1. Toate relaţiile speciale au ca obiectiv păcatul. Căci sunt târguieli cu realitatea, înspre care se ajustează pretinsa unitate. Nu uita că a te târgui înseamnă a stabili o limită şi că vei urî orice frate cu care ai o relaţie limitată. Poţi încerca să respecţi târgul încheiat în numele „corectitudinii", cerând uneori plată de la tine şi mai des, poate, de la celălalt. Aşa încerci, prin „corectitudine", să uşurezi vinovăţia ce decurge din scopul acceptat al relaţiei. Iată de ce Spiritul Sfânt trebuie să îi schimbe scopul ca să Şi-o facă utilă Lui şi inofensivă ţie.
2. Dacă accepţi această schimbare, ai acceptat ideea de-a face loc adevărului. Sursa păcatului a dispărut. Îţi poţi închipui că îi mai resimţi efectele, dar nu e scopul tău şi nu îl mai vrei. Nimeni nu îngăduie înlocuirea unui scop cât timp îl mai doreşte, căci nimic nu e mai îndrăgit şi mai ferit decât un ţel pe care îl acceptă mintea. Pe acesta îl va urmări, cu tristeţe sau cu bucurie, dar mereu cu credinţă şi cu stăruinţa pe care credinţa o aduce în mod inevitabil. Puterea credinţei nu se recunoaşte niciodată dacă e pusă în păcat. Dar se recunoaşte întotdeauna dacă e pusă în iubire.
3. De ce ţi se pare ciudat că o credinţă poate să mute şi munţii? Pentru o asemenea putere, e chiar o ispravă mică. Căci credinţa îl poate ţine în lanţuri pe Fiul lui Dumnezeu cât timp se crede el în lanţuri. Iar, când va scăpa de ele, va scăpa pentru că nu mai crede în ele, nemaicrezând că îl pot încătuşa şi crezând în schimb în propria lui libertate. E imposibil să îţi pui credinţă egală în direcţii opuse. Ce credinţă îi acorzi păcatului, iei de la sfinţenie. Şi, ce îi oferi sfinţeniei, i-ai sustras păcatului.
4. Credinţa, convingerea şi viziunea sunt mijloacele prin care se atinge ţelul sfinţeniei. Prin ele, Spiritul Sfânt te conduce la lumea reală, departe de toate iluziile în care ţi-ai pus credinţa. Asta e direcţia Lui, singura pe care o vede vreodată. Iar, când te abaţi de la ea, El îţi aminteşte că nu există decât una. Credinţa, convingerea şi viziunea Lui sunt toate pentru tine. Şi, când le vei accepta complet în locul alor tale, nu vei mai avea nevoie de ele. Căci credinţa, viziunea şi convingerea au înţeles doar înainte de-a atinge starea de certitudine. În Cer ele sunt necunoscute. Dar la Cer se ajunge prin ele.
5. E imposibil ca Fiului lui Dumnezeu să îi lipsească credinţa, căci poate să aleagă unde o vrea. Necredinţa nu e lipsa credinţei, ci credinţa în nimic. Credinţa acordată iluziilor nu e lipsită de putere, căci prin ea Fiul lui Dumnezeu se crede neputincios. În felul acesta, îşi e necredincios lui însuşi, dar e foarte credincios iluziilor lui de sine. Căci tu ai făcut credinţa, percepţia şi convingerea, ca mijloace de-a pierde certitudinea şi de-a găsi păcatul. Această direcţie smintită a fost alegerea ta şi, prin credinţa ta în ce ai ales, ai făurit ce ai dorit.
6. Spiritul Sfânt are o întrebuinţare pentru toate mijloacele pentru păcat prin care ai căutat să îl găseşti. Dar, în felul în care le foloseşte El, ele îndepărtează de păcat, căci scopul Lui e în direcţia opusă. El vede mijloacele pe care le întrebuinţezi, dar nu şi scopul în care le-ai făcut. Nu vrea să ţi le ia, căci vede valoarea pe care o au ca mijloace pentru ce îţi voieşte El. Tu ai făcut percepţia pentru a-ţi alege câţiva fraţi şi a căuta cu ei păcatul. Spiritul Sfânt vede percepţia ca un mijloc de-a te învăţa că viziunea unei relaţii sfinte e tot ce vrei să vezi. Atunci vei da sfinţeniei credinţa ta, dorind-o şi crezând în ea datorită dorinţei tale.
