alteori în alta, totdeauna
câştigând în inteligenţă, în forţă, cu fiecare schimbare, până în cele din urmă
suntem aici, şi încă nu am ajuns la capăt.
Crinul are o
viaţă a lui şi o inteligenţă proprie. Poţi să nu fii de acord cu mine aici, şi
mă aştept să fie aşa.
Mulţi oameni
cred că inteligenţa e limitată la fiinţa umană, şi orice animal sau plantă par
a avea doar “instinct” sau alt nume pentru nimic precis.
Eu cred că
inteligenţa e la fel de răspândită ca aerul, doar că în unele forme de viaţă
există într-o doză mai mare decât în altele.
Omul, dintre
toţi cei ce trăiesc pe pământ, are mai mult din acest articol numit “gândire”
înmagazinat în el.
Gândirea e
cea mai rafinată şi mai elevată substanţă, nevăzută şi nedetectată de simţurile
noastre exterioare. Cu cât deţine mai mult din acest articol cineva, cu atât
mai multă viaţă e în el sau în ea.
Gânditorii
trăiesc mai mult. Nu înţeleg prin gânditori cei ce se ocupă de literatură şi
nici şoarecii de bibliotecă. Dintre şoarecii de bibliotecă, mulţi nu gândesc
deloc. Ei trăiesc din gândurile altora.
Prin
gânditori înţeleg cei care au întotdeauna gânduri proaspete, originale. Acest
fel de viaţă sau de gândire (aceşti termeni fiind convertibili) înnoieşte viaţa
şi mintea.
-
va
urma –
Prentice Mulford
Foto: Circul Bucureşti- realizat de autor.
