1. Nu uita că lumea pe care o „văd" nevăzătorii trebuie să fie închipuită, căci nu ştiu cum arată ea de fapt. Trebuie să deducă ce s-ar putea vedea din dovezi veşnic indirecte; şi să îşi reconstruiască deducţiile pe măsură ce se împiedică şi cad din cauza unor lucruri pe care nu le-au recunoscut, sau trec cu bine prin uşi deschise pe care le-au crezut închise. Tot aşa şi tu. Nu vezi. Indiciile pe care le urmează deducţiile tale sunt greşite, aşa că te împiedici şi cazi din cauza unor pietre pe care nu le-ai recunoscut, dar nu îţi dai seama că poţi trece prin uşi pe care le-ai crezut închise, dar care stau deschise înaintea ochilor nevăzători, aşteptând să te primească.
2. Ce prostie să încerci să judeci ce ai putea, în schimb, să vezi. Nu e necesar să îţi închipui cum trebuie să arate lumea. Ea trebuie văzută înainte de-a o recunoaşte drept ce e. Ţi se poate arăta ce uşi sunt deschise şi poţi vedea unde stă siguranţa; care drum te duce la întuneric, care la lumină. Judecata te va îndrepta mereu în direcţii greşite, dar viziunea îţi arată pe unde să mergi. De ce să ghiceşti?
3. Nu e nevoie să înveţi prin durere. Iar lecţiile blânde se însuşesc cu voioşie şi se reamintesc bucuros. Ce te face fericit vrei să înveţi şi să nu uiţi. Nu pe ele le refuzi. Întrebarea ta e dacă mijlocul prin care se învaţă acest curs îţi va aduce bucuria pe care o promite. Dacă ai crede că ţi-o va aduce, învăţarea lui nu ar fi o problemă. Nu eşti un student fericit încă pentru că mai eşti nesigur că viziunea îţi va da mai mult decât judecata, şi ai învăţat că nu le poţi avea pe amândouă.
4. Orbii se deprind cu lumea lor adaptându-se la ea. Ei socotesc că ştiu cum să se descurce în ea. Au învăţat cum, nu prin lecţii voioase, ci prin necesitatea dură a limitelor pe care au crezut că nu le pot depăşi. Şi, crezând asta în continuare, ţin la aceste lecţii şi se agaţă de ele pentru că nu pot vedea. Nu înţeleg că lecţiile îi ţin orbi. Asta ei nu cred. Aşa că păstrează, în închipuire, lumea pe care au învăţat să o „vadă", crezând că au de ales între nimic şi ea. Ei urăsc lumea pe care au învăţat-o prin durere. Şi tot ce cred că e în ea are menirea să le reamintească tocmai că sunt incompleţi şi văduviţi atât de crunt.
5. Aşa definesc ei viaţa şi locul unde trăiesc, adaptându-se la el după cum socotesc ei că trebuie, temându-se să nu piardă puţinul pe care îl au. Aşa stau lucrurile cu toţi cei ce consideră trupul tot ce au - atât ei, cât şi fraţii lor. Deşi încearcă să ajungă unul la altul, eşuează tot mereu. Aşa că se adaptează la singurătate, crezând că păstrarea trupului înseamnă mântuirea puţinului pe care îl au. Ascultă şi încearcă să vezi dacă îţi aduci aminte lucrurile despre care vom vorbi acum.
6. Ascultă - poate prinzi o aluzie la o străveche stare nu de tot uitată, vagă poate, şi totuşi, nu total străină, ca un cântec al cărui nume l-ai uitat demult şi nu îţi mai aminteşti deloc împrejurările în care l-ai auzit. Nu ai reţinut întregul cântec, ci doar un fir din melodie, nelegat de nicio fiinţă, de niciun loc şi de nimic anume. Dar îţi aduci aminte, doar din acest crâmpei, cât de frumos era cântecul, cât de minunat cadrul în care l-ai auzit, cum i-ai mai iubit pe cei ce erau de faţă şi ascultau cu tine.
7. Notele nu sunt nimic. Dar le-ai ţinut cu tine, nu de dragul lor, ci ca aluzie uşoară la ce te-ar face doar să plângi dacă ţi-ai aminti ce drag ţi-a fost. Ţi-ai putea aminti, dar te temi, crezând că ai pierde lumea pe care ai învăţat-o de atunci încoace. Şi totuşi, ştii că nimic din ce ai învăţat în lume nu ţi-e pe jumătate la fel de drag. Ascultă şi vezi dacă îţi aminteşti un străvechi cântec pe care l-ai ştiut cu mult în urmă şi pe care l-ai îndrăgit mai mult decât orice melodie la care te-ai învăţat să ţii de atunci.
8. Dincolo de trup, dincolo de soare şi de stele, de tot ce vezi, şi totuşi, oarecum familiar, e un arc de lumină aurie ce se întinde, înaintea ta, într-un mare cerc strălucitor. Şi tot cercul se umple de lumină sub ochii tăi. Marginile cercului dispar şi ce este în el nu mai e cuprins deloc. Lumina se dilată şi acoperă totul, extinzându-se la infinit, de-a pururi strălucitoare, neîntreruptă şi nelimitată. În el totul e unit într-o perfectă continuitate. Şi nu e posibil să îţi închipui că ar putea exista ceva pe dinafară, căci nu există loc în care să nu fie lumina respectivă.
9. Iată viziunea Fiului lui Dumnezeu, pe care îl cunoşti bine. Iată chipul celui ce îşi cunoaşte Tatăl. Iată amintirea celui ce eşti: o parte din asta, cu întregul pe dinăuntru, unit cu totul după cum totul e şi el unit în tine. Acceptă viziunea care îţi poate arăta aşa ceva, nu trupul. Ştii cântecul străvechi şi îl ştii bine. Nimic nu îţi va fi vreodată la fel de drag ca acest imn străvechi de iubire pe care Fiul lui Dumnezeu continuă să I-l cânte Tatălui său.
10. Şi acum orbii pot să vadă, căci acelaşi cântec pe care îl cântă ei în cinstea Creatorului lor îi preaslăveşte şi pe ei. Orbirea pe care au făurit-o nu va ţine piept amintirii acestui cântec. Şi vor vedea viziunea Fiului lui Dumnezeu, amintindu-şi cine e cel despre care cântă. Ce este un miracol, dacă nu această reamintire? Şi cine nu are în el această amintire? Lumina dintr-unul o trezeşte în toţi. Şi, când o vezi într-al tău frate, chiar că ţi-o aminteşti pentru toţi.
„A COURSE IN MIRACLES”