7. Credinţa şi convingerea se prind acum de viziune, căci toate mijloacele ce au servit păcatului cândva sunt redirijate acum înspre sfinţenie. Căci ce socoţi păcat e limitare, iar pe cel pe care încerci să îl limitezi la trup îl urăşti din cauză că îţi face frică. Prin refuzul tău de a-l ierta, l-ai condamna la trup pentru că îndrăgeşti mijloacele pentru păcat. În felul acesta, trupul are credinţa şi convingerea ta. Dar sfinţenia ţi-ar elibera fratele, înlăturând ura prin înlăturarea fricii, nu ca simptom, ci la sursă.
8. Cei ce vor să îşi elibereze fraţii de trup nu pot avea nicio frică. Ei au renunţat la mijloacele pentru păcat alegând înlăturarea tuturor limitărilor. Deoarece vor să îşi vadă fraţii în sfinţenie, puterea credinţei şi a convingerii lor vede cu mult dincolo de trup, sprijinind viziunea şi neîmpiedicând-o. Dar au ales să recunoască, mai întâi, cât de mult a reuşit credinţa lor să le limiteze înţelegerea lumii, dorind să îi pună puterea altundeva, în caz că li se dă un alt punct de vedere. Miracolele ce rezultă în urma acestei decizii se nasc tot din credinţă. Căci toţi cei ce aleg să îşi întoarcă privirile de la păcat primesc viziune şi sunt conduşi la sfinţenie.
9. Cei ce cred în păcat trebuie să creadă că Spiritul Sfânt cere sacrificiu, căci aşa cred că se atinge scopul lor. Frate, Spiritul Sfânt ştie că sacrificiul nu aduce nimic. El nu Se târguieşte. Şi, dacă încerci să Îl limitezi, Îl vei urî pentru că ţi-e frică. Darul pe care ţi l-a dat El întrece tot ce stă de partea aceasta a Cerului. Clipa recunoaşterii lui se apropie. Uneşte-ţi conştienţa cu ce s-a unit deja. Credinţa pe care i-o acorzi fratelui tău poate realiza acest lucru. Căci Cel Ce iubeşte lumea o vede pentru tine, fără nicio pată de păcat asupra ei şi în inocenţa ce îi face vederea la fel de frumoasă cum e Cerul.
10. Credinţa ta în sacrificiu i-a dat acestuia o mare putere în ochii tăi; atâta doar că nu îţi dai seama că, din cauza lui, nu poţi să vezi. Căci numai unui trup i se poate cere sacrificiu, de către un alt trup. Mintea nu ar putea nici să şi-l ceară, nici să şi-l dea. Dar nici trupul. Intenţia este în minte, care încearcă să folosească trupul pentru a realiza mijloacele pentru păcat în care crede mintea. În felul acesta, cei ce preţuiesc păcatul cred, inevitabil, în unitatea dintre minte şi trup. Aşa că sacrificiul este, invariabil, un mijloc de-a limita, şi deci de a urî.
11. Crezi că pe Spiritul Sfânt Îl interesează aşa ceva? El nu îţi dă tocmai lucrul din care urmăreşte să te scoată. Tu crezi că vrea să te lipsească de ceva spre binele tău. Dar „binele" şi „lipsirea" se bat cap în cap, şi nu se pot îmbina cu noimă în niciun fel. E ca şi cum ai spune că soarele şi luna sunt una pentru că însoţesc ziua şi noaptea, aşa că trebuie îmbinate. Dar vederea unuia dintre ele e doar un semn că celălalt s-a făcut nevăzut. Şi nu e posibil ca lucrul care dă lumină să fie una cu cel a cărui vedere depinde de întuneric. Niciunul dintre ele nu cere sacrificiul celuilalt. Dar fiecare în parte depinde de absenţa celuilalt.
12. Trupul a fost făcut să fie un sacrificiu închinat păcatului, şi în întuneric tot aşa se şi vede. Dar în lumina viziunii se vede cu totul altfel. Poţi avea credinţă că va sluji obiectivului Spiritului Sfânt şi îi poţi da puterea de-a sluji ca mijloc de a-i ajuta pe orbi să vadă. Văzând însă, ei se uită dincolo de el, aşa cum faci şi tu. Convingerea şi credinţa pe care i le-ai acordat îşi au locul dincolo de el. Ţi-ai dat percepţia şi convingerea şi credinţa de la minte la trup. Lasă-le acum să fie înapoiate celei care le-a produs şi care le poate folosi în continuare să se mântuiască de ceea ce a făcut.
„A COURSE IN MIRACLES”
